Jun 19, 2017

Posted by in EDITORIAL

Mircea A. DIACONU – Marin Mincu și revanșa barbarilor

 

Probabil că trebuie să te cheme Marin Mincu pentru a îndrăzni să schimbi atît de radical coordonatele în care e definibil Ovidiu şi experienţa sa tomitană. În fond, în Moartea la Tomis. Jurnalul lui Ovidiu (publicat întîi în italiană, la editura Bompiani, în 1997; în româneşte, în 2005, la Polirom) , Marin Mincu transformă orice ipoteză în opusul ei şi construieşte o ficţiune cu puternică încărcătură ideologică. Aşadar, o carte despre Ovidiu? Înainte de toate, o carte despre Marin Mincu.

Pe scurt, dezgustat de sine şi de Roma, scăldate în promiscuitate morală, Ovidiu îşi provoacă deliberat exilul pentru a fi trimis la Tomis, acolo unde va descoperi o lume care trăieşte în tipare ritualice şi unde el însuşi va avea şansa experienţelor spirituale care întemeiază. Fiinţa are un rost, şi acest rost transcende individualul, împlinindu-l. Nu are importanţă că la mijloc mai sînt vanităţi, orgolii, suferinţe individuale de care poetul nu se poate încă elibera. Ele constituie doar zgura unei vîrste şi a unei identităţi de care Ovidiu doreşte să se vindece, să se elibereze, pentru a ajunge la sinele său adevărat. Că experienţele spirituale îi sînt transmise de Aia, o femeie, nu are nicio relevanţă în direcţie epică; ea contează doar ca dat concret, dovadă palpabilă, a unei civilizaţii care i se relevă pas cu pas şi ca element de contrast pentru promiscuitatea din Roma pe care o abandonase.

Aşadar, două lumi, puse faţă în faţă, care se exclud, cu o răsturnare totală de semnificaţii. Roma nu mai este centrul lumii, focarul de civilizaţie al vremii sale, o raţiune transformată în stat, ci loc al perdiţiei, declinului, ipocriziei. Cît despre barbari, ei trăiesc încă în coordonate sacre, se află în contact cu zeii, existenţa le este întemeiată pe experienţe spirituale. Adevărul nu e la Roma, ci la Tomis. E aici, în această viziune antagonică şi în sensul acestui antagonism, nu numai vechea fractură între civilizaţie şi cultură, ci şi ruptura dintre raţiune şi spirit, dintre valorile Europei moderne, întemeiate de Iluminism, şi un fundamentalism recuperator, restaurator, reacţionar. Fireşte, lucrurile nu ne sînt cu totul necunoscute. În 1921, Blaga publica, dacă nu mă înşel, în „Gîndirea”, un text pe care n-avea să-l reia niciodată în vreun volum, intitulat „Revolta fondului nostru nelatin”. Mai tîrziu, Eliade, Cioran, Țuţea, nu numai ei, îşi construiesc identitatea prin raportare la valori „originare” (creştinismul, India etc.), printr-o viziune fundamental anti-europeană. O viziune care considera valorile liberale, valorile societăţii deschise, depăşite şi eronate. Avangardiştii înşişi se revendicau de la arta neagră pe care o expuneau în Cabaretul Voltaire (ce ironie, în fond!) şi refuzau arta, aşa cum se construise ea în modernism. „Jos arta, căci s-a prostituat!”, strigau ei pe malurile Dîmboviţei. Europa însăşi părea cuprinsă de această febrilă tensiune, iar numele lui Spengler, Frobenius, Berdiaev deveniseră puncte de reper pentru o nouă spiritualitate. În fond, spuneau ei, Europa iluministă, democratică, a raţiunii a dus în fundătura primei conflagraţii mondiale. Pe acest fond se înscrie „revoluţia” pe care ne-o propune Marin Mincu: adevărata cultură, a omului care trăieşte în coordonate sacre se află printre „barbari”, nu în lumea spilcuită şi rafinată a romanilor. Adevărul, în ordine ontologică, e încă viu printre geţi, nu în lumea artificială, frivolă, senzuală a romanilor. Între natură şi cultură, Marin Mincu alege natura, care ar fundamenta o cultură mai adîncă. Rădăcinile viziunii se află, fireşte, la romantici, primii care deschide frontul acestei confruntări cu civilizaţia, tehnicismul, reperele lumii burgheze, capitaliste etc. Arta s-a aflat, şi nu dintotdeauna, dar după aceea într-un mod pregnant, tocmai în opoziţie cu valorile civilizaţiei. A devenit firesc anti-modernă, căci s-a născut, într-un fel sau altul, tocmai pe ruinele unei spiritualităţi pe care modernitatea a înlocuit-o. Un detaliu, doar, aş mai aduce aici în discuţie. Nu spunea Cioran, unul dintre profeţii acestor mişcări reacţionare şi anti-europene, că un cioban din Munţii Neamţului care priveşte cerul înstelat e mai profund, mai substanţial decît el, care, la Paris, se află în centrul lumii? Un centru cu totul înşelător, Parisul. Totuşi, există la un moment dat o notă, într-unul din Caietele sale (regret că nu pot trimite acum la sursa exactă), în care trăieşte o veritabilă revelaţie. Pleda, aşadar, pentru lumile originare, arhaice, tribale, pentru care sacrul exista. Or, după ce citeşte un volum înc are era detaliat felul în care se petrecea într-o astfel de societate un sacrificiu uman, înţelege de cîtă atrocitate e vorba. Face un pas înapoi. De revăzut secvenţa şi de văzut dacă după această experienţă livrescă nu se schimbă ceva în felul lui Cioran de a pleda pentru valorile de dinaintea raţiunii reprezentate de lumea europeană. Să revenim, însă, la Marin Mincu: ar fi sute de fragmente de citat în legătură cu pledoaria lui pentru valorile substanţiale ale barbarilor. Vom reveni la ele. Dar printre întîmplări, se află şi o descriere (poetică, idealizantă, ca într-un fel de nou sămănătorism) a unei jertfe umane; de fapt, sacrificarea celui trimis să stea de vorbă cu zeii. Iată secvenţa numită Sacrificiu: „La doi ani după sosirea mea, am asistat pentru prima oară la sacrificiul mesagerului. Am rămas zguduit de moartea celui mai tînăr şi mai frumos exemplar din colectivitate. După aceea, trecînd patru ani, s-a întîmplat să particip, chiar la Sarmisegetuza, în tovărăşia lui Cotys, la acelaşi ceremonial. Numai atunci am înţeles esenţa dramei iniţiatice şi am fost cuprins de o bucurie neaşteptată şi confuză: mi se părea că mi se dădea o ocazie unică, prin posibilitatea de a mă implica direct în actul sacrificial. Spun „direct” pentru că m-am simţit zguduit de cutremurul ce ne-a solidarizat pe toţi participanţii, atunci cînd am avut revelaţia, fiecare individual, că mesagerul fusese primit de Zalmoxis şi că zeul comunica realmente cu credincioşii. Sacrificiul pe care l-am urmărit la Sarmisegetuza era însă cu mult mai pompos: ceremonialul se desfăşura pe altarul circular de lîngă sanctuar, şi acesta tot în formă de cerc. Era din marmoră sculptată, avînd în mijloc un soare cu douăsprezece raze negre şi un canal pe care trebuia să se scurgă sîngele. Mesagerul, după ce a fost instruit cu mult înainte asupra călătoriei care avea să-l ducă la zeu, era pus seminud pe altar. Toate acestea se petreceau în spaţiul central din interiorul sanctuarului. Zborul către înălţimi era momentul cel mai solemn. În clipa aceea, sacerdoţii privesc spre creştetele brazilor şi parcă aşteaptă un anumit semn: nimeni nu priveşte în jos şi dintr-odată totul rămîne suspendat. Nici aerul nu se mai mişcă, aşteptînd tînărul să expire sufletul să curat să fie primit de Zalmoxis. Trupul mesagerului n-a avut nici măcar o tresărire cînd a fost străpuns de suliţe. Sîngele a înroşit postamentul alb al altarului. În clipa aceea, o pasăre mică, albă, apăru ca o săgeată din vîrful brazilor şi se înălţă drept în sus pînă ce dispăru din vedere. Sufletul pur al tînărului zbura în cer şi zeul îl primise cu bucurie. Nimeni nu s-a mişcat pînă ce marele preot n-a terminat de învelit trupul însîngerat în giulgiuri albe de in. Fără să rostească un cuvînt, toţi s-au împrăştiat. Lumea ce privea de departe încremenită brusc a început să strige sălbatic, aranjîndu-se în şiruri şi aşteptînd să fie consacrată cu sîngele mesagerului. Acesta este modul barbar în care se stabileşte legătura directă cu Zalmoxis. Am rămas retras”. Nu e nevoie de comentarii.

În tot cazul, antepenultima secvenţă a jurnalului (a romanului, deopotrivă) este una în care Ovidiu însuşi e sacrificat: „Păşesc printre două şiruri de bărbaţi cu suliţe în mîini.// Acum preoţii nu mă mai privesc. Simt cum mîinile lor puternice îmi apucă braţele şi picioarele; sînt ridicat de la pămînt şi balansat înainte şi înapoi. Inspir adînc; plămînii mei se umplu de aer curat şi proaspăt. Acum mă aruncă spre cerul albastru, spre adîncimile lui uriaşe. Iată că zbor. Mă rup de orice povară. Frumuseţea brazilor îmi străpunge privirea Ca un tăiş iute. Extrag clipa ca s-o păstrez. Dragostea mea pentru fraţii mei devine fără margini” (sînt mesagerul), iar ultima notă în jurnal (ficţiune a ficţiunii, aş spune) se numeşte Liber. O reproducem, de asemenea: „În ultima clipă, mi se pare că aud vocea Aiei: «Ai murit deja. Ştiu asta dup felul fericit cum ţi se zbăteau pleoapele… De-ai simţit?» Îi răspund doar prin mişcarea buzelor: «O mare dragoste… Vîrfurile brazilor… Foşnet de aripi… Soarele…» «Acum eşti liber. Faci partedin tot. Nu mai ai nevoie de mormînt»”.

Aşadar, iată valoarea ultimă spre care tinde omul nepervertit de civilizaţie pentru care pledează Marin Mincu. Dar mai există în roman un personaj de mare importanţă – şi nu mă refer la Aia, preoteasă, poate, a lui Zalmoxe, care îi relevă dragostea ca experienţă spirituală (oarecum în termenii din Maitreyi, de Eliade). E un personaj absent, cunoscut din mitologie pentru tocmai atrocitatea lui. E vorba de Medeea. Ovidiu vine la Tomis tocmai pentru a o înţelege pe Medeea – şi Marin Mincu reuşeşte să lanseze cîteva ipoteze legitimatoare în ordinea adevărului i-raţional. Medeea care e salvată, situată de Marin Mincu în contextul „valorilor” primitive (Marin Mincu n-ar folosi ghilimele şi ar spune primordiale). Ovidiu spune la un moment dat că ar vrea să posede şi el „iniţierea demonică a Medeei”. Mai tîrziu: „În acest ţinut barbar, mi se pare că simt prezenţa unei dimensiuni noi. Aici să iubeşti înseamnă să şi mori din iubire. Poate că asta a împins-o pe Medeea să-şi ucidă rodul pîntecului ei: gest disperat, făcut în pofida zeilor, în apărarea opţiunii erotice”.Apoi, spre final: „Am lăsat Roma, deoarece devenise doar un locus de desfrîu, degradare şi depravare. A fi cetăţean roman nu mai însemna nimic altceva decît această sfidare planetară împotriva măsurii şi a liberului arbitru.// Am ales Tomisul, cunoscut ca loc sacru: locul unde Medeea, trecînd peste toate cutumele, a tăiat brutal în bucăţi trupul fratelui ei, ca şi cum s-ar fi tăiatpe ea însăşi. Aburul sîngeros provocat de Medeea pluteşte încă greu în aer. […]Sînt fericit cînd ascult vîntul şuierînd; aproape mi se pare c-aud vocea aprigă a Medeei care-l imploră încă pe Iason al ei cu un pathos atît de mare, încît face să se scufunde lumea”. Ca literat, Martin Mincu pune cap la cap secvenţe despre Medeea din diferite mitologii şi după aceea propune o interpretare pe contrasens, în dezacord cu ceea ce pare vizibil şi e la îndemînă. Nu voi intra însă în detalii. Nu Medeea face obiectul acestor pagini, această Medee, ea însăşi, dar dintr-o altă perspectivă, cu un alt sens, modernă. Iată, totuşi: „Medeea se lamentează şi se revoltă teribil împotriva lui Iason, atinsă de otrava geloziei, implorînd destinul s-o cruţe pentru ceea ce va înfăptui drept răzbunare, amintind de clipa nefastă a inocentei sale îndrăgostiri, de probele dificile pe care l-a ajutat să le treacă şi de jurămintele sacre rostite de el, cu speranţa intensă că nu e totul pierdut şi că bărbatul iubit mai poateîncă reveni asupra deciziei infame de a o lăsa, ceea ce ar putea provoca un dezastru funest. E atîta tandreţe şi gingăşie în spusele ei, dar, concomitent, se simte duritatea inexorabilă a revoltei marilor disperaţi care-şi decid cu luciditate soarta, deşi ar dori ca aceasta să-l ocolească”. Altundeva: „Medeea sfîrşeşte prin a se distruge pe sine; copleşită de acea energie erotică ieşită din comun, ea refuză viaţa stereotipă şi rigidă care-i este prescrisă, norma, unei fiice de3 rege.Are nevoie să se sfîşie şi să se macereze interior, să-şi cunoască tăria  sentimentului şi să şi-o înteţească, cu toate riscurile tragice care derivă de aici. Ea este în stare să sfîrtece trupuri nevinovate şi să verse sînge în mod necontrolat”. Nu e o contradicţie la mijloc? Această Medee modernă – căci suferă, e geloasă etc. – pe care Mincu o salvează (hermeneutic), dîndu-i tocmai din perspectiva modernităţii o justificare, nu intră în contradicţie cu sensul recuperator pe care îl capătă atrocitatea numită sacrificiu uman? Poţi s-o salvezi pe Medeea şi deopotrivă pe „barbari”? Să facem din întrebare un simplu procedeu retoric.

Dincolo de toate acestea, cred că mai important este să ne întrebăm cum se poate explica pledoaria implicită (explicită chiar?) a lui Marin Mincu pentru lumea „barbarilor”? Acest tezism ideologic, în linia „dreptei” europene interbelice, care, după cum ştim, a alimentat cel de-al doilea mare război european? Să fie la mijloc nostalgie? Nostalgia romantică? Altfel spus, regretul unei lumi pierdute să fi declanşat răsturnarea pe care Marin Mincu ne-o propune?Marin Mincu pledează, în fond, pentru ceea ce am putea numi tocmai „revanşa barbarilor”. E doar poezie aici? Cine l-a cunoscut cît de cît pe Marin Mincu ştie prea bine că era departe de ceea ce am putea numi literatura pură. El poartă un război, şi pare-mi-se că-l poartă chiar cu europenii, chiar dacă ei nu înţeleg prea bine acest lucru. Tocmai de aceea – dincolo de motive care ar putea să ni-l amintească pe Macedonschi, dar e o paranteză asupra căreia nu vreau să insist acum – volumul a fost publicat în Italia mai întîi. E scris mai ales pentru străini, ca unele din filmele de ultimă oră ale noului val românesc din cinematografie care sînt făcute pentru export, pentru cei din afară. În fond, prin opţiunea (inventată) a lui Ovidiu, Mincu, împreună cu cultura dacilor, îşi ia revanşa faţă de civilizaţia europeană. El vrea să restaureze poziţia culturii dacilor şi, prin aceasta, a românilor. Poate fi ceva din fundamentarea protocronismului aici.  Cert este că întinde europenilor (italienilor, înainte de toate) o capcană – e vicleşug la mijloc – în care aceştia, printre ei şi Umberto Eco, autorul unei cronici din care Mincu selectează pentru ediţia românească cîteva secvenţe pentru coperta a IV-a) fireşte cad. Sau aşa mi se pare. Cad tocmai pentru că nu înţeleg. Şi nu înţeleg pentru că nu ştiu. Ce nu ştiu? Că vorbind despre această cultură a dacilor, Marin Mincu vorbeşte despre Eminescu, despre cîteva din textele lui fundamentale, despre Eliade, despre Mioriţa, despre Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, despre Soarele şi luna, despre căluşar, despre alte şi alte obiceiuri care constituie esenţa, ca să zic aşa, a românităţii (ca să nu zic a românismului).

De fapt, aceasta e poate miza romanului: să transmită ceva europenilor despre români (şi despre România profundă) printr-un artificiu istorico-narativo provocator. Prin polemica aceasta mascată, europenii se vor lăsa convinşi că în spaţiul carpato-danubiano-pontic a existat cîndva a cultură fundamentală. Altfel spus, îi vom învinge (sau con-vinge) pe europeni printr-o inteligentă mişcare subliminală. Şi dacă, totuşi, nu vor face pasul următor: să creadă că urmaşii de azi ai dacilor păstrează cîte ceva din această cultură?! Vom rămîne cu dezamăgirea sau vom clipi şmechereşte că va veni el şi acest timp? În tot cazul, n-aş vrea să cred că Marin Mincu ar putea fi considerat azi, în vremurile acestea în care naţionalisme şi populisme de tot felul generează mişcări exit (în baza naţionalismului lor, francezii ar face bine să spună nu frexist, ci să găsească un cuvînt mai acătării), un precursor al unei noi etape izolaţioniste şi, în sensul foarte larg folosit aici, anti-liberale.

Şi dacă, totuşi, n-a fost decît inocenţă în perspectiva propusă de Marin Mincu? Dacă toată această încărcătură ideologică, revanşa aceasta, nu-i decît interpretarea mea? Dacă, altfel spus, aici, în termenii lui Eco, nu avem nici intentio auctoris, nici intentio operis, ci doar, de blamat, intentio lectoris? Mie mi se pare că intentio lectoris e în felul lui Marin Mincu de a-l citi pe Ovidiu.

Revista indexata EBSCO