Jun 19, 2017

Posted by in MOZAIC

Alice VOINESCU – Umanismul femenin

Dezechilibrul omenirii e şi consecinţa crizei femeii…. I se cere femeii să-şi vădească genialitatea ei for­matoare relevînd bărbatului zona de mister, pe care acesta o uitase şi ajutîndu-l să-şi creeze tipul intim de om…“

Criza prin care trecem azi îşi va găsi oare pe acest plan rezolvarea?

 

 

Cultura este desăvîşirea însuşirilor omeneşti. Deşi se vorbeşte de „omenescul” în genere şi de umanitate, deşi nu ne putem închipui destinul omului individual rupt din contextul social şi cultural în care trăieşte, nu e mai puţin adevărat că realitatea culturală obiectivă, suprapersonală, n’ar putea exista fără suportul real al omului individual. Influenţa lor e reciprocă: sensul vieţilor individuale e de­terminat prin sensul culturilor istorice obiective, dar la rîndul lui acesta e însufleţit de indivi­dualităţile care realizează intenţiile. Fără ecoul pe care-l deş­teaptă în conştiinţele individuale, cultura obiectivă ar rămîne o ab­stracţie goală. Dovadă sînt cul­turile înapoiate în care formele culturale obiective (obiceiuri, instituţiuni) sînt puternice, dar ră­mîn imuabile, prin aceea chiar că rămîn exterioare mentalităţii vii. Sînt forme suprapuse fiinţei omeneşti, care încremenesc, nu mai pot înflori fiindcă nu mai trăesc în suflete. Tot astfel sînt imitaţiile culturale, produse ab­stracte, iluzorii şi neviabile.

Problema umanismului e, pro­priu zis, problema aspectului subiectiv al culturii, căci deşi, de obiceiu, se înţelege prin umanism o epocă precisă de cultură, cea dintre sfîrşitul veacului al XIII-lea şi sfîrşitul veacului al XVI-lea, totuşi dacă privim mai deaproape istoria culturii, vom constata că anumite etape ale ei se repetă ciclic şi că tendinţa de a măsura realitatea culturii pe calitatea individului uman revi­ne după anumite intervale. Căci sînt epoci care şi în cultura eu­ropeană, îndepărtîndu-se de in­divid şi de viaţa omenească, au deviat cultura din rostul ei, care e desăvîrşirea omului, dîndu-i ţeluri străine. Lăsînd la o parte aspectele mai mult sau mai puţin deformate de cultură, putem con­stata că epocile umaniste sînt caracterizate de o trăsătură esen­ţială şi fundamentală, comună antichităţii clasice, umanismului creştin, Renaşterii, ca şi veacului al XVII-lea şi al XVIII-lea: aceasta e preţuirea omului. Prin aceasta chiar epocile umaniste sînt expresiunea culturii ajunsă la conştiinţa misiunii sale. Ele sînt epoci de reculegere şi de control al culturii.

Peste vechile cosmogonii şi filosofii ale naturii, s’a ridicat filosofia umanistă a lui Socrate şi Platon. Din discuţiile teologice ale veacului de mijloc, s’a desprins filosofia umanistă a primei Renaşteri centrate asupra vieţii omeneşti. Din mijlocul străda­niei ştiinţifice despre univers, veacul al XVIII-lea îşi întoarce privirea spre natura omenească şi spre soarta omului social. Umanismul e, aş zice, un apel la ordinea de zi într’o cultură a că­rei atenţie se împrăştie asupra unor interese lăturalnice. Feno­men cultural complex, nu-l pu­tem surprinde pe toate laturile sale, dar atragem atenţia că isto­ria vădeşte un ritm precis în re­venirea acestui stadiu de cultură, în care interesul pentru om se manifestă paralel cu necesitatea de a se revizui metodele sale de cunoaştere ca şi cele ale compor­tării sale. Atît Socrate şi Platon, cît şi Descartes şi Kant pun ba­zele unei teorii a cunoştinţei, a unei logici şi a unei etici.

Epocile umaniste mai sînt ca­racterizate şi prin căutarea echi­librului dintre individ şi colectiv, fie că acesta este societatea restrînsă a cetăţii ca în antichi­tate, fie că e societatea indefinită a umanităţii ca în Renaştere, fie că e comunitatea naţională a sta­telor moderne. În definirea aces­tui raport dintre individ şi co­munitate se iveşte măsura omu­lui. În asemenea epoci, cultura atrage cîte un nou grad de matu­ritate tocmai prin această cum­pănire între creaţiile ei obiective şi aspectul subiectiv al omului.

Care este aportul femeii în tendinţa istorică de a statornici umanul, pe de o parte prin împă­carea între animalul omenesc şi îngerul din el, pe de alta prin echilibrul dintre individualitate şi colectiv?

Bărbatul, atent înspre cele ce se întîmplă în afara lui, atent spre primejdie, spre cîmpul de cuce­rire (fie că acesta e pămîntul şi secretele naturii, fie că e dome­niul supranaturii), el şi-a inventat ca armă de luptă cu necunos­cutul abstracţiunea în care îşi fixează şi clasează experienţa; bărbatul şi-a crescut puterea de obiectivare, şi-a construit o lume de raporturi, de permanenţe, de legi, deasupra lumii reale; el a despicat realul, analizîndu-l, şi l-a refăcut într’o sinteză superi­oară; a înţeles concretul prin lege şi realul prin ideal, în care şi-a găsit mijlocul său suprem de cunoaştere. Femeia a procedat altfel: ea s’a confundat identificîndu-se cu el în mediul viu al realităţilor concrete. Misiunea ei firească de a da viaţă, de a o adapta, de a o creşte, o silesc pe femeie să intre într’un raport direct şi imediat cu lucrurile, cu animalele şi cu oamenii. Ea n’are vreme de repetat experien­ţele, ea n’are vreme să analizeze întîmplările căutînd elementele constitutive ale unui fenomen; ea trebue să dea vieţii, care o so­licită, răspunsuri imediate, ne­întrerupte şi variate şi pentru aceasta ea trebue să cuprindă rea­lul ca pe un întreg viu. Femeia şi-a creiat conştiinţa şi s’a cres­cut în cunoaşterea intuitivă; cînd aceasta îi lipseşte, femeia primitivă e pierdută. Dar chiar în stadiile înaintate de cultură lipsa acestei aptitudini femenine nu rămîne fără efecte dureroase.

Căci cultura obiectivă s’a făcut din echilibrul celor două tendin­ţe. Ritmica interioară a culturii e influenţată pînă în cele mai mici vibraţiuni ale ei de deose­birea şi completarea celor două sexe. Istoria evoluiază în antite­za valorilor. Oricare din ele e fragmentară şi cere împlinirea prin celelalte. Acţiunea şi reacţiunea, precum şi sumarea isto­rică a lor, fac din cultură un complex supraindividual, care totuşi, pentru a fi real, trebue să fie trăit dé individ, trebue să deştepte reflexul unic şi special al fiecărui ins de cultură. Din desăvîrşirea acestui echilibru deabea se naşte forma culturii. Ea nu se poate realiza dintr’o singură tendinţă, ci numai din împăcarea amîndorura. Cultura europeană aşa cel puţin s’a desvoltat.

Totuşi, supremaţia socială a bărbatului a dat naştere credin­ţei că forma originală a culturii ar fi determinarea teoretică a lu­mii, că ţinuta pur intelectuală a spiritului ar predomina pe cea­laltă. Fireşte, pentru un subiect, lumea obiectivă e un ansamblu coerent de sensuri, dar toate acestea nu pot fi rezolvate exclusiv teoretic intelectual, căci, de ex. viaţa nu poate fi dizolvată În teorie. Obiectul cunoaşterii mai e şi altceva decît un ansam­blu teoretic. Actul spiritual nu poate fi numai cunoaştere, el mai poate fi intuiţie, adică altă for­mă de a cuprinde realul, decît cea analitic raţională, astfel ţinu­ta spirituală a femeii, mai aproa­pe de concret, de individ, e şi ea necesară pentru echilibrul cultu­rii. Atîta vreme cît e nevoie de a cunoaşte exclusiv fenomenele naturii, metoda prin abstracţiu­ne ar putea ajunge. Însă îndată ce cunoaşterea se apropie de fe­nomenul vieţii, ea trebue să-şi schimbe metoda.

Omul de cultură se clădeşte din corelaţia sa cu lumea din afară, dar aceasta nu e univocă. „Rea­litatea” e o întrepătrundere a deosebitelor straturi obiective, dar ea mai depinde şi de starea istorică, adică de trecutul cultu­ral, ca şi de calitatea individuală a conştiinţei ce o priveşte. Uma­nizarea e tocmai realizarea aces­tei corelaţiuni, tot mai intensă, tot mai vastă, dintre eu şi noneu, dintre cultura obiectivă şi eu. Dar această corelaţie nu poate să fie decît aparentă atîta vreme cît nu există decît o cunoaştere teoretică, raţională. Aceasta, fără îndoială, e o călăuză sigură pen­tru toate celelalte mijloace ome­neşti de a intra în corelaţie cu realul; raţiunea stă de strajă ca să nu se facă vre-o eroare în valori­ficarea semnificaţiunilor realu­lui, sau în ţinuta spiritului. Ar fi deci un păcat împotriva culturii însăşi, orice formă, directă sau indirectă, a metodei raţionale şi a intelectului. Totuşi, umanul, măsura omului, cere ca eul cultu­ral să intre şi prin alte căi în corelaţie cu realitatea integrală. Cu alte cuvinte eul cultural e mai larg decît eul intelectual.

Veacul al XVII-lea stă mar­tor pentru această afirmare. Acest veac, în care metoda carte­ziană identifică eul cu gîndirea, în care se descoperă intelectua­lul. de esenţă pur raţională, al infinitului mic şi, cu el, metoda ştiinţei moderne. Acest veac este totuşi dominat de icleia umanului integral şi de formarea lui. El e un veac de ştiinţă şi de credinţă totdeodată, fiindcă echilibrarea dintre eu şi lume se face prin cumpănirea problematicii des­pre natură în care intră şi omul, cu problematica supranaturii. Omul acestui veac stă în trei di­mensiuni: a eului, a lumii şi a misterului ce le învăluie. În acest veac, ce revizueşte critic metodele de cunoaştere, ce descoperă o metodă de investigaţie, ce sta­bileşte un echilibru între individ şi societate, omul rămîne centrul interesului cultural, dar el e con­tinuu proectat pe două orizonturi infinite: natura pe de o parte, cercetată prin ştiinţele fizicomatematice, supranatura pe de alta, cercetată în reculegerea in­timă a credinţei. Pascal este exemplul strălucitor a colaborării celor două atitudini, ştiinţă şi credinţă, cari străbat acest veac şi cari realizează în multe exem­plare omeneşti ale epocii, mai puţin intens, mai puţin tragic, fireşte, ca în Pascal, dar tot atît de adevărat, forma vie a culturii.

Comparînd acest veac de ti­pic umanism cu cultura veacului al XIX-lea, vom constata că s’a ivit o ruptură în contextul spiri­tual, atenţia veacului al XIX-lea este concentrată exclusiv asupra Naturii sub diversele ei forme şi se aplică exclusiv me­toda teoretică la toate fenomenele ei. Aşa că problema vieţii, fiind încorporată cu totul meca­nismului, nu numai fiziologia, clar pînă şi psihologia şi morala au fost supuse aceleiaşi metode de investigaţiune pozitivist-raţionaliste. Cultura acestui veac se petrece sub semnul pozitivis­mului şi al materialismului. Şi, totuşi marile descoperiri ale şti­inţei pure erau vădit opera idealismului!

Atmosfera culturală a veacu­lui al XIX-lea, pe care vom în­cerca s’o lămurim, nu putea sus­ţine avîntul idealist, ci trebuia să scoboare elanul creator pe ni­velul materialist al tehnicităţii. „Omul” era cuprins şi strivit în universalul mecanism. Mijloa­cele ce trebuiau să-i uşureze viaţa, să-i sporească avîntul spre umanizare, tocmai ele l-au încătuşat, făcîndu-l prizonierul lor. Era maşinismului e victoria materiei asupra umanului. Această stare de lucruri, deşi sim­ţită de unii numai pe dinafară, ca o criză economică, a deşteptat în conştiinţele clare o spaimă tragică. Viziunea apocaliptică a „robotului“, a omului meca­nism, e un strigăt de alarmă într’o cultură ce şi-a uitat sensul.

Filosofia lui Bergson e la sfîrşitul secolului al XIX-lea simptomul unei reculegeri asu­pra acestui sens; psihologia e scoasă din punctul de vedere me­canicist – problema vieţii şi a spiritului se emancipează de me­todele pozitiviste cu care fuseseră tratate.

O consecinţă a rupturii de echilibru ce se săvîrşise, e desintegrarea omului veacului al XIX-lea prin specializarea tot mai deplină Ja care este pus. Aceasta e, fireşte, într’o epocă de mare eflorescenţă ştiinţifică şi technică, o necesitate de ne­învins, căci o singură minte omenească nu e în stare să cu­prindă toată ştiinţa. Fireşte, s’ar părea că stăm aici în faţa unei probleme insolubile. Totuşi, spe­cializarea nu e o primejdie de­cît în măsura în care ea ar fi in­compatibilă cu integritatea for­mei umane. Ce deosebire între „l’honnête homme” al veacului al XVII-lea şi omul cult de as­tăzi! Acela era punctul de în­tîlnire al tuturor curentelor cul­turii lui; cel de astăzi rămîne un fragment întreg, exterior lui.

O reacţie împotriva primej­diei de desintegrare s’a ivit: s’a accentuat colaborarea, s’a încer­cat a se creia o sinteză „supraindividuală” prin întîlnirea spe­cialiştilor, în congrese. O altă reacţie mai generală şi mai vi­tală, ne pare a fi tendinţa foar­te marcată a veacului al XIX-lea către individualism. Ca şi cum, interdependenţa spe­cialiştilor pe de o parte, iar pe de alta totala independenţă a individului, ar fi putut fi leacuri împotriva, desintegrării cultura­le a omului!

Un alt aspect al acestei reacţiuni împotriva desintegrării ne pare a fi idealul supra omului, cel care, azi, a înlocuit tendinţa individualistă. Supra omul e vă­dit invenţia unei epoci înfiorate de presimţirea că omul piere din lipsă de măsură şi de^for­mă şi care încearcă să-l salveze din neant crescîndu-i, majorîndu-i cantitativ însuşirile. Căci atît în individualism, cît ci în supra om, predomină punctul de vedere cantitativ; individul, în­trucît e unul, se opune multi­plicităţii, deşi, normal, raportul dintre individ şi colectiv trebue să fie cel delà un întreg la alt întreg. Tensiunea dintre individ şi colectiv vădeşte şi ea un punct de vedere mecanic, în care omul e considerat ca un număr. Com­parînd pe individualistul ca şi pe supraomul veacului al XIX-lea cu ,,l’honnête homme” al veacului al XVII-lea, ca tip ai omului integral, sîntem izbiţi de o deosebire flagrantă: „l’honnete homme”, deşi omul social prin excelenţă şi de cultură uni­versală, e totuşi definit prin uni­tatea lui intimă, adică prin echilibrul pe care-l ating toate valorile obiective, în forma, în organizarea sa subiectivă. Con­statăm că, aci, nu individul, opus colectivului, comandă viaţa culturii, ci omul ca un întreg, şi întrucît e un întreg. E aci între colectiv şi individ un raport ca­litativ, pe cînd supraomul e de­finit printr’un raport de putere, adică cantitativ, cu colectivul. E vădit că încercările veacului al XIX-lea de a conjura dezuma­nizarea culturii se fac prin leacuri exterioare de om, prin cantitate, prin mijloace mecani­ce, nici decum psihologice, spi­rituale – propriu zis umane. Aceasta o confirmă şi un alt cu­vînt de ordine al veacului: pro­gresul. Ce e acesta, decît o păşire fără răgaz într’un necunos­cut care pe măsura cu care e cu­cerit se şi reface? Progresul e o noţiune mecanică şi presupune infinitul, care e o abstracţie, o virtualitate. Fireşte progresul este o explicaţie legitimă în do­meniul materiei, dar pe tărîmul organic îi corespunde creşterea, care nu se poate înscrie într’un infinit cantitativ, ci care cere un mediu calitativ. Confuziunea dintre progresul mecanic şi creşterea organică se vădeşte în cul­tura veacului al XIX-lea prin înlocuirea misterului, ipoteză vi­tală, cu necunoscutul, ipoteză mecanică. Necunoscutul este for­ma pe care o îmbracă, legitim,, misterul, cînd e vorba de cu­noaşterea obiectivă a naturii, dar această formă nu e valabilă: pentru om, căci problematica vieţii, a eului creator, summum-ul la care ajunge via­ţa, o exprimă tocmai misterul. Nu doar că am re­nega mijloacele intelectului sau întorsătura critică a filosofiei raţionaliste-idealiste, dar trebuie să avem curajul să pri­vim realitatea în faţă şi să recunoaştem că veacurile de cultură creatoare au postulat la capătul lanţului de explicaţiuni raţiona­le, un izvor viu, misterul, de care nu se mai apropiau cu ana­liza, ci cu atitudinea unei ade­ziuni, care este credinţa. Iată de ce nici Platon, nici Descartes, nici Kant n’au rămas la metoda hipotetică-raţionaiă, ci au con­solidat-o într’un „anhipoteton” care e un crez. Dimpotrivă, ma­terialismul şi intelectualismul, strîmt care-i corespunde, au am­putat cultura de acest izvor fe­cund care e misterul, isgonindu-l pe acesta în numele raţiunii, nu numai din domeniul luminat ştiinţei exacte, dar şi din dome­niul vieţii şi al conştiinţei. Omul e închiriat exclusiv progre­sului exterior în necunoscut. I s’a secat, astfel, isvorul de creş­tere interioară.

Necunoscuta, element al unei ecuaţii, este o proecţiune a inte­lectului, o ipoteză de explicaţiune înăuntrul cunoaşterii. Ori cît ar vrea să devie’ independentă de raţiune, ca polul object al subjectului, necunoscuta nu reuşeş­te să devie o entitate, ea rămîne un element al ecuaţiei, în care echivalentul ei e cunoaşterea. Misterul nu poate1 fi înlocuit cu necunoscuta, fiindcă el e în afa­ră de ecuaţia cunoaşterii, el poa­te fi numai desfiinţat; dar acolo unde nu mai e mister apare ne­antul. Consecinţa unei culturi, care mecanizînd pe om l-a dezu­manizat şi sterilizat, i-a desfiin­ţat misterul, isbucneşte astăzi, pentru toţi, în criza unei generaţiuni obsedate de neant. Totuşi, viaţa unei culturi se sbate, ea caută scăpare pe toate căile, fie ele chiar căi greşite1. Iată dece azi ca să scape de neant, unii aleg calea crimei, alţii calea mor­ţii, alţii calea veşnicei ispăşiri, alţii calea normală a credinţei; setea de absolut, atît de legiti­mă vieţii, se adapta, astăzi, la orice isvor făgăduitor de viaţă. Şi dacă vedem că pătrunde pînă în domeniul ştiinţific, turburîndu-i apele pur raţionaliste, trebue să înţelegem că trăim sbuciumul unei omeniri, care, după ce a fost aservită materiei şi abstracţiunei se trezeşte iar în desnăclejdea şi în frenezia unei generaţiuni desorientate. Cine a ascultat bătăile inimei omenirii în ultimul sfert de veac, ştie că palpitaţia stranie ce o chimie, e palpitaţia în faţa neantului. Nu sărăcia, nu crizele economice au îmbolnăvit cultura, ci lipsa unui crez în rostul absolut al vie­ţii. Relativismul, atît de legitim înăuntrul domeniului cunoaşte­rii este nelegitim în domeniul creaţiei şi al vieţii.

Fenomenele complexe cari străbat cultura de astăzi: eman­ciparea femeii, emanciparea cla­selor, emanciparea generaţiei ti­nere, sînt toate simptome ce de­nunţă o eşire din orbita norma­lă a unei culturi umaniste. În toate se simte o lipsă de orien­tare, o nedumerire, un „sauve qui peut”. Trăim în atmosfera unui naufragiu. Războiul, cu tot alaiul lui de orori, ar trebui să ne lie un motiv de reculegere. Cred că nu trebue privit numai ca fenomen social, determinat de motive economice şi politice, ci. întrucît azi răsboiul e total, el presupune o stare spirituală exasperată. Istoria, din perspec­tiva ei, va cumpăni poate pier­derile ce va suferi civilizaţia noastră cu nouile cuceriri ale culturii posibile în această ca­tastrofă, cu toată aparenţa para­doxală a acestei nădejdi.

După această lungă analiză, ne întrebăm care este pe de o parte contribuţia femeii la acest desechilibru, pe de alta, care trebue să fie reacţiunea femeii pentru însănătoşirea culturii ac­tuale.

Socotim că dezumanizarea veacului al XIX-lea, e în bună parte, efectul unei neatenţii femenine. Atît ştiinţa cît şi me­toda ei raţionalistă-idealistă, operă bărbătească de milenii n’ar fi deviat de pe orientarea lor umanizantă, dacă geniul femenin ar fi rămas credincios misiunei sale creatoare şi organizatoare de viaţă. Imitînd bărbatul, in­tensificînd apoi în firea ei pu­terile de abstractizare cari sînt latente În ambele sexe, apoi so­luţionînd problema demnităţii ei umane, prin independenţă, adică prin metodă bărbătească, femeia veacului al XIX-lea a contribuit fără să vrea la dispa­riţia deosebirilor dintre tipul bărbătesc şi cel femenin, din a căror completare abia, se clă­deşte echilibrul unei adevărate culturi.

Masculinizarea femeii nu s’a săvîrşit atît prin pregătirea ei intelectuală, precum greşit se crede, căci desvoltarea minţii e un mijloc de umanizare pentru ambele sexe – nu s’a accentuat nici prin munca ei profesională – la elementele echilibrate – dar s’a săvîrşit mai ales prin de­strămarea intimă a idealului fe­menin. Mai întîi prin gesturi puerile, prin atitudini opoziţio­niste faţă de bărbat, mai tîrziu, femeia a crezut că-şi găseşte li­bertatea, şi cu ea demnitatea umană, urmînd calea de viaţă a bărbatului. Fenomenul îşi are explicaţie în o degenerare a ro­lului femeii în comunitate, care ar merita să fie cercetată pentru sine – rezultatul reacţiunei femenine a fost însă altul decît cel căutat. Căci emanciparea fe­meii, deşi a tămăduit, în apa­renţă, criza ei de demnitate – a împins-o într’o dependenţă falsă şi mult mai primejdioasă, aceea a imitaţiei. Femeia s’a re­fugiat de tirania bărbatului în idealul bărbătesc şi „rătăcirea de pe urmă va fi mai rea decît cea dintîi”. Această libertate pe care o caută femeia, prin înstrăinare de propria ei natură şi de pro­pria ei orientare culturală milenară, e unul din simptomele cele mai vizibile ale crizei prin care trece cultura şi totdeodată unul dir cele mai îngrijorătoare. Căci nivelarea stilurilor de viaţă va scoate atmosfera culturala în care se desvoltă germenii viito­rului, cu totul de sub înrîurirea femenină, care în epocile mari de cultură, cumpănea tendinţa spre abstracţie cu dragostea de concret – şi isbutea să dea idealurilor teoretice o formă rea­lă, vie, În conştiinţa individua­lă. Cu diminuarea stilului femenin de viaţă s’a diminua şi for­ma unităţii inferioare ce defineş­te pe omul de cultură. Această „formă” intipiă e pavăza care salvează pe individ de destră­mare, apărîndu-l şi de năvala instinctelor ca şi de rutina me­canizatoare. Numai prin „forma sa intimă” el are puterea să do­mine curentele exterioare şi sa şi le asimileze.

Principiul materiei şi a maşinei asupra omenescului, tendin­ţa de dezumanizare ce se văde­şte în concepţiile sociale cari: fac clin om un număr în seria de nu­mere infinite ce constitue „co­lectivul” – nu se pot explica decît prin disolvarea sau cel pu­ţin prin slăbirea formei interi­oare în două-trei generaţiuni care au fost crescute de un ideal masculin.

Pentru a salva cultura, care ê de esenţă umanistă, femeia, are îndatorirea imediată de a-şi re­găsi, de data aceasta perfect lu­cidă şi pătrunsă de simţul răs­punderii ei culturale, menirea ei eternă: formarea omului şi me­diului uman. În vremi preistorice femeia a creiat primele condiţiuni de viaţă adevărat umană prin fundarea familiei, care pune capăt informei promiscuităţi a hoardei, prin fundarea cetăţei,.. care îngrădeşte pornirea hoinară a primitivului, prin cultura pă­mîntului, care organizează mun­ca şi face din ea una din condi­ţiile esenţiale ale culturii.

Dealungul veacurilor, femeia a continuat – făţiş sau pe ascuns, – să exercite înrîurirea ei dătă­toare de formă asupra puterii creatoare bărbăteşti. Umanismul n’a încetat niciodată – nici chiar în epocile cele mai barbare – atîta vreme cît femeia şi-a păs­trat instinctul ei solid care o mîna spre viaţă ca născătoare, ca apărătoare şi formatoare a ei. Roaba, care cu dragoste, veghea, asupra copilului de stăpîn şi-l învăţa să se spele, să se închine şi să se joace, era, fără să ştie, un factor de umanizare.

Socrat, în „Banchetul lui Pla­ton”, mărturiseşte că din servi­ciile filosofilor dinaintea lui el a căpătat o cunoştinţă fragmentară asupra lumii şi a vieţii, că iniţie­rea în tainele înţelepciunii o datoreşte Diotimei, preoteasa din Mantinea. Părintele criticismu­lui filosofic mărturiseşte prin aceasta că cercetarea raţionalistă a bărbatului rămîne neîmplinită cînd nu e călăuzită de lumina ce se ridică din adîncurile taini­ce ale vieţii. Pe aceasta, o poartă sufletul femeii:  ori unde Diotima iniţiază pe întrebătorul aventurier, cugetul lui creează, nu numai himere, ci realităţi nemuritoare. De realitatea ce se pre­găteşte acum e răspunzătoare fe­meia de azi. În toate condiţiunile în care o aşează viaţa moder­nă – în familie ca şi pe tărîmul public, femeia are prilejul de a exercita puterea ei formatoare. Şi dacă în vremi normale e deajuns ca femeia să fie educatoa­re luminată, în vremi în care cultura e în primejdie, i se cere femeii să-şi vădească genialita­tea ei formatoare, revelînd băr­batului zona de mister pe care acesta o uitase şi ajutîndu-l să-şi creeze chipul intim de om, nu ca individ, nici ca supraom, nici ca număr abstract – ci ca persona­litate.

Revista indexata EBSCO