Jun 19, 2017

Posted by in Varia

Livia IACOB – Profesorul univ. dr. Dan Mănucă în memoria amfiteatrelor

            Mă număr printre acei studenţi norocoşi care, alegînd Iaşul ca opţiune definitivă pentru învăţămîntul superior, a avut privilegiul să întîlnească aici modele profesorale şi umane de o ţinută academică riguroasă, a căror pregătire specializată (în domenii astăzi greu accesibile minţilor neorganizate temeinic precum cel al istoriei literare) era întrecută poate doar de discreţia şi chiar trecerea sub tăcere a propriei biografii. Căci modestia şi chiar cumpătarea care le-a caracterizat viaţa şi modul de interacţiune în spaţiul public unora dintre dascălii noştri par să le aureoleze şi acum, în cheie postumă, viaţa şi opera critică, o dată cu trecerea lor în nefiinţă. Nefiind întru totul dăunătoare, această tendinţă poate şi trebuie să fie contracarată prin reacţia noastră, a fiecăruia dintre noi în parte: căci pînă la urmă un profesor, un pedagog în umbra căruia se dezvoltă criticul şi istoricul literar, finul observator al faptelor de limbaj şi stil dintr-o operă literară, se întoarce la el acasă în memoria amfiteatrelor, a acelor amfiteatre vii care sînt oamenii pe care el i-a format, discipolii devotaţi, asemenea lui, filologiei.

Iată de ce mi-am propus să evoc astăzi figura distinsului profesor universitar Dan Mănucă, un apropiat al multor generaţii de studenţi care, împărtăşindu-i credinţa în progresul ştiinţelor, au devenit, la rîndul lor, profesori de limba şi literatura română. Un magistru apreciat şi cunoscut drept titularul cursului intitulat „Epoca marilor clasici”, dar şi graţie numeroaselor volume de studii critice în care îmbină armonios şi salutar elementele şi metodologia specifice istoriei literare cu plăcerea comparatismului, inventariind faptele analizate întotdeauna printr-o lupă care evidenţiază particularităţile la scară suprasistemică. Îmi amintesc perfect prima întîlnire de curs pentru că asta se întîmpla într-o după-amiază ploioasă, furtunoasă chiar, în cheia lui Caragiale, cînd a început bineînţeles cu o glumă pentru a ne atrage şi a ne trezi interesul faţă de o perioadă ce părea fi excedată de numeroasele judecăţi de valoare la care au supus-o diferitele şcoli de-a lungul epocilor: „Dragii mei, vremea şi vremurile par destul de ostile marilor clasici…”. Profesorul Dan Mănucă se referea, desigur, la acea tentativă de ostracizare a literaturii ieşene din veacul care ne face cu adevărat cinste şi pe care el l-a preţuit extrem de mult, veacul al XIX-lea, în fapt o adevărată campanie de denigrare a aşa-zisei literaturi provinciale care a făcut totuşi posibilă existenţa limbii literare româneşti aşa cum o cunoaştem astăzi, demarată dintr-un alt centru de putere, sub zodia unor stranii interese străine. Probabil că această reacţie, foarte puternică, deşi deghizată sub masca finei ironii care caracterizează şi scriitura lui Dan Mănucă a fost cea care ne-a atras. Aşa am înţeles de ce domeniul istoriei literare atît de invocat la cursurile Domniei Sale, deşi ni se părea pe-atunci destul de arid şi puţin provocator, poate deveni o pledoarie pentru autenticitatea valorilor, pentru evoluţia internă a unei literaturi, dar şi a canonului dinamic circumscris literaturii universale, pentru, în fond, definirea unei conştiinţe naţionale în limitele bunului-simţ şi ale corectitudinii politice…

S-ar impune, cred, pentru un portret ceva mai concret să invoc aici şi treptele devenirii sale profesionale, începută printr-un doctorat în filologie (1974) cu teza Critica literară junimistă (1864-l885), subiect care avea să-l pasioneze întreaga viaţă şi pe care, evident, nu-l va părăsi nici o clipă, nici măcar atunci cînd, în Cronicile literare publicate mult mai tîrziu, se va referi la studii astăzi de mare interes şi largă circulaţie în spaţiul exegezei româneşti, precum Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură semnată de Nicolae Manolescu. Debutul editorial al criticului şi istoricului literar Dan Mănucă se produce în 1971, cu Scriitori junimişti, urmat de Argumente de istorie literară (1978), Pe urmele lui Mihail Sadoveanu (1982), Lectură şi interpretare. Un model epic (1988), Analogii. Constante ale istoriei literare româneşti (1995), Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului (1995), Introducere în opera lui I. Al. Brătescu-Voineşti (1997), Perspective critice (1998), Pelerinaj spre fiinţă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian (1999) sau Literatură şi ideologie din 2005. O activitate pe cît de vastă, pe atît de pasionată, elaborată minuţios şi constant, de-a lungul unor vremuri, cum el însuşi mărturisea, deloc prietenoase cu faptele de cultură autentică sau cu oamenii capabili să genereze o axiologie întemeiată pe principii solide, fără a se lăsa influenţaţi de anturaje sau diverse găşti literare în care primează amiciţia, iar nu corectitudinea opiniilor.
E interesant să-i urmărim apoi constanţa din activitatea publicistică, desfăşurată şi ea de-a lungul a şase decenii, cînd îl regăsim în postura de colaborator la Anuarul de lingvistică şi istorie literară, Convorbiri literare, Ateneu, Cronica, Luceafărul, Ramuri etc. Interesul faţă de validarea documentară a operelor literare este actualizat prin Documente literare junimiste, dar şi prin ediţiile critice la care a colaborat, precum Scrisori către Ibrăileanu sau I. Negruzzi, Jurnal, în traducerea din limba germană a lui H. Fassel. Probabil cea mai vizibilă, la nivel instituţional, realizare a Domniei Sale a fost coordonarea, alături de Gabriela Drăgoi, F. Faifer, Al. Teodorescu, L. Volovici şi R. Zăstroiu, a Dicţionarului literaturii române de la origini pînă la 1900, o moştenire pe care tinerii cercetători de astăzi, afiliaţi, ca şi domnul profesor odinioară, Institutului de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, filiala Iaşi se străduiesc să o continue.

            În încheiere, cu umilinţă şi admiraţie, îmi permit să invoc un pasaj din studiul cu care se deschide unul dintre cele mai recente volume semnate de Domnia Sa, cel care include Cronici literare şi vede lumina tiparului în 2016, stînd sub semnul aceleiaşi modestii la care făceam referire la început. Căci, departe de a fi nişte simple cronici, multe din textele adunate aici decupează fragmentar sau înseriază iscusit evenimente, fapte, documente şi analize pe care cercetătorii de astăzi le pot redescoperi şi utiliza cu folos, fie şi în lumina noi domenii sau tipuri de investigare aferente studiului literaturii. O lămurire pe care o face, transistoric de data aceasta, Dan Mănucă ni se pare a fi punctul de plecare potrivit pentru o înţelegere mult mai aplicată a istoriei şi criticii literare azi, dar şi a modelului paideic pe care l-a propus acesta, în timpuri puţin îngăduitoare faţă de arta literară şi interpretarea ei, unor generaţii de studenţi ieşeni, dar nu doar acestora: „În accepţiunea standardizată, istoria noastră literară datează din 1875-1876, cînd apar cele două volume din Conspect asupra literaturei române şi scriitorilor ei, semnat de Vasile Gherman Pop. Spre deosebire de Lepturariul… lui Aron Pumnul, aici se încearcă o oarecare selecţie şi ordonare valorică a scrisului nostru beletristic. orientare care va fi preluată şi de Aron Densuşianu, în 1885, şi, peste un an, de Iosif Nădejde, în două lucrări cu titluri identice: Istoria limbei şi literaturei române. Complet diferită este însă selecţia ghidată de criterii opuse de ideologie culturală. Echilibrul îl restabileşte Nicolae Iorga, ale cărui voluminoase şi numeroase Istorii vor fi puse în dificultate doar de Lovinescu. Lucrurile se vor schimba radical în 1941, cînd apare Istoria lui Călinescu. Aceasta impune un model nou pentru cultura noastră. […] Disciplina însăşi dobîndeşte un statut superior şi devine, în plus, creaţia autoritară a unei singure personalităţi. Este unul din numeroasele motive pentru care, după instaurarea regimurilor bolşevic şi, apoi, comunist, acest model de istorie literară a fost recuzat şi trecut la index. Drept remediu este impus modelul sovietic, în care predomina perspectiva ideologică monolitică şi ştergerea personalităţii îndărătul dogmei”. Astăzi însă, cînd, conform notaţiilor făcute în Sic iubeo, sic volo, criticul literar pare să nu mai fie bun „decît pentru a-l face pe critic să supravieţuiască”, un recurs la metodă şi o reaşezare în matca liniştită a specializărilor bine delimitate ne-ar putea salva. Din întunericul modelor tranzitorii şi al ignoranţei. Cărora, la rîndul lor, li s-au opus şi profesorii noştri de care astăzi cu emoţie reală ne amintim.

           

Revista indexata EBSCO