Jun 19, 2017

Posted by in Interviu

„Soluțiile morale sînt valide pentru indivizi nu pentru mase”

Ilinca BERNEA: Sînteţi un scriitor angajat. A fost această miză a literaturii dumneavoastră determinată de contextul social-politic în care aţi trăit?

Burhan SONMEZ: Nu pot nega. Constituţia noastră depinde de locul şi timpul în care ne-am născut. Şi încercăm să evadăm din ele cu ajutorul viselor. Literatura este punctul de joncţiune dintre real şi imaginar.

 

Problema libertăţii sau a destinului, a identităţii individuale sînt teme cu o ereditate filosofică încărcată. E nevoie de un suflu interior foarte puternic pentru a le putea aborda cu  „naturaleţe” literară. Este necesară experienţa trăitului într-un un climat social marcat de dramatism şi de contraste puternice pentru a-ţi găsi curajul şi mijloacele de scrie despre situaţii limită?

Terry Eagleton  a spus odată că dacă eşti irlandez şi vrei să devii scriitor, dar n-ai avut parte de o copilărie grea şi zbuciumată, n-ai nici o şansă. E adevărat, dar nu e singura condiţie ca să poţi face literatură. Un scriitor este un om care poate trece dincolo de întîmplări şi fapte  reale prin mijlocirea imaginaţiei şi percepţiei.

 

Există, inevitabil, o anumită tensiune morală între practica libertăţii individuale şi răspunderea faţă de comunitate şi faţă de valorile ei, dar care nu este atît de lizibilă într-un climat social foarte libertarian şi individualist. Ea devine mai clară atunci cînd apare problema alegerii între iubirea/ datoria faţă de sine, (kantian vorbind) şi iubirea / datoria faţă de ceilalţi. Într-un climat social turbulent sau opresiv apare, inevitabil, în prim plan problema grijii faţă de cei apropiaţi, căci nu mai eşti doar pe cont propriu… Nu-ţi expui doar propria persoană ci şi pe cea a oamenilor dragi. Chestiunea curajului, îmi pare, fundamental legată de responsabilitatea faţă de cei pe care îi poţi expune, riscînd. Bănuiesc că aţi trecut prin astfel de dileme. Fiind un subiect sensibil, voi pune întrebarea cu sfială. Cît de greu e, totuşi, să iei decizia de a fi dizident al unui regim despre care ştii că ţi-ar putea persecuta familia? Eu am crescut în comunism, în anii cei mai răi ai epocii Ceauşescu şi, atunci, dacă cumva îndrăznea cineva să se revolte, primii care aveau de suferit erau copiii, soţul sau soţia. Din această perspectivă mă interesează cum a fost atunci cînd aţi fost arestat.

E o întrebare care nu are un răspuns direct. Cei pe care îi iubim (soţ, copii, părinţi, prieteni) sînt puterea noastră. Dar sînt momente cînd devin vulnerabilitatea noastră. Răul o ştie foarte bine. N-aş fura pîine pentru mine, dar aş face-o pentru copilul meu, dacă i-ar fi foame. Am întîlnit oameni care ar fi rezistat la cele mai dure forme de tortură săptămîni sau chiar luni în şir, care au refuzat să sufle un cuvînt în pofida şocurilor electrice, spînzurării de mîini sau schingiuirii tălpilor. Dar s-au pierdut cu firea atunci cînd copilul sau chiar bebeluşul le-a fost torturat sub ochii lor. Răul are două mijloace prin care îşi exercită dominaţia: frica şi iubirea. Pentru că îţi iubeşti familia, te temi pentru ea. De asta se folosesc cu brio toate regimurile opresive.

 

Era o scenă, şi în Istanbul Istanbul, în povestea frizerului, Kamo care arăta că faptul de a asista la torturarea altuia e chiar mai greu de îndurat decît propria suferinţă, căci te simţi responsabil de chinul celuilalt. M-am gîndit de multe ori la asta şi cred că e modul cel mai ticălos dar şi cel mai sigur de a face pe cineva să trădeze. S-au făcut şi experimente sociale în acest sens. Dacă ştii că îţi poate fi schingiuit copilul sau iubitul, ca să fii forţat să trădezi o cauză, ce e mai moral? să îi salvezi pe ei sau adevărul şi dreptatea pentru care ai fost şi eşti considerat „periculos”?  Sînt teme grele pe care marea literatură le atinge, dar le lasă cumva în suspensie.

Era o întrebare similară în „Pacientul Englez”. Acest tip de întrebări au un răspuns propriu pentru fiecare caz în parte. În ultimă instanţă încercăm să înţelegem motivele lor mai degrabă decît să îi judecăm.  Dilema Doctorului din Istanbul Istanbul, bunăoară, ne conduce în acelaşi zonă. El vorbeşte despre alternativa sinuciderii. Dacă se omoară nu  va fi forţat să îşi trădeze fiul. În aceste momente urăşti viaţa pentru că nu îţi oferă ca opţiuni decît durerea şi disperarea.

 

Un subiect pe care l-a întors pe toate părţile şi Orwell. Pînă unde poţi merge în apărarea adevărului? Îşi poţi sacrifica viaţa proprie pentru idei dar nu şi pe a altora. „Laşitatea”, în condiţii de tiranie şi opresiune e o chestiune complexă şi nu foarte uşor de clasat. În familia în care am crescut eu, ca şi în Infernul lui Dante, se considera că ticăloşii cei mai mari sînt turnătorii şi cei care spionează. În ce relaţie sînteţi cu ideile lui Michel Foucault din Naşterea Închisorii?

Sînt în rezonanţă Foucault, dar într-o şi mai mare măsură am urmărit ideea lui Baudrillard despre realitate în relaţie cu construcţia oraşelor şi a închisorilor. În capitolul Trei din Istanbul Istanbul, bărbierul Kamo vorbeşte în cunoştinţă de cauză. Se construieşte Disneyland-ul în afara oraşului ca să ne fie limpede că metropola în sine nu este un teren de joacă.  Ridică  o închisoare încercînd să ne facă să credem că oraşul în sine nu e o puşcărie. Dar este o iluzie. Oraşul în sine este o puşcărie şi un teren de joacă.

 

Cărţile dumneavoastră o arată limpede: condiţia umană este fundamental marcată de această tensiune a alegerii între valori complementare sau care se anulează reciproc sau   între necesitate şi libertate. 

Soluţiile morale sînt valide pentru indivizi nu pentru mase. Ce vrem să devenim? Un individ sau o piesă într-o mulţime? Soluţiile morale nu sînt menite să rezolve probleme, ele sînt doar teste pentru noi, ca indivizi, dau măsura calităţii noastre umane.

 

Sînteţi de profesie avocat. Cînd a apărut în conştiinţa dumneavoastră dorinţa sau ideea de a deveni scriitor? V-aţi dorit-o dintotdeauna sau, la un moment dat, a devenit „inevitabil” să scrieţi? Cum s-a format această identitate de romancier?

Întotdeauna am fost şi m-am văzut ca un literat. Cînd eram elev în şcoala secundară, îmi amintesc că am fost premiat pentru proze scurte şi pentru poezie. Am cîştigat două premii naţionale pentru poezie cînd eram student. Pe atunci nu îmi imaginam că voi ajunge vreodată să scriu romane. Mi s-a întîmplat după ce am fost rănit şi am căzut la pat, după ce am fost atacat de poliţie. Nu-mi dau seama cum mi-a venit. Pur şi simplu am început să scriu romane.

 

Dacă ar fi să caracterizaţi prin cîteva atribute identitare supra-personale, care ar fi acelea?

Să mă descriu? Sînt romancier, dar ce mi-am dorit cel mai mult a fost să fiu poet naiv. Avem vise care ne exaltă imaginaţia, chiar dacă ştim că sînt imposibil de împlinit.

 

În ce relaţii sînteţi cu filosofia iluministă?

Mi-au plăcut filosofii Şcolii de la Frankfurt care au mers dincolo de demersul iluminist şi care i-au criticat erorile, dar iubesc încă mintea filosofilor iluminişti care au avut viziunea omului universal şi a umanităţii ca întreg. Asta se întîmpla înaintea momentului în care am început să vedem lumea fragmentar. Modernitatea percepe această fragmentaritate cu un ochi care este, el însuşi, fracturat.

 

Care sînt gînditorii şi scriitorii care v-au marcat cel mai mult?

Sînt mulţi. Am trecut, în timp, de la unul la altul. Socrates, Dante, Averroes, Kant, Marx, Dostoievski, Kafka, Wittgenstein, Benjamin, Marquez, Nazim Hikmet…

 

Limitele condiţiei umane şi explorarea a ce ar putea însemna domeniul „umanului” sînt probleme majore în filosofie pe care le-aţi pus la temelia romanelor. Cum le concepeţi? Aveţi un fond de idei în jurul cărora se întrupează ficţiunea literară sau aveţi mai întîi fondul epic elucidat, iar filosofia se desprinde din modul în care vă raportaţi le cele narate?

Nu am o linie directoare sau vreun plan abstract. Totul vine ca întreg: tema, personajele, intrigile, situaţiile, întrebările, toate se întrepătrund. Le regăsesc unele într-altele.

 

Cît de inspirate din realitate sînt personajele din Istanbul Istanbul?

Toate personajele sînt inspirate din viaţă, dar povestea încearcă să transporte acele personaje dincolo de realitate, beyond reality in order to create a new way of reality.

 

Ceea ce mi se pare cel mai impresionant în cărţile dumneavoastră este bogăţia de imagini şi de metafore, lirismul infiltrat în fiecare strat al naraţiunii şi în cadenţa frazelor. Poezia transpare pe de-o parte din profilul romantic al personajelor şi al universului lor interior, din dramatismul situaţiilor şi din fondul existenţialist al scriiturii şi, pe de altă parte dintr-o anumită savoare particulară a atmosferei, pe care eu o resimt ca fiind specific turcească. Acel ceva inefabil şi paradoxal care amestecă duritatea cu tandreţea şi exaltarea cu melancolia. Curiozitatea mea este dacă vă construiţi metaforele sau ele pur şi simplu însoţesc firesc, organic, felul dumneavoastră de a gîndi şi de a exprima lucrurile?

Cuvintele tale mă ajută să îmi conturez ideile. Uite cum e: Construiesc metafore printr-o fibră naturală a simţirii care îmi însoţeşte organic modul de a gîndi şi exprima lucrurile.

 

Sînteţi un scriitor elaborat? Care sînt etapele construcţiei unui roman? Cît de preocupat sînteţi de dimensiunea estetică a expresiei? Eu, personal, resimt proza dumneavoastră ca fiind una de un mare rafinament estetic.

Da. Îmi place să rescriu cîte o pagină de cîte ori e nevoie, pînă sînt mulţumit. Cînd lucrez la cîte un roman, scriu pînă la 10 ore pe zi. Dacă reuşesc să termin o pagină pe zi, se cheamă că am avut o zi fructuoasă. Înainte de a începe un roman, am deja o sumă de pagini cu însemnări, pregătite. Am documente cu idei pentru noi romane şi notiţe legate de teme, subiect şi personaje. Cînd un să o transform într-o carte, partea cea mai dificilă este să scriu prima propoziţie şi prima propoziţie şi prima pagină. Îmi ia aproape un am să scriu prima pagină. Ştiu ce anume vreau să scriu, dar îmi ia mult să găsesc cuvintele potrivite şi ritmul pentru a ajunge să captez tărirea autentică conţinută în acel ceva.

 

Cît de mult contează stilul în exigenţele şi aşteptările pe care le aveţi atît de la propria scriitură cît şi de la a altora?

E important pentru că stilul determină dimensiunea artistică a expresiei şi a lumii sugerate de naraţiune.

 

O întrebare în spiritul literaturii lui Borges. Dacă ar fi să locuiesc o vreme în Istanbul ca să scriu o carte-documentar despre prezentul şi trecutul acestui Oraş-Labirint, de unde mi-aţi recomanda sa încep? Ce face Istanbulul să fie fără seamăn în lume? Fiecare oraş are un secret al lui, un fel de a fi inconfundabil, maladii proprii. Ce este, dincolo de copleşitoarea melancolie a metropolei, de care vorbea şi Pamuk, tipic pentru Istanbul?

Cred că poţi alege orice loc şi orice fapt din Istanbul ca să începi o carte. Te va conduce inevitabil spre trecut şi spre viitor deopotrivă. Cred că aceasta este caracteristica Istanbulului. Poţi găsi sau simţi porţi invizibile, în fiecare colţ, care să te transporte într-o altă dimensiune a oraşului.

 

 O foarte bună prietenă, turcoaică, mi-a spus, cu un soi de disperare resemnată, zilele trecute, că Referendum-ul de duminică reprezintă sfîrşitul Republicii. Aşa e? Sau sînt încă speranţe de revenire la o formă de democraţie substanţială? Credeţi că libertăţile de expresie şi circulaţie for fi, de-acum încolo, tot mai sever afectate?

Trăim într-o ţară nedemocratică de cîteva decenii, mai ales începînd cu acţiunea militară din 1980  cue-de-ta. Fiecare decadă a avut propria esenţă. Acum esenţa este Islamismul care deteriorează ultimele valori democratice ale ţării. Eu încă am speranţă, pentru că mai mult de jumătate din societate este în mod susţinut împotriva guvernului. Acesta o ştie şi de aceea aplică două politici majore care sînt violenţa şi minciuna. Sînt foarte buni la înşirat minciuni şi la a folosi violenţa şi încă nu s-a ajuns în punctul cel mai critic. Lucrurile acestea se vor amplifica  datorită faptului că opoziţia, în Turcia, nu încetează să protesteze la adresa politicilor puterii.

 

Cred că ar trebui să fim în măsură de a chestiona orice „adevăr” uman şi orice formă de cunoaştere.  Principala problem cu doctrinele religioase (de orice fel) este că pretind a fi mai mult decît „adevăr” uman şi de aceea se consider nechestionabile. Cum ar putea un gînditor sceptic convinge un credincios că toate valorile şi sensurile umane au fost cîntărite cu o măsură umană? Că pînă şi obiectul revelaţiilor transcendentale a fost şi este configurat într-un mod uman şi subiectiv?

E un Dumnezeu în ceruri, dacă crezi în el, dar cuvintele şi manifestările lui sînt terestre. Eşti capabil să îi vezi Cuvintele în realitate, indiferent dacă sînt drepte sau nu. Singurul mod în care îl poţi înţelege este prin examen intelectual.  De aceea sîntem încă în centrul problemei semnalată de Kant acum mult timp. Şi încă ne vom mai confrunta cu el mult timp de-acum încolo.

 

Principala problemă cu gîndirea mistică este, în mod hilar, „pozitivismul” manifestat de de adepţii ei.

Da. Acesta este paradoxul lor. Nu pot dovedi divinul cu mijloace nedivine.

 

Ce se va întîmpla în Turcia în ce priveşte laicitatea?

E un traseu pe care am luat-o aproximativ acum două sute de ani, care a avut o cotitură bruscă acum o sută de ani şi care trece acum printr-un alt moment critic. Unii îşi doresc şi au ca obiectiv să distrugă laicitatea în vreme ce alţii se luptă să o resusciteze. Politica impregnată de religie a fost  întotdeauna influentă în Turcia şi, în ultimii douăzeci de ani, a ajuns la apogeu. Dar, pe termen mediu, cred că va crea un precedent.

 

Supravegherea e un abuz incalificabil la adresa libertăţilor şi drepturilor individuale. Dreptul la singurătate, la spaţiu privat, la secret sînt chestiuni esenţiale. Jeremy Bantham  a conceput – Panopticon – o închisoare în care e totul la vedere. Chiar dacă e imposibil ca un singur gardian să ţină sub observaţie toţi deţinuţii simultan, ideea că oricînd acesta poate asista la ce se întîmplă în fiecare celulă, îi induce deţinutului senzaţia că e permanent supravegheat. Faptul de a fi sub control continuu sau, altfel spus, de a trăi într-un climat de suspiciune absolută, este o formă de teroare. Foucault preia tema în Naşterea Închisorii. Consideră intolerabil faptul de a ţine sub observaţie un om. Una e să-l izolezi de societate, dacă i-a greşit societăţii, şi alta e să îi retragi din drepturi şi să-l supui terorii supravegherii. „Adevărul” cu orice preţ şi faptul de a fi „obligat să nu păcătuieşti” sînt forţa motrice a dictaturii. Nu există fundament pentru nici o morală şi pentru nici o axiologie în lipsa libertăţii.

Cum vă explicaţi acest paradox. Oamenii votînd liber pentru o formă de dictatură?

 

Ne-am pierdut demult libertatea creînd instituţii precum statul, guvernul, media, şcolarizarea, votul etc. Încercăm să creăm mici celule de libertate în vaste metropole de dictatură. De aceea, libertatea, de cele mai multe ori, nu poate fi cîştigată cu oamenii, ci doar împotriva lor.

 

Cum s-a produs schisma de valori din Turcia zilelor noastre?

A fost creată de minţile lacome şi înguste ale politicienilor. În democraţii e normal să vezi guverne şi partide de opoziţie şi grupări diverse. Dar aici au fost forţaţi să ia atitudine unii împotriva altora de pe poziţii duşmane. În loc să fie adversari politici în termeni democratici, aşa cum e firesc într-o societate, se privesc reciproc ca nişte duşmani şi ca nişte elemente potrivnice societăţii Asta e periculos, pentru că posibilitatea de a avea un viitor echilibrat şi mutual pentru întreaga societate e periclitată… Această tendinţă politică nu este unică în Turcia, din păcate poate fi remarcată în multe ţări în zilele noastre.

 

Există riscul ca în scurt timp persoanele non-religioase să fie anatemizate, pe scurt există posibilitatea instaurării unui regim teocratic?

Sînt anatemizaţi deja în sensul că catalogaţi drept: homosexuali, imorali, terorişti, păcătoşi.

 

 

Aţi fost în armată. Ştiu că în Turcia serviciul militar este obligatoriu. Cât de dificil a fost? Şi ce credeţi despre faptul de a fi obligatoriu?

Serviciul militar e obligatoriu în Turcia. Sînt atît de mulţi oameni împotriva acestui fapt! Am fost luat cu forţa la armată, da. M-au plasat în categoria celor care au „refuzat”, ceea ce însemna periculos  pentru ţară, potenţial duşman. În aceste condiţii nu îţi dau pe mînă nici o armă şi te supraveghează în continuu. Sper ca generaţiile viitoare să reuşească să se debaraseze de toate armatele.

Revista indexata EBSCO