Jun 19, 2017

Posted by in Varia

Mircea PÃDURARU – Dan Mãnucã, temperamentalul

 

După ce am revenit de la înmormântarea profesorului Dan Mănucă, am deschis ultimul volum pe care mi l-a înmânat (Cronici literare, Iași, Tipo Moldova, 2016). Tot citind, tot răsfoind, m-am surprins într-un exercițiu de lectură mai special: nu îmi mai păsa de temeinicia articulației (meta)critice, de conținutul științific în sine. Ci prin el și dincolo de el mă străduiam să ghicesc linia unui relief afectiv desenat de opțiunile stilistice și de problemele la care se oprește autorul, devenite – acum, pentru mine – simple pretexte circumstanțiale prin care se manifesta un fond sufletesc. Acestă tip de lectură, ajutat și de situarea afectivă a cititorului, m-a ajutat să văd mai clar o față mai puțin discutată a lui Dan Mănucă: polemistul, temperamentalul ironic  și, uneori, inclement.

Firește, pentru majoritatea colegilor de facultate, profesorilor și pentru mine, Dan Mănucă române o personalitate a cărei descriere nu poate fi făcută decât în relație cu repertoriul virtuților clasice, la care trebuie adăugată emfatic bunatatea umană. Aceste caracteristici însă, repetate constant, păreau a-l stânjeni pe critic. Modestie, desigur, dar poate că nu numai. Cine bănuiește măcar că în anii 57- 58 ai secolului trecut profesorul Dan Mănucă, fiu de preot, debuta cu pamflete (în care ataca pe puternicii veacului, Beniuc, de pildă!) într-o revistă care circula în samizdat între studentii literelor ieșene, sub pseudonimul DRACULA!?! Risc, curaj, atitudine disidentă, desigur, dar adaugăm la acestea și o doză de histrionism, poate o plăcere a jocului cu miză. În ce mă privește, acest episod din biografia profesorului poate constitui un ascendent pentru ipostaza târzie a polemistului temperamental.

În genere, toată lumea știe, tonul criticului era măsurat iar dezaprobarea și-o exprima prin formule temperate, sobre precum: ”mai puțin convingător este însă…” sau ”consider că în unele cazuri ar mai fi fost necesare și…”, sau ”în pofida unor carențe inerente unei lucrări de o asemenea anvergură…”. De regulă, acestea apar urmate de o descriere eufemizată a inconvenientului, negreșit compensată apoi de reafirmarea meritului general al lucrării analizate și de tonul de recomandare, de sfat cordial, cu dominantă încurajatoare. Apar însă teme și provocări „pe măsură”, „cu miză” în care retorica dezaprobării devine incisivă, activând pamfletarul. De pildă, discutând istorii literare recente și chestionând criteriile autorilor, criticul pomenește – cu referire la un caz celebru – de „studenții de la litere, al căror interes față de «doric, ionic și corintic» este în deteriorare accelerată”. Căci, continuă criticul, „călătorind frecvent prin universitățile străine, ei au descoperit că această triadă autohtonă i-a cam descumpănit pe colegii lor de acolo, rămași la alde Genette, Jauss, Todorv ș.a.” (p. 16), aducând în jocul semantic o altă triadă, de maximă și superlativă faimă, cu scopul de a strivi în duelul comparației. Sau, în același context, citim despre istoricii literari recenți care ignoră problema ”interpretării”, adică a motivării și argumentării unei judecăți liteare. În raport cu scrierile lui Paul Cornea la temă, invocat pentru a constitui reperul de autoritate pe problema „interpretării”, cu care se solidarizează, Profesorul tună și fulgeră: „istoricii noștri literari de extracție foiletonistică o ignoră cu superbie, călăuziți de singurul principiu hermeneutic recunsocut drept valabil: sic iubeo, sic volo! O hermeneutică autistă, care refuză orice legătură cu lumea profesionistă contemporană. Și care nu ezită să susțină că are ”nostalgia esteticului”. A cărui estetic!? Al aceluia din rândurile evlavioase despre valoarea lui X” (p.17) Și, mai departe, cumparând performanțele confraților francezi din același domeniu, recurgând la aceeași tehnică a comparației zdrobitoare, conchide cu amărăciune: „Cât de departe de spiritul acestora sînt combatanții de la noi în materie, rămași la stadiul impresionismului cu valabilitate expirată! (p. 17). Articolul se termină în ton acuzator-deznădăjduit: „cu astfel de așa-zise istorii literare ne înfățișăm noi în ochii colegilor europeni?! Cu astfel de poticneli jenante ne raportăm la canoanele europene curente și profesionale de referință?! Descurajant peisaj, obositoare și inutilă încercare de a-l primeni” (p. 19).

Altădată, despre o istorie mai neobișnuită a literaturii române, care – se pare – l-a dezamăgit profund, Profesorul construiește un text în care indignarea se manifestă printr-o cascadă de interogații retorice conotând consternarea, stupefacția, deconcertarea și de exclamații, culminând cu sentința „Amară deziluzie!” După numai câteva considerații generale despre problemă, ironia se declanșează necruțător. Citim despre proiectul unei istorii a literaturii române articulate „nu cu instrumente hermeneutice consacrate (…), ci cu ustensilele ocultismului. Și nu un ocultism de duzină, cu unul cu ștaif, acela masonic. Altfel zis: criteriul de evaluare va fi unul … ocultist iar istoria rezltată drept una declarat ocultă. Va fi înțeleasă, adică, doara de inițiați” (p. 40). Sancționând confuzii, elipse impardonabile ș.a., criticul izbucnește: „Dar cum căile rozicrucienilor sunt încurcate, poate că inițiată să fi fost, totuși, Acrivița lui Caragiale, care nu înceta să își bântuie pe sărmanul călinescian Kir Ianulea cu șoapta ocultă «Fos-mu! Parighoria tu kosmu!» Nu cumva Acrivița stăpânea tainele rozicruciene ale lui Lucifer, de vreme ce invoca «lumina» și «mîngîierea lumii»?!  (p. 43). Și conclusiv, pentru a șterne orice îndoială din cititorul de bună credință, eventual ezitant – selectează un citat edificator, prevăzut cu un comentariu scurt: „«Toată această hermeneutică a datinilor și eresurilor noastre populare ține de o tradiție masonică instituită la noi, cum am mai spus-o undeva, de primii nostri folcloriști , care au fost masoni ș evrei». Nu cumva badea Gheorghe este framazon fără să știe”!? (p.46).

Altundeva, într-un articol despre începuturile promițătoare ale unui critic și teama ca acesta să nu înșele așteptările Profesorului, citim o frază cu ornamente stridente, care vizează o posibilă amenințare plurală, actualizând în fapt un mai vechi conflict generațional: ”Îmi este teamă ca nu cumva cireada colectivistă postmodernă să întunece «judecata senină, adică estetică», pe care X și-a propus să o apere” (p.263).

Despre seriozitatea și rigoarea intelectualului Dan Mănucă s-a vorbit îndelung și absolut toată lumea va avea ceva de povestit despre bunătatea omului, ca și despre sobrietatea, rigoarea, seriozitatea și robustețea exercițiului său intelectual. Negreșit pline de adevăr, aceste elemente evidențiază o dimensiune a personalității dar, totodată, trec sub uitare o alta, importantă, chiar dacă nu la fel de proeminentă: pomenistul, temperamentalul, incisivul care se deștepta, exteriorizând o mânie înțeleaptă, oricând o credință, o valoare, un principiu fundamental al criticului era lezat.

Revista indexata EBSCO