Jun 19, 2017

Posted by in Varia

Theodor PÂSLARU – Povestiri și amintiri din trecut (V)

 

Prezentare şi editare Traian D. Lazăr

 

În luna mai 1917 a continuat procesul de refacere a armatei. Armata a II-a a efectuat această acţiune în timp ce se afla pe linia frontului. Unităţile erau retrase, pe rînd, în spatele frontului şi, timp de o lună, se odihneau, li se completa efectivul şi armamentul, fiind instruite în mînuirea noului armament din dotare. S-a beneficiat, în acest scop, de faptul că inamicul nu a iniţiat, în acest timp, operaţiuni ofensive de amploare. Comunicatele zilnice ale Marelui Stat Major consemnează această stare de acalmie pe linia frontului Armatei a II-a şi a întregului front din Moldova. Iată Comunicatul oficial nr 264 al Marelui Cartier General din 4 mai 1917: „Pe frontiera de vest a Moldovei, inamicul a bombardat în mai multe rînduri tranşeele din Valea Doftanei, Slănicului şi Oituzului. De asemenea a bombardat satul Herăstrău (în Valea Oituz) întrebuinţînd proiectile cu gaze asfixiante, care au omorît cîţiva locuitori. Pe restul frontului, activitatea artileriei a fost mai pronunţată în regiunea satelor Clipiceşti, Ciuşlea, Suraia şi Mihalea. Pe Dunăre linişte. Aviaţie: Un aeroplan inamic a aruncat mai multe bombe asupra staţiei Adjud”, sau Comunicatul nr 268 din 10 mai: „Situaţie neschimbată pe tot frontul. În afară de bombardamentul artileriei care a avut loc în diferite sectoare ale frontului, nu este nimic de semnalat. Pe Dunăre linişte”. (Monitorul oficial nr 30 din 6/19 mai şi nr 33 din 10/23 mai 1917). Armata I-a a realizat procesul de refacere în spatele frontului, unităţile aflîndu-se în nordul şi centrul Moldovei.

Monarhia a acordat o atenţie constantă îmbunătăţirii capacităţii de luptă a armatei, asigurării hranei şi stării de sănătate, cultivînd încrederea şi fidelitatea acestei instituţii. Regina Maria, după cum atestă şi însemnările pe care le reproducem, se afla frecvent în zona Armatei a II-a. Ziua de 10 Mai 1917 a fost sărbătorită de familia regală în mijlocul ostaşilor unei unităţi militare din Armata I-a.

Miercuri, 10 mai 1917, regele Ferdinand, regina Maria, principii Carol şi Nicolae, principesa Ileana „au mers la tabăra diviziei a II-a la marginea S.E. a oraşului” (Iaşi). Au fost întîmpinaţi de miniştri, de generalul Prezan, şeful Marelui Stat Major, ofiţeri superiori români şi ai misiunilor militare din ţările Antantei. Trupele diviziei a II-a aşteptau în careu. S-a oficiat serviciul divin. Regele a trecut trupele în revistă şi a decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” drapelele Regimentului 4 şi Regimentului 9 vînători, precum şi pe militarii, ofiţeri şi trupă, care s-au distins în campania din 1916. Generalul Berthelot, şeful misiunii militare franceze a decorat mai mulţi ofiţeri români. Oficialităţile au primit defilarea trupelor diviziei şi au asistat, apoi, la un spectacol de dansuri, jocuri şi cîntece naţionale, pînă la ora 13. (Monitorul oficial, partea I-a, nr 34 din 12/25 mai 1917, p. 318)

La refacerea capacităţii de luptă a armatei un rol important l-au avut marile furnituri de armament din Franţa, sosite începînd din martie 1917: 220000 puşti, 4500 puşti automate, 2700 mitraliere, 200 tunuri, 1370000 grenade, 600000 măşti de gaze, etc. Aparatura de telecomunicaţii primită a fost folosită pentru perfecţionarea legăturilor cu observatorii din aviaţie. Misiunea militară franceză a fost implicată şi în elaborarea, de către Marele Cartier General, a planului de operaţiuni militare pentru anul 1917.

 

Pregătiri de ofensivă.

Era prin luna lui mai. Toţi lucrează, pe întreg frontul, cu febrilitate, ca să fie toate puse la punct, ca nu cumva să dea nemţii vre-un atac prin surprindere, în vre-un punct oarecare şi să nu putem riposta imediat şi prompt, aşa cum se cuvine. Ciocniri, mai mici sau mai mari, erau acum în fiecare zi.

Într-una din zile[1], văd că vin o sumedenie de ofiţeri superiori pe liniile de tranşee ale infanteriei pînă la noi la Postul de Comandă (al secţiei de observaţie, n.n.). Colonelul nostru iese afară, se salută, se îmbrăţişează cu unii, dă mîna cu alţii. Printre cei vreo 16 generali, era şi unul francez şi încă vreo doi colonei şi un căpitan. De la noi, grupul de ofiţeri superiori se lasă mai spre stînga piscului şi intră mai adînc în desişul codrului. La mică depărtare era o poieniţă. Acolo, se opresc, îşi scot hărţile şi încep discuţiile între ei cu temele pe hărţile, ce erau întinse pe iarbă. Apoi a început critica între ei. Eu mă duc şi doream să ştiu, ce fac ei acolo? Nu m-au lăsat nici să mă apropii! Mi-am dat seama că ei studiază întreg frontul de la Nămoloasa pînă la Dorna Vatra. Şi aşa a fost! Această studiere cu critica lor a durat 5 ore, pînă la ora trei şi jumătate. A venit regina Maria cu generalul Averescu şi încă doi ofiţeri cu ea. Atunci s-au adunat cîte un pluton de ostaşi de la toate regimentele şi s-au ţinut mici discursuri ostăşeşti de îmbărbătare a trupei, iar discursul ţinut de Regina Maria a înduioşat adînc inimile tuturor spunîndu-le: – Luptaţi băieţii mamei, pămîntul e al vostru, care îl apăraţi cu viaţa şi sîngele vostru, vărsînd chiar lacrimi de crocodil pentru scumpa ţară. Iar cotoiul de Averescu, miorlăia ca un motan răguşit.

Tot în ziua aceea, ne-a sosit la Post şi o trupă de 11 ostaşi, pentru a-şi face instalaţia lor de Antenişti. Le-am arătat că, în partea dreaptă a tunelului, pot să-şi sape pentru postament. Le-am dat concursul şi noi. Mai greu a fost, pentru ei, ridicarea ţevilor pentru prăjina antenei, lungă de 30 de metri. Nu se pricepeau, cum să procedeze? Dar s-a făcut! Aşa se poate face, cînd este dragoste, bunăvoinţă şi înţelegere la toţi. Toate se fac bine!

 

Din samavolniciile ofiţerilor brute!

 

Şi iată că, a doua zi, ducîndu-ne doi inşi de-ai noştri să vedem, ce mai e nou prin sectorul Regimentului 11 Infanterie, am auzit multe lucruri despre ceea ce se petrecea la ei. Nişte ostaşi tăiaseră un fag, gros şi lung cam de 7 metri. Trebuiau să-l ducă pentru (acoperirea unui, nn.) adăpost. Pe prăjini nu puteau să-l ducă, era greu, căci era verde, iar terenul cam umed. Doi sublocotenenţi de-ai lor, în loc să-i ajute, se pun cu parul pe ei şi-i băteau, ca pe vite. Eu, văzînd acest lucru, am protestat şi le-am atras atenţia pentru acest fapt. După un schimb de cuvinte, am şi fost arestat! Dus în faţa colonelului unităţii lor, acesta, în loc să cerceteze cu de-amănuntul cum stau lucrurile, mă înjură şi mă bagă într-un bordei de-al lor, ce figura ca închisoare. Acolo mai erau vreo 10 soldaţi de-ai lor, ţinuţi într-o mizerie de nedescris şi flămînzi. Camaradul meu, ce a fost cu mine, merge vreo cîţiva paşi din zona lor şi agaţă sîrma, de la aparatul ce-l avea în spate , cu o sîrmă de sus şi cere Secţia de Observaţii, Postul de Comandă şi-l anunţă pe domnul colonel al nostru, spuindu-i cazul. Acesta cere unitatea lor şi pe colonel şi-i dă ordin ca, imediat, să mă pună în libertate, iar cei doi sublocotenenţi să fie trimişi imediat la Postul de Comandă. Colonelul regimentului 11 Infanterie, nu a vrut să execute nimic! Atunci, domnul colonel Costescu cere Divizia şi raportează domnului general. Acesta dă ordin ca, orişice ofiţer din orişice Regiment, de nu va executa întocmai ordinele Postului de Comandă al Marelui Stat-Major Secţia de Observaţii se va face vinovat de grave abateri şi va fi judecat pe loc, fără părtinire de însuşi colonelul în cauză. În privinţa aceasta, toţi comandanţii unităţilor aveau ordine precise, date de mai înainte. Aşa încît, chiar în ziua aceea, i s-a luat comanda colonelului de la Regimentul 11 Siret şi cei doi sublocotenenţi au fost chemaţi la Postul de comandă. S-a făcut anchetă de către un ofiţer de la Divizie. Acesta a venit pe poziţie la Regimentul 11 Siret împreună cu mine şi cu camaradul, ce-am fost cu el. La faţa locului, am chemat pe cei 8 ostaşi bătuţi, care au declarat adevărul. Am scos din bordei pe cei 10, care erau închişi într-un hal de mizerie de nedescris. Văzînd acestea, locotenentul trimis de  Divizie, a rămas uimit! L-am rugat să scrie în raportul său, întocmai, cele găsite şi să arate că ostaşii bătuţi sînt contingente vechi, căsătoriţi, avînd şi copii şi să arate şi etatea domnilor sublocotenenţi.

 

Scăpat ca prin minune de a fi mort.12 mai 1917 (12/25 mai, n.n.), zi sfîntă pentru mine!

Deabia trecuseră vreo trei zile de la cele arătate mai sus şi, în a treia zi, ies din postul meu, îmi iau aparatul în spate şi îi spun domnului colonel (Costescu, n.n.), eu mă duc pe fir pînă în Batalion la noi, să văd ce mai e şi ce mai fac camarazii mei. Ajung şi stau puţin de vorbă cu băieţii. Îmi făcuseră rost şi de 25 de tutunuri. Dau mîna cu ei şi plec. Cînd încep să urc înapoi, mă cheamă cineva. Mă uit. Colonelul regimentului, Săndulescu. Mai era cu doi maiori. Mă întreabă, cine sînt şi unde mă duc? Raportez. Atunci, îmi dă ordin să însoţesc pe un sublocotenent, aflat lîngă ei, pînă la Observatorul 4 prim al artileriei, că eu ştiu drumul. –Să trăiţi, domnule colonel! Eu mă duc la postul meu şi nu am timp. Pînă acolo, fac mai mult de două ore şi nu pot părăsi postul aşa de mult timp. Atît a trebuit să-i spun! A început a mă înjura grosolan şi barbar. A desfăcut tocul de piele al revolverului, să mă împuşte! Şi o făcea, dar un maior l-a reţinut. Acesta îmi spune pe nume. – Du-te Pîslarule! Pleacă! Atunci, bestia de sublocotenent, Davidescu, mă însoţeşte.

Începem să urcăm, amîndoi, în sus pe creste. Mergem puţin şi el caută să-mi dea mantaua să i-o duc. Eu eram numai în veston, încins cu centura, cu tocul şi revolverul Ştaer automat cu 36 cartuşe. Refuz să îi duc mantaua şi-i spun: – Eşti mai tînăr ca mine şi dacă ai nevoie de ordonanţă, de ce nu ţi-ai luat? Vă închipuiţi ce a fost între noi în noaptea aceea! Căci ne-a apucat seara. Flămînd şi supărat, am rătăcit drumul. A început să cearnă, să bureze a ploaie. Apoi, dă Doamne bine! Cad, alunec de vreo cîteva ori, mă julesc la mînă, genunchii mă dor! Cade şi el de vreo cîteva ori! Mă face bou, că nu cunosc potecile. Îl fac şi eu ticălos şi netrebnic! – Asta-i cultura ta de ofiţer? Ce, tu crezi că eu sînt huidumă de la ţară? Dacă nu te stăpîneşti pînă la post, rămîi pe-aici. Te-azvîrl într-o rîpă! Dacă nu taci, du-te-n p… mătii! Atunci, a amuţit!

În fine, pe la ora 12 şi jumătate ajungem la post (observatorul 4 prim al Artileriei?, n.n.) Aici a căutat să mă pună sub supravegherea celor şase ostaşi, ce erau în post dimpreună cu celălalt sublocotenent. Cu toate că afară începuse a ploua mai tare şi era frig, am fost nevoit a-i părăsi.

Întuneric de nu ştiam ce fac şi unde merg. Dau de o santinelă. El (ostaşul, n.n.) s-a speriat, dar nici eu mai puţin. – Măi camarade, unde te afli tu aici şi ce regiment eşti? Sînt din 8 Buzău. – E bine, de la tine încotro dau de 9 Rîmnic? – Acum noaptea, nu ştii (ştiu, n.n.) să-ţi spun, îi fu răspunsul. Mai merg atunci pe coclaurii aceştia de vîrfuri de munte, fără să mai dau de nimeni, deşi erau poziţii înaintate. De oboseală, mă aşez la rădăcina unui stejar gros, că era frunzişul uscat. Stau pe loc, cam două ore. Au început a-mi clănţăni dinţii de frig. Mă ridic. Picioarele începuseră şi ele a mă durea puţin.

Pornesc tot înainte, în necunoscut. Începuse a ieşi Luceafărul (de dimineaţă, n.n.) Ploaia stătuse. În calea mea, dau de alt ostaş. S-a speriat şi acesta. Îl întreb şi pe acesta, din ce unitate este. Îmi răspunde: – 9 Rîmnic! – Unde sînt tranşeele voastre şi unde sînt observatoarele? Vreau să comunic. El îmi spune: – O iei pe aici, te laşi la vale! Acest ostaş a fost atît de zăpăcit sau dezinformat încît mi-a arătat în vale, spre inamic. Eu dau devale (în vale, n.n.) de un pîrîiaş. Pe partea cealaltă, la o distanţă de cam 100 metri, pădure şi reţele de sîrme. Îmi dau seama că sînt între vîlcele, în zona neutră şi reţelele sînt ale nemţilor. Merg înainte pe partea stîngă a pîrîului, pe margine, dar mă uitam mereu pe partea dreaptă, prin pădure. Zăresc doi nemţi. Ei se uită la mine. Eu la ei! Pun mîna la casca mea, îi salut. Ei nu fac nici un gest, doar trăgeau din lulele. Mi-am văzut de mers înainte şi nu ştiam cum să fac, de frică, să o iau mai repede pe marginea pîrîiaşului acela pe stînga. Se făcea o cotitură spre dreapta. Aşa cum sînt şerpuiţi munţii şi vîlcelele lor, aşa am mers şi eu. Altfel nu aveam cum. După o întorsătură, la vreo 300 metri, iată că se ivesc trei nemţi ulani călare. Patrulau vîlceaua. Veneau spre mine. Eu scot centrala telefonică din spate, o iau la mînă, mă ridic vreo cîţiva metri mai sus (pe coastă, n.n.), mă lungesc pe pămînt. La capul meu, un mic brăduleţ, gros ca mîna. Bag capul sub cetina lui, în partea dreaptă a capului pun cutia telefonică şi aştept să văd, ce se va întîmpla cu mine. Inima mi se răcise de tot! Aveam presimţirea că aceştia nu mă iartă, fac ceva! Mi-am zis, ce-o vrea Dumnezeu cu mine! Asta mi-era în minte, atunci. Ei trag, cîteştrei în mine. Gloanţele se înfig lîngă mine împroşcîndu-mă cu pămînt şi pietricele peste tot, iar centrala telefonică mi-o găureşte în două locuri. Eu rămîn rece vreo zece minute, de spaimă. După aceasta îmi revin. Ridic capul. Ei s-au dus înainte, iar cei ce erau pe tranşee în partea lor, se uitau după ei (ai lor, n.n.) şi înspre mine. Eu nu fac nici o mişcare, încă vreo zece minute. Pe urmă, mă ridic, mă uit. Erau mult la vale. O iau la picior, repede înainte. Deabia acum mi-am dat seama în ce direcţie sînt ai noştri. Erau sus pe vîrfurile coastelor. Eu, tot în zona neutră, eram între vîlcele.

Deşi mergeam pe sub coaste, ochii îmi erau mereu aţintiţi în urmă, să nu apară cei trei ulani călare. Şi iată-i, se întorc la trap, înapoi. Eu îmi găsesc adăpost în nişte găuri mari de obuze şi de aici văd tot ce-i în vale şi cum vin ei. Mă lungesc în groapă, scot Ştaerul, dau piedica buton la o parte şi-i aştept să treacă vreo 15 metri din direcţia mea. Distanţa pînă la ei, 250-300 de metri. Pun Ştaeru pe mînă, să nu deviez ţinta şi trag. Dau drumul la o casetă, 12 cartuşe, drept în ei, luaţi pe la spate şi în direcţia mea. Văd că cel de la mijloc se apleacă pe spate, pe crupa calului şi cade jos de pe cal, pe partea stîngă. Ceilalţi doi o iau la goană în galop, fug. Fuge cu ei şi calul celui mort. Eu stau nemişcat în groapă să observ mişcările celor din tranşee, de pe coasta cealaltă. S-au uitat ei în vale printre fagi şi brazi, au văzut pe cei ce au fugit călări, dar pe cel mort, lungit pe potecă, lîngă gîrlă, nu l-au văzut. Stau 10-15 minute şi după aceea, mă scobor în vale, la el. Carabina lui era în urma lui la cîţiva paşi. O iau şi mă duc la cadavru, un neamţ cît toate zilele, o huidumă. Era mort, puţin sînge la nas şi gură. Trag de cureaua binoclului, îl iau. Îi iau şi hărţile cu port-hart cu tot. Cum era mort, văd şi ceasul cu cureluşa la pantaloni. Îl iau. Nu era nouă şi un sfert dimineaţa. O iau la picior înainte şi apoi stînga.

Mergînd, dau de o potecă înspre stînga mea, între două tăieturi de creste ale munţilor. O vîlcea se făcea şi de acolo curgea un izvoraş cristalin şi limpede. Mă uit într-acolo şi ce-mi văd ochii? Doi nemţi cu cîte şase bidoane în mînă luaseră apă şi, vreo patru ostaşi de-ai noştri, luau şi ei apă şi stau de vorbă. Auzisem eu, cu cîteva zile mai înainte, că nemţii vin şi iau apă de la noi şi fraternizează cu românii, aducînd şi suluri cu tutun de-al lor, dînd pe bani sau pentru ţuică. Apa din coastele lor era sărată şi mirosea a pucioasă. Mă urc la deal, ajung la ei. Nemţii se uită la mine, care aveam carabina neamţului în spate, binoclu, port-hartul cu hărţile, centrala telefonică. Îmi spun: – Vasistas (Was ist das, n.n.) camarad? Eu le răspund: – Gutt! Îmi fac semn cu mîna că, de unde vin şi de unde am carabina şi celelalte? – Ih Daişlang? – Ja, le răspund eu, şi-mi văd de treabă. Îi întreb pe cei patru: Ce regiment sînteţi? – 22 Tîrgovişte! Merg şi ei cu mine. Ajung la primul post înaintat al lor. Ostaşul mă întreabă, ce-i cu mine şi de unde vin? Îi spun: – Acum pot să fumez o ţigară că de ieri, de la 11 ziua, nu am mîncat, nici băut apă sau fumat. Am rătăcit pe ziuă şi acum am scăpat cu viaţă, mulţumesc lui Dumnezeu. Ceilalţi patru au trecut pe lîngă mine şi au spus unui ofiţer al lor. Acesta trimite un sergent, să mă cheme. Mă duc şi mă prezint colonelului lor. Acesta mă cercetează. Îi spun ce-i cu mine şi ce am păţit. Ar fi vrut să-mi ia binoclul şi hărţile cu tocul lor şi carabina. – Domnule colonel, asta-i viaţa mea. Lăsaţi-mă să ataşez firul, să vorbesc cu domnul colonel al Postului de Comandă al sectorului nostru. Vorbesc de la centrala lor cu domnul colonel (Costescu, n.n.). S-a mirat şi el de unde vorbesc şi tocmai acum. Îi spun că domnul colonel al Regimentului 22 vrea să-mi reţină cele luate de la neamţul ce a tras în mine spre a mă omorî. Atunci, au vorbit amîndoi coloneii şi m-a lăsat în pace. După două ore şi jumătate am ajuns la postul meu. I-am istorisit toate domnului colonel (Costescu, n.n.), auzind toţi păţania mea, ce am întîmpinat de la început şi pînă acum, 24 de ore! Eram aproape mort de obosit şi flămînd. Noroc că, băieţii mei şi scumpii camarazi gătiseră ceva de mîncare de la un cal, ce a fost rănit de un obuz inamic şi ei l-au împuşcat în cap, ca să moară mai repede şi şi-au luat fiecare carne din el, cît a vrut, fie artilerist, fie infanterist. Aşa prînzeam toţi la aceste ocazii, şi cu foame şi cu sete.

Frontul Mărăşti în ziua de 14 (14/27 n.n.) mai 1916.

La ora 12 şi un sfert, (se produce, n.n.) o ciocnire de patrule jos, în vale, în dreptul Poienei Încărcătoarea. Lupta s-a întins pe întreg sectorul Diviziei noastre (a 6-a, n.n.) şi a ţinut pînă la ora trei şi jumătate (15, 30 n.n.). Duel de artilerie de ambele părţi. Nemţii au ieşit la atac, dar au fost respinşi repede de  focul de baraj al artileriei noastre pe poziţia lor, tirul fiind bine precizat de observatoarele 6 prim, 6 bis, 9 prim şi 9 bis şi de observatoarele infanteriei ce mi-au comunicat la telefon, la Postul de Comandă (al Secţiei Observaţii, n.n.). Atacul s-a respins cu pierderi grele pentru inamic, lăsînd morţi şi răniţi pe teren. S-au luat peste 100 prizonieri.

[1] În ziua de 30 mai 1917 (30 mai/12 iunie, n.n.) a avut loc un mare consiliu militar în vederea ofensivei proiectate. Au participat cadrele de comandă din Armata I-a şi Armata a II-a. Alex Averescu, op cit, p. 159.

Revista indexata EBSCO