Jun 19, 2017

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Documente oratorice parlamentare

 

Departe de a fi întîmplătoare preocuparea şcolii universitare ieşene pentru istoria elocinţei parlamentare româneşti. În cercetarea şi publicarea unor antologii de memorabile discursuri parlamentare se implică, în mod cert, o intenţie motivată formativ, în speranţa renaşterii artei vorbirii, substanţială în fond şi frumoasă în formă. Într-un moment, cum este cel actual, cînd, în ciuda libertăţii cuvîntului, puterea politică dă frîu liber degradării acestei arte cu totul sugrumată în comunism, modelele clasicizate, popularizate editorial, pot inhiba aplombul mediocrităţii care domină tribuna. Acesta, cred, ar fi – pentru cine înţelege – logica publicării seriei, deja numeroasă, de cărţi din colecţia „Cicero”, tipărite la Editura Universităţii Al.I. Cuza, colecţie coordonată de un specializat în materie, profesorul Constantin Sălăvăstru. Sînt cărţi originale, antologii şi traduceri, ce ar trebui să stea, deschise, pe masa oricărui parlamentar, în ipoteza optimistă că acesta ar conştientiza ce statut şi ce datorie publică are poziţia lui.

Recent, seriei „Cicero” i-au fost subsumate trei volume antologice de Oratorie politică românească (1847 – 1899), apărute la Editura amintită, în 2016, cu texte selectate, cu note, comentarii şi bibliografie datorate cercetătoarei Roxana Patraş. Scrisă cu o ambiţioasă dorinţă de ordine, de sistematizare şi punere în evidenţă a faptei personale de a fi ales aceste discursuri şi nu altele, Nota asupra ediţiei este, prin conţinut şi structură, un mic şi original studiu introductiv. Un prim paragraf anunţă, fără echivoc, nevoia de a actualiza valori ale retoricii, motivată pe larg sub titlul: „Necesitatea şi utilitatea demersului”. Pledoaria divulgă direct, dar şi în subtext, dorinţa cercetătoarei de a nu plăti tribut locului comun. Îşi caută o formulă personală, ambiţionînd originalitatea alcătuirii prezentelor volume între alte antologii de discursuri parlamentare româneşti. Ceea ce urmează e un sever studiu critic al antologiilor de acest fel, în ordinea apariţiei lor, în secolul douăzeci. Și acestea selectate pe criteriul utilităţii parcurgerii lor, în primul rînd pentru a nu cădea în greşeala repetării erorilor de metodă. Și, numai în al doilea rînd, pentru profitul cercetătoarei în ce priveşte acumularea de idei, din note şi prefeţe, ce i-au îmbogăţit orizontul şi proprietatea aparte a comentariilor. Sigur mai valoroase, avînd la îndemînă libertatea de selecţie , în absenţa cenzurii politice care a funcţionat înainte de ’89, sînt antologiile publicate în secolul nostru de Vistian Goia şi Gheorghe Buzatu. Volumele acestora sporesc funcţia modelatoare a oratoriei politice de la începuturile ei, pînă la instalarea comunismului. Dacă metoda şi selecţia sînt diferite, convergenţa lor culturală şi documentară nu poate fi contestată. Încît, „demersul” reeditării, într-o altă organizare, este şi necesar şi util momentului actual, cum la fel au fost antologiile anterioare pentru timpul în care au apărut, cu limitele inerente. Cu prudenţă, Roxana Patraş nu exclude posibilitatea ca următorii autori de asemenea antologii să aibă observaţii critice la felul cum sînt alcătuite aceste trei volume. Este aceasta o diplomaţie a cercetătorului onest, care acceptă provizoratul, fără să-şi absolutizeze opera ce, în acest caz, nu poate fi exhaustivă, cum nici antologiile mai vechi n-au putut să fie astfel. Motivele sînt multiple şi obiective. Iar dacă tînăra cercetătoare vrea, ca prin forţe personale, să stabilească noi principii de sistematizare, nu înseamnă că pune pe patul lui Procust celelalte formule. Critica implică distanţarea de aceste modele. Roxana Patraş nu vrea să facă o ediţie de amator.

Efortul de cercetare, pentru iniţiere şi obligatorie cunoaştere adîncă a acestui tip de „vorbire politică” în evoluţie, n-a fost mic. Ani de lecturi în biblioteca oratoriei româneşti, pentru înţelegerea conţinutului documentar şi a limbajului de epocă, au asigurat un foarte bun nivel al comentariilor, formulate clar, cu o personalitate sigură de sine, după ce curiozitatea în domeniu a fost satisfăcută şi dificultăţile învinse. În plus, a fost absolut inspirată consultarea memorialisticii axată pe cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea , limită temporală în care se încadrează noua antologie. A fost o informaţie suplimentară, un adjuvant paralel ce a dat notelor de subsol la pagină o anume culoare de epocă. Unele confirmă şi întăresc ceea ce spun discursurile, altele deconspiră fapte din culisele istoriei timpului.

Citind prefaţa , notele şi comentariile, preţuieşti din ce în ce mai mult seriozitatea angajării în cercetarea domeniului, spre informarea şi chiar instruirea celor ce nu cunosc istoria de marcă, evident culturală, a elocinţei politice româneşti. Logic obligată de critica altor ediţii, Roxana Patraş îşi defineşte metoda cu detalii despre „principiile de organizare a materialului” ilustrativ pentru o jumătate de secol de discurs politic. În fapt, principiul sau norma de ordonare a selecţiei, personal operate, a fost evenimentul istoric crucial întîmplat în limitele cronologice amintite. Cu precizarea că, punctul de plecare, (1847) ca şi cel de ajungere (1899), ca date ale rostirii discursurilor, să nu coincidă întocmai cu datele istorice în funcţie de care a fost făcută, în mod original, clasificarea. Aceste date sînt acţiunile paşoptiste pregătitoare pentru unire; Unirea Principatelor şi reformele lui Cuza; instaurarea monarhiei de Hohenzollern şi declararea independenţei, după 1877. Între aceste limite s-a produs o remarcabilă evoluţie a discursului parlamentar românesc (de la C.A. Rosetti la Take Ionescu, de pildă), pe fondul căreia, ne spune cercetătoarea, se distinge un laitmotiv utopic, „necesitatea moralităţii în politică”. E o carenţă veche în istoria discursului politic, indiferent de loc şi timp, dintotdeauna împănat de interese şi colorat cu varii violenţe de limbaj. În fond, avatarurile oratoriei politice sînt şi ale istoriei, iar discursul politic este un barometru al ei. Cît despre faptul că antologiile anterioare, nu întotdeauna lucrate profesionist, nu au un criteriu „omogen de selecţie” se înţelege că cercetătoarea caută un altul, dar că şi acesta, cum şi singură acceptă, e supus aproximărilor. Pe rînd, toţi editorii postbelici de discursuri politice au crezut că au găsit principii potrivite pentru periodizarea şi selecţia textelor. Plusînd, se poate spune că un alt criteriu ar putea fi conţinutul însuşi. Unele vizează strict un eveniment istoric, un fapt politic sau economic, altele, pe aceleaşi teme, sînt ad hominem şi adesea dialogate, sînt simplu expozitive sau polemice, directe sau cu mult fard retoric. Nota la ediţie, cum normele reeditării o cer, se încheie cu explicite modificări lingvistice operate cu necesitate în transcrierea textelor oratorice. Eliminarea din discursuri a unor părţi excedentare, irelevante şi nu cenzurate ideologic, a fost marcată prin tehnica de rigoare, înlesnind receptarea. Iar dacă se afirmă că în antologiile făcute în timpul comunismului a funcţionat, cum e de presupus, cenzura ideologică, înseamnă că autoarea prezentei ediţii a verificat măcar cîteva cazuri. Dacă există un model care i-a format cercetătoarei noastre gustul selecţiei valorilor de durată din istoria elocinţei politice româneşti acela a fost studiul, de sinteză şi severitate maioresciană, Oratori, retori şi limbuţi. Un orator cu talent şi cultură despre oratori de tot felul, scrie la finele secolului al XIX-lea aceste exemplare pagini de critică a discursului parlamentar, aplicată pe texte retro, analiză critică publicată la începutul secolului următor (1903), ca avertisment pentru ce va urma. Maiorescu secţionează în două „epoci” producţia oratorică a acelei jumătăţi de secol, pe criteriul generaţiilor distinse prin calitatea limbajului şi a ideilor politice fecunde, atunci cînd ele există. Roxana Patraş îşi secţionează în trei materia, după datele istorice la care se şi referă discursurile, însă în selecţie ascultă de lecţia lui Maiorescu. Nu introduce în antologie aşa numiţii „oratori kilometrici”, discreditaţi de verbul critic maiorescian, nici pe cei care au fraza corectă, dar le lipsesc ideile ca „raţionamente admisibile”. Și nici pe „guralivi” sau „limbuţi” analizaţi nemilos de Maiorescu. În cele trei volume ale prezentei antologii spaţiul nu e ocupat inutil cu discursurile unui Gheorghe Brătianu ( un Brătianu mai nereuşit din dinastie), aproape ridiculizat de Maiorescu pentru naivităţile debitate în discursuri concepute „după regulele lui Quintilian”. „Franţuzitul” îmbibat de citate plicticoase, Nicolae Blaremberg şi „guralivul” Nicolae Ionescu, şi ei scoşi de Maiorescu din rîndul oratorilor, pentru exemplu, sînt ilustraţi, în al doilea volum, de cîte un singur discurs, care legitimează opinia conducătorului „Junimii”. Între cele tri clase menţionate în titlul studiului, el (Maiorescu) distinge mai întîi oratorul autentic, cel care „poate avea o valoare permanentă”, în timp ce „retorul numai una trecătoare”, iar „limbutul – nici una”. Situîndu-se în postura ascultătorului din public, încheie nuanţat: „ascultăm pe oratori, surîdem la retori şi rîdem la limbuţi”. Nu poate ridiculiza şi nici caricaturiza această artă decît cel care o cunoaşte foarte bine. Asta ştia şi Maiorescu, citînd Istoria ieroglifică a lui Cantemir, unde „ritorisesc” doar limbuţii. Elocvent este autorul caricaturii. Este cunoscută formula paradoxală a lui Pascal: „Le vraie éloquence se moque de l’éloquence”. Efect clar, lecţia formativă a lui Maiorescu a înnobilat munca de cercetare asiduă şi gustul sigur, operant în selecţia făcută de Roxana Patraş. Spiritul critic Maiorescian, cu recunoscutele argumente de autoritate, obligă la exigenţă şi în „direcţia” culturală a elocinţei parlamentare, care trebuie să fie mai mult convingătoare de durată decît seducătoare de moment.

Deasupra tuturor, ca demnitate a discursului elocvent, indiferent de generaţie, Maiorescu îl situează pe Kogălniceanu, „orator politic în toată puterea cuvîntului”, urmat, ca „formă oratorie” şi idei, de vorbitori din generaţia a doua. Aceştia, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Djuvara, C.C. Arion, P.P. Carp ş.a., toţi jurişti, instruiţi în arta oratorică exersată adecvat locului şi momentului, sînt cu precădere de citit în textele lor exemplare introduse în antologia la care, pe lîngă Roxana Patraş, a colaborat şi Livia Iacob. Este partea noii reeditări de discursuri parlamentare, ce pot fi şi ele clasificate valoric, presupunînd că şi-ar dovedi utilitatea în condiţiile în care parlamentarii actuali ar fi forţaţi de cineva (de cine?) să se şcolarizeze în arta vorbirii, înţelegînd că Parlamentul este un forum.

Dar asta nu e totul. Ediţia nou apărută este încărcată de informaţii ce orientează cititorul de astăzi aflat la distanţă temporală şi mentală de epoca oratoriei calitativ marcată de Mihail Kogălniceanu. În ce consistă informaţia adunată din documentele vremii, ca merit aparte al antologiei Oratorie politică românească? Înainte de orice sînt notele din subsolul paginilor, un întreg arsenal de date ce completează sau glosează afirmaţii din discursul reprodus. La orice pagină ai deschide cele trei volume găseşti aceste profitabile informaţii suplimentare, toate trimise la sursa de unde au fost extrase. Fără să fie ultimul merit ce trebuie semnalat ca real cîştig al antologiei de discursuri politice, sînt medalioanele cu date bio-bibliografice ale vorbitorilor, încadrate timpului istoric al vorbirii. Astfel ştim cine, cînd, pentru ce şi contra cui a vorbit. Despre cum a fost rostirea, ca elocinţă, aflăm numai citind textele. Este exact ceea ce recomandăm ca folositor momentului politic actual cînd, şi util şi necesar, este cazul să se introducă ordinea în dezordine. Lectura ne poate spune cît rămîne în rama istoriei şi cît e valoare permanentă ce poate fi fructificată oricînd, ca idee şi artă a vorbirii. Antologia trebuie continuată pentru că valoarea modelului din prima jumătate a secolului XX e din ce în ce mai substanţială. Se ştie că în a doua jumătate a aceluiaşi secol, dominată de jargonul politic comunist şi logoree mecanică, forme degenerate ale oratoriei, a fost un timp în care muza elocvenţei (Polimnia), înfloritoare în parlamentul românesc interbelic, a amuţit. Școala universitară ieşeană, axată pe cercetarea şi publicarea textelor oratorice de valoare, îşi va adăuga în palmares încă un merit continuînd antologia.

Revista indexata EBSCO