Jun 19, 2017

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Profesorul Vladimir Iliescu – excurs ego-istoric

 

Ajuns de curînd la o vîrstă ce impunea oarecum un popas bilanţier, distinsul cărturar Vladimir Iliescu se prezintă în lumea culturală cu un palmares aparte. Sursele de informaţie la îndemînă îl recomandă mai ales ca istoric al antichităţii, editor de texte, pedagog sensibil la înnoirile produse într-un domeniu ce se derobă altminteri de la o definiţie exhaustivă. Cu atît mai mult cînd e vorba de o personalitate a cărei biografie pare a prevala asupra operei, a celei scrise în tot cazul.

Dacă e adevărat că unii contemporani nu se descoperă din capul locului ca avînd un rost destinal, este cazul istoricului Vladimir Iliescu, specialist în studii clasice şi sud-est europene, unul a cărui pondere în diverse compartimente ale domeniului se bucură de o stimă aparte în sînul breslei. Enciclopedia istoriografiei româneşti, scoasă la Editura Știinţifică şi Enciclopedică, în 1978, îl prezintă, sub semnătura unui confrate competent, Constantin Preda, ca pe un filolog clasic şi istoric, coautor la marea serie de Fontes Historiae Romaniae şi autor de studii relative la marile probleme ale istoriei noastre vechi, în context european şi universal. La data respectivă, amintitul filolog şi istoric, cu preocupări notabile în mai toate disciplinele auxiliare, dispunea de un palmares remarcabil, unul ce avea să sporească mereu, asigurîndu-i un statut profesional de excelenţă şi de amplă recunoaştere.

Personal, am avut bucuria de a-l întîlni în cîteva ocazii, din care unele mi se par demne de amintit aici, ca o reverenţă amicală, la nonagenatul său. Prima a avut loc, dacă nu mă înşel, în toamna lui 1974, în Maramureş, la Baia Mare şi în respectivul areal istoric, de care se lega şi tema noului colocviu româno-german, după cel de la Freiburg (1973), în cadrul căruia Vladimir Iliescu abordase chestiunea părăsirii Daciei Romane, ca secvenţă legată de marea temă a etnogenezei româneşti. A sistematizat apoi şi datele oferite de tradiţia istorică despre părăsirea Daciei, punînd la contribuţie noile rezultate ale cercetării în domeniu.

Părăsirea Daciei în lumina izvoarelor literare a rămas o temă mereu actuală, antamată sub diverse unghiuri, adesea cu o tentă polemică, lesne explicabilă prin contextul istoriografic al vremii. Era un capitol esenţial din problematica etnogenezei, unul pe care Vladimir Iliescu l-a îmbogăţit cu date şi observaţii noi. Am asistat, de-a lungul anilor, la mai multe intervenţii ale sale, cu ocazia unor colocvii internaţionale, totdeauna competente şi memorabile, graţie stilului său deosebit de analiză.

Continuitatea romană în secolele ce au urmat „părăsirii”, pînă la încheierea procesului etnogenetic şi după aceea, fenomen sincron cumva cu cel desfăşurat în zona romanităţii apusene, l-au interesat nu mai puţin pe distinsul istoric. Lista de lucrări întocmită de el însuşi distinge, cu temei, între: culegeri de texte, ediţii de autori antice, manuale şi dicţionare; articole de istorie, filologie şi politologie, ultima fiind şi cea mai amplă, dacă nu şi mai consistentă. Prima din serie (1966) e un comentariu despre geţi sau sciţi în Getica lui Iordanes, ultima despre chestiunea prestatalităţii la geţi, pe seama relaţiei dintre Alexandru, Dromichaites şi Lysimachos, episod studiat anterior şi de istoricul Vasile Lica, discipol eminent al autorului, care a şi înlesnit desemnarea sa ca doctor honoris causa al Universităţii gălăţene.

Ultima noastră întîlnire, în persoană, a avut loc în primăvara anului 2010, la Universitatea din Aachen, acolo unde profesorul Armin Heinen a organizat un simpozion de istorie conceptuală, cu teme alese îndeosebi din arealul sud-est european. A fost un moment în care expertiza multidisciplinară a savantului a contribuit esenţial la limpezirea multor probleme în dispută. Spiritul de metodă, însuşit la şcoala marilor săi dascăli din Bucureşti şi poligloţia cultivată de-a lungul anilor i-au asigurat, atunci ca şi în alte dăţi, certe avantaje în dialogul cu alteritatea profesională.

Relaţiile lui Vladimir Iliescu, în multiple direcţii, cu centrele academice din Constanţa, Craiova, Galaţi şi altele ar merita să fie studiate, în interesul istoriografiei şi al culturii române, ele profitînd, se poate spune, de masive surse documentare şi exegetice. La unele (Constanţa 1974, Galaţi 2008, Craiova 2016) am fost eu însumi prezent, în felul meu, cu modeste prestaţii istoriografice. De fiecare dată, Vladimir Iliescu a ştiut să fie novator sub unghi ştiinţific şi cordial ca propensiune umană. Am în minte simpatia cu care a urmărit, îndelung, „epopeea” mea humboldtiană, colaborările la Dacoromania şi la alte reviste de prestigiu, prezenţa la unele simpozioane internaţionale, imposibil de evocat aici.

Mi-aş fi dorit să pot stărui mai îndelung asupra unor aspecte ca acestea, de un interes aparte pentru cunoaşterea spaţiului nostru etnocultural. Limitîndu-mă acum la acest crochiu ego-istoric, adaug numai, imo pectore, urările cuvenite la nonagenatul unui cărturar eminent, unul a cărui agendă civică nu e mai puţin exemplară.

Revista indexata EBSCO