Jun 19, 2017

Posted by in Varia

Constantin BOSTAN – Un junimist uitat: G. Juvara (II)

 

Debutul lui George Juvara în Convorbiri literare s-a produs în dublul număr 11-12/nov.-dec. 1937, cînd i se consemna iniţiativa unei festivităţi de aşezare şi dezvelire – sub preşedinţia lui Simion Mehedinţi, la 20 de ani după sfîrşitul lui Titu Maiorescu – a unei plăci comemorative pe cvasi-legendara casă din strada Dimitrie A. Sturza, nr. 1 (anterior: Mercur; din socialism: Pictor Arthur Verona). Atît tradiţia reuniunilor literar-muzicale din acel imobil[1], unde în primăvara lui 1882 vocea lui Eminescu mlădia Luceafărul, cît şi pilduitoarea existenţă a ilustrului critic şi om politic erau omagiate prin câteva alocuţiuni de-asemeni inserate în revistă. „După credinţa noastră – afirma Juvara –, există o puternică legătură spirituală între generaţiile noi şi doctrina lui Maiorescu. Negăsind un îndreptar mai sigur şi mai luminat în niciunul din curentele de idei ulterioare junimismului [2], generaţia nouă socoteşte că este firesc să-şi îndrepte privirile înapoi, către postulatele Junimii. Pentru noi, Eminescu, Maiorescu, Creangă, Conta şi alţii dintre acei ce se adunau odinioară în această casă, formează icoanele curate ale unui trecut din care se pot trage multe învăţăminte. Trecutul acesta rămîne pînă azi cel mai puternic reazim moral al generaţiilor de după război, la care, dacă se mai poate adăuga ceva, nu poate fi decît contribuţia personală a unor străluciţi elevi şi urmaşi ai lui Titu Maiorescu”.

Publicistic, şi tot pe teme junimist-maioresciene, G. Juvara se manifestase însă ceva mai devreme, în toate cele şapte numere ale Revistei burgheze (Bucureşti, 5 nov. 1934 – 10 mai 1935), a cărei editare (simetrică prin numărul de apariţii şi adversă prin program Criterion-ului) o datorăm unui entuziast nucleu juristo-junimist: N. Steinhardt (va semna şi Antisthius), Emanuel Neuman (acel Manole din Jurnalul fericirii), Al. Valeş, George Juvara (semnat şi G.H. Juvara, cu iniţiala tatălui – Henri).

Lansat în nume anonim/colectiv, articolul-program al revistei, care în scurta existenţă îşi va semnala „casa poştală” (Bucureşti, IV; Str. Ion Maiorescu nr. 44), dar nu şi autoritatea vreunui lider (director/redactor şef), se intitula Constatări şi directive, fiind structurat pe cinci paliere: social, politic, literar, filosofic şi economic. În esenţă, Revista burgheză îşi propunea: 1 – „o reacţiune” împotriva celor care „batjocoresc şi slăbesc familia”; 2 – o atitudine de „conservatori-democraţi […] pe temeiul Constituţiei din 1923”; 3 – „o întoarcere la estetica pură”; 4 – „afirmarea valorii civilizaţiei, a necesităţii culturii şi deci a educaţiei, a superiorităţii raţiunii şi inteligenţii”; 5. deplin „liberalism economic”, în dauna „maniei etatiste”, ce „poate duce la bolşevism”. Nu întâmplător, acestui manifest urma „Opera istorică a lui Titu Maiorescu şi crezul său politic”, sub semnătura lui Juvara (pp. 7-15), în care sunt aserţiuni precum: „Junimea – adevărată şcoală de bun simţ în literatură şi de înaltă moralitate în politică”; „Din ultimele pagini [ale Istoriei contimporane], ce rezumă crezul naţional moştenit de la înaintaşi, dar aplicat cerinţelor epocii sale, deducem aceea ce trebuie să fie şi azi îndreptarul moral al vieţii publice româneşti: noi prin noi înşine trebuie să ne îndreptăm”.

  1. Juvara va publica apoi două broşuri cu delicate abordări juridice: Retragerea naturalizării ca pedeapsă (Bucureşti, 1936), Justiţia şi literatura imorală (Bucureşti, 1937), cea din urmă pornind de la marele scandal de presă al primăverii lui 1937, cînd N. Iorga, I. Al. Brătescu-Voineşti şi O. Goga converg, chiar şi sub aripa Academiei, într-un atac extrem de dur, soldat cu un demers penal şi arestarea „scriitorilor pornografi” Geo Bogza şi Horia Bonciu (Beniamin Haimovici). Într-o asemenea dispută, în care tonul campaniei pornite împotriva avangardei îl dădeau voci îndeajuns de sonore, nu poate fi de mirare că foarte tînărul magistrat s-a postat „în litera legii” şi… a Academiei: „Membrii Academiei – zice d. Brătescu-Voineşti –, de vreme ce au dreptul de a distinge prin acordare de premii scrierile bune, implicit au datoria de a înfiera pe cele rele. Cuvintele distinsului nuvelist reprezintă un adevăr de necontestat […]” (lucr. cit., p. 10).

Cele mai consistente scrieri au urmat în intervalul 1939-1943, prin cele şapte contribuţii de istoriografie literară maioresciană amintite în episodul precedent. În martie şi iunie 1943, acestora li s-au adăugat alte două broşuri, reproducînd textul unor conferinţe susţinute la Radio Moldova: Politica externă a Regelui Carol I (14 p.) şi Politica externă a lui Petre Carp (12 p.). Asemenea preocupări îl vor impune şi preţuirii marelui geograf şi pedagog Simion Mehedinţi (directorul Convorbirilor literare în anii 1907-1923), care într-o epistolă către G.T. Kirileanu remarca: „Tînărul Juvara este un om tare de ispravă. Vei fi găsit uneori în pădure departe de orice aşezare omenească, un măr ori un păr bun… Cine l-o fi semănat acolo? Fără să mai cercetezi, te bucuri că l-ai aflat. Cine ştie ce pagină din Maiorescu a făcut din acest băiat un discipol tîrziu al învăţătorului nostru, al tuturor.” (3 aug. 1942).

Să urmărim şi noi, în corespondenţa sa inedită cu prietenul cercetător şi arhivist C. Turcu, aflată în colecţiile Direcţiei Judeţene Iaşi a Arhivelor Naţionale, alte cîteva semne de „buneţe” şi „ispravă” ale juristului literat G. Juvara, căruia – asemenea atîtor altor mlădiţe interbelice – începuturile „democraţiei populare” i-au frînt şi zădărnicit elanurile publicistice în temniţe şi în servicii de uzură, mereu la limitele subzistenţei:

 

2 oct. 1966: „Mulţi prieteni de-ai mei citesc cu regularitate Cronica. Trebuie să mărturisesc că eu sunt foarte mulţumit de conţinutul, forma şi ţinuta acestei reviste şi am recomandat-o cu căldură şi altora. În schimb, ai putut vedea scăderea nivelului Gazetei literare şi a Contemporanului. Constantin Ciopraga (pe care nu-l cunsc) scrie articole documentate şi cu mult miez. […]

Centenarul lui G. Coşbuc [n. 20 sept. 1866] a fost sărbătorit cu toată cuviinţa şi cu tot entuziasmul. Mormîntul de la Bellu are atîtea coroane oficiale, încît ele au astupat complet mormîntul vecin al lui M. Sadoveanu şi ating şi lespedea lui Eminescu! M-am bucurat cu toată sinceritatea, căci prea a fost uitat marele ardelean, în toate manifestările din ultimii 25 de ani şi prea se cred mulţi vrednici să fie „imediat după Eminescu” – unii chiar din timpul vieţii”.

11 nov. 1966: „Sărmanul Longin Heliade-Rădulescu, urmaş direct al marelui scriitor, a murit acum două săptămîni, strivit de un camion!… Avea peste 83 de ani, dar avea încă memorie bună şi povestea multe din trecut [3]. Avea pensie de urmaş, de la Acad[emie]. – Fusese avocat.”

10 apr. 1967: „Aniversarea centenarului Conv[orbirilor] literare a trecut, fără o prea mare accentuare a evenimentului (fac excepţie Ramuri şi Cronica). Ceea ce este totuşi îmbucurător e faptul că aceasta a determinat însă o nouă orientare în istoria literară, mărturisită făţiş, fără ocoluri. Aştept acum să văd comemorarea semicentenarului morţii lui T. Maiorescu […] Anexez o înştiinţare din Rom[ânia] liberă despre viitorul Magazin istoric. – Cunoşti acolo pe cineva? – Mă gândesc  la publicarea unei părţi din corespondenţa lui P.V. Missir, S. Mehedinţi, G.T. Kirileanu, Livia [Maiorescu-] Dymsza”.

26 apr. 1967: „Am dat să recopieze micul meu studiu despre Aforismele lui Titu Maiorescu. – Nu mi-a făcut decît 2 exemplare, din care unul ţi-l trimet alăturat. Dacă crezi că ar interesa pe cei de la Cronica, dau să-mi facă alte 2-3 copii. […] În aceeaşi ordine de idei, mai am un studiu ceva mai vechi (1952) despre Călătoriile lui T[itu] M[aiorescu] (8 pg. la maşină). – E un subiect despre care nu s-a scris încă nimic. Mai trebuie puţin revăzut şi, eventual, concentrat în 5-6 pg.”

8 mai 1967: „Ce părere ai despre interesantul articol Prin arhivele Vienei de D[imitrie] Păcurariu (în Gazeta literară din 27.IV.)? E vorba de nişte scrisori ale lui T. Maiorescu. […] Ai observat în Contemporanul din 5.V. lungul citat din Maiorescu despre războiul din 1877?”

23 iun. 1967: Am mai dat acum să-mi recopieze studiul meu despre Călătoriile lui T. Maiorescu, restrîns la 7 pag. – Totuşi, şovăiesc să-l dau acum la tipar, după cele întîmplate la Cronica. Poate e mai bine să mai aşteptăm! Ce părere ai? Am văzut Cronica din 17/VI şi m-am mirat şi eu de reducerea n[umă]rului de „aforisme” şi de comprimarea articolului meu, care forma un tot bine închegat (cel puţin aşa socotesc eu). Bine ar fi dacă s-ar putea tipări în întregime, mai tîrziu. […]

Nu am nimic de la M. Kogălniceanu. În copilărie, am văzut la bunica mea, la Stoişeşti (Tutova), mai multe scrisori de la M. Kogălniceanu, fiindcă străbunica (Eufrosina Mavrogheni) ţinuse cîţiva ani în arendă moşia Rîpi (jud. Fălciu), proprietatea lui Kogălniceanu. – Am mai văzut scrisori de la Mitrop[olitul] Calinic Miclescu (chestiuni familiale) şi de la Lascăr Catargi (politice). Toate au rămas la ţară şi s-au pierdut!”…

2 iul. 1967: Am recopiat studiul meu despre Călătoriile lui Maiorescu şi îţi trimit un exemplar pentru D[umnea]ta şi altul pentru vreo revistă (îmi scriai de Iaşul literar). Totuşi, nu sunt deloc grăbit după întîmplarea cu „aforismele” date Cronicii. N-ar fi rău să mai aşteptăm, mai ales că timpul lucrează favorabil pentru T. Maiorescu (vezi Contemporanul, Luceafărul ş.a.). Atunci aş avea mai multe de publicat. Dacă totuşi ai avea asigurări că se publică integral, poţi să-l dai sau poţi aştepta să vin eu [la Iaşi]. – Cum socoteşti. […] Şi eu am fost surprins să văd o continuare a „aforismelor” în Cronica din 24/VI.[1]967. Nu ştiu dacă vor mai continua şi în n[umă]rul din 1/VII. –

Duminică, 18 iunie, am fost la cimitirul Bellu şi am rămas uimit în faţa mormîntului lui T. Maiorescu, care niciodată nu a fost atît de îngrijit ca acum. – O coroană imensă de crini albi şi garoafe roşii fusese depusă de către „Uniunea Scriitorilor Români”, cu închinare „marelui scriitor român T[itu] M[aiorescu], la comemorarea a 50 de ani de la moartea sa. [18 iun./1 iul. 1917-1967]”. –

De fapt, comemorarea morţii lui T. Maiorescu ar fi la 1 iulie 1967 (fostul „stil nou” în 1917, devenit mai tîrziu[4] stilul oficial). – Noi mergeam mai înainte în fiecare an la mormîntul său, fiind printre puţinii lui admiratori, cînd toată oficialitatea îl ponegrea (perioada 1948-1966). – Aproape toţi au murit: S. Mehedinţi, Eugen Ciuchi, Tr. Lăzărescu, Gh. Lazăr, D[umi]tru P. Mazilu, D[umitru] Emilian, Col. Voitinovici, V[asile] Chiprian ş.a. Au mai rămas, bătrîni şi bolnavi: prof. Andrei P[opovici-] Bâznoşanu, C. Nedelcu, Fl. Dorobanţu (plecat Craiova), prof. Al. Naum. –

La Călătoriile lui T.M., [ar trebui] o menţiune spre sfîrşit, arătînd că uneori criticul lua cu sine în străinătate pe unii colaboratori ai Conv[orbirilor] literare (Caragiale, I. Al. Brătescu-Voineşti) sau pe unii tineri absolvenţi ai Facultăţii de litere (I. R[ădulescu]-Pogoneanu, D. Evolceanu, P.P. Negulescu ş.a.). – Ce părere ai? Despre această idee s-ar putea scrie un alt articol. Altfel, s-ar lungi peste măsură studiul de faţă”.

3 iulie 1967: Am fost din nou la mormîntul lui T[itu] M[aiorescu] sîmbătă, 1 iulie a.c., d[upă] a[miază] (data exactă a comemorării). – Coroana cea mare dispăruse, iar în schimb erau nişte flori plantate recent lîngă mormînt. Totul era extrem de îngrijit, ceea ce am comunicat şi Doamnei [Maria] Mehedinţi.

Mi-au plăcut articolele din Contemporanul din 30.VI., precum şi acela al lui Şerban Cioculescu din Scînteia (1.VII.[1]967). Ce păcat că S[imion] Mehedinţi şi Gh. T. Kirileanu nu mai sunt printre noi!. Cît de mult s-ar fi bucurat şi ei, să citească articolele comemorative actuale, care consacră vechea teză din Progresul adevărului [5] !…”

 

 

[1] Dispărut prin anii ’60, în favoarea blocului ce avea la parter magazinul Eva.

[2] Nota G.J.: „Întemeindu-şi convingerile pe fapte şi ferindu-se de acel «naţionalismus latrans» – caricatură  dureroasă a adevăratului naţionalism –, generaţiile tinere socotesc atît semănătorismul cît şi poporanismul drept agitaţii superficiale şi fără urme concrete în istoria ţării” [naţionalismus latrans era formula prin care S. Mehedinţi dezavua naţionalismul promovat de N. Iorga].

[3] În august 1941 avusese un schimb de telegrame cu Generalul Ion Antonescu, felicitîndu-l pentru victoriile din Basarabia şi Bucovina de nord (vezi: Trecutul la judecata istoriei, coord.: Gh. Buzatu, Bucureşti, Mica Valahie, 2011).

[4] Din 1 aprilie 1919.

[5] Titu Maiorescu, Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare (1883), studiu ce tratează evoluţia, de la personal la impersonal, a judecăţilor de valoare: „[…] într-o generaţie viitoare, adevărul cel combătut odinioară ajunge a fi adevărul primit de toţi ca un substrat de la sine înţeles pentru cugetarea comună. Apa a trecut, pietrele au rămas, şi din piatră în piatră păşeşte adevărul spre viitorul său nemărginit”.

Revista indexata EBSCO