Jun 19, 2017

Posted by in Interviu

O viațã între extreme – dialog cu Gabriela CULIC

 

Gabriela Culic este unul dintre puţinii artişti din România care îşi permit excentricitatea unei vieţi libere. În mijlocul unui Bucureşti aglomerat uneori pînă la anularea individului, Gabriela a reuşit cumva să trăiască printre semeni într-un izolaţionism surprinzător, într-o lume proprie, murakamiană. Ca să fac o analogie inversă, nu pictează pentru a trăi, ci trăieşte pentru a picta. Are un program riguros de lucru şi o viaţă pe care a asemănat-o coloanei infinitului şi pe care a trăit-o, după cum mi-a povestit, între sufocare şi eliberare. Este un artist de nişă, atipic, care pictează sinestezic, anulîndu-şi complet controlul, creînd un univers multidimensional atemporal. Gabriela Culic s-a născut în 1965, în Bucureşti, şi a absolvit Universitatea Naţională de Arte în 2003. A avut numeroase expoziţii personale şi de grup în ţară şi în străinătate, cea mai recentă fiind o expoziţie itinerantă realizată cu sprijinul Institutului Cultural Român la Berlin – Revin în opt minute – în 2015, la Viena – Reverie, titlu ales de curatorii expoziţiei, Ana Maria Altmann şi Fabio Gianesi – în 2016. În mai a.c., tot cu sprijinul ICR şi al Muzeului Naţional al Moldovei, Gabriela Culic va expune la Chişinău, iar în cursul anului viitor va avea o expoziţie la Beijing.

 

 

Ai o paletă foarte restrînsă, cromatic vorbind. De ce?

 

Îmi place cromatica restrînsă, în alb şi negru mai ales. Am senzaţia că există o mare bogăţie în tratarea acestor nonculori, o bogăţie mai mare decît în cazul culorilor, Albul şi negrul înglobează toate culorile şi toate sensurile culorilor, aşa că nu mai e nevoie de altceva, e redundant. Zonele extrem de păstoase , cu negrul preponderent, pot deveni extrem de picturale prin magia a ce se întîmplă acolo, prin traseele care se formează. Apare un basm, nu mai e vopsea chimică. Devine altceva prin bogăţie informaţională şi doar în raport cu zonele albe, cu transparenţe fluide. Între cele două zone apar tensiuni şi dialoguri care descriu stările mele interioare.

 

De ce culorile nu-ţi pot descrie starea de spirit?

 

Am lucrat cu griuri colorate, dar, în timp, le-am eliminat printr-o cenzură acută. Am minimalizat, am mers spre un minimalism al culorii. Contrastul alb-negru poate fi acaparator, dar asta am observat în timp. Trebuie să simţi albul şi negrul, să le dai magie. Sînt ca haikuurile, care în trei versuri au creat un Univers.

 

În ultimele lucrări foloseşti totuşi culori…

 

Uneori, se consumă entuziasmul şi folosesc culori. În ultimele luni am pictat în roz şi negru. Este un contrast care are o anumită calitate. E mai cald decît alb-negru, are o anumită căldură. şi include o tristeţe cumva caldă, catifelată. Alb-negru înseamnă o detaşare rece… Aceste lucruri le cauţi, vrei să te distanţezi de realitate şi induci prin culoare ce tînjeşti să ai. E ca o meditaţie, te identifici cu acea stare. Gestul de a picta e ca o mantră.

 

Unde ţi-ai încadra pictura, ca stil artistic?

 

În trecut, eram atrasă de zona neoexpresionistă, spre abstract, fiindcă am un tip de gîndire abstract. Acum sînt cumva la limita abstractului cu figurativul.

 

În lucrările recente apar păsările ca element figurativ. La păsări te referi?

 

Poate mai mult la ideea de pasăre, care te face să te rupi de realitate, care te duce în zone eliberatoare. Simt nevoia să mă exprim cît mai liber din cauza senzaţiei de sufocare. Ideea de eliberare mă face să lucrez şi pe suprafeţe mari. Mi-ar plăcea să lucrez pe suprafeţe şi mai mari, dar n-ai cum să le scoţi din atelier, n-ai unde să le expui. Asta e! Preocupările mele sînt însă mai puţin axate pe figurativ şi mai degrabă pe aspectele de ordin tehnic, de îmbinare a suprafeţelor, de problematica raportării plinului la gol. Mă joc cu suprafeţe picturale foarte încărcate şi suprafeţe foarte fluide.

 

Figurativul tău este şi el foarte parcimonios.

 

Mă atrage mai mult ideea de pasăre, decît pasărea în sine. E o expresie. Nu mă atrage pasărea ca idee picturală, nu-mi place figurativul. Am atelierul într-o zonă aglomerată, între blocuri şi chestia asta mă sufocă, mă sugrumă. Proiectul de la Viena, Revin în opt minute, a fost o expoziţie multimedia. Pe lîngă picturi, am avut şi un film cu un fragment din acest Bucureşti dintre blocuri, un spaţiu închis, în perioada sărbătorilor de iarnă. Copiii pocnesc din bici, iar cîteva zeci de porumbei se sperie şi pleacă în zbor pentru a se reîntoarce. Este o idee preluată din filosofia lui Nietzsche despre reîntoarcerea eternă. Universul, în rotaţia lui, se autocurăţă. Forţa sa centrifugă aruncă răul, urîtul, negativul. Astfel, există o veşnică întoarcere a binelui şi frumosului.

 

Cum percepi introducerea tehnologiei în artă?

 

Ca tehnici artistice, calculatorul nivelează. Dispar specificităţile, or mie tocmai asta îmi place: identitatea. Se simte acest artificiu, are un gust de plastic. Fără calculator eşti mai personal.

 

De ce ai ales să te izolezi, deşi cred că ”izolat” e cam mult spus.

 

Dacă te amesteci cu alţii, simţi prin ei şi, fără să-ţi dai seama, te influenţează. Poţi să fii singur şi înconjurat de oameni. Am ales u mod de a trăi individual. În tinereţe, am făcut tot felul de excese, eram o rebelă. Acum am căzut în extrema cealaltă. Cînd puştiul meu a împlinit patru ani, am considerat că-mi este suficient şi am respins tentaţiile. Am simţit că trebuie să am mai mult timp pentru pictură. Şi aşa am ajuns să fiu fericită.

 

Ce înseamnă pentru tine a picta?

 

Lucrez încercînd să evit pictura controlată. Ai nevoie de cafele, de timp, de păsări. Ai nevoie să uiţi că ai alte activităţi şi să pierzi controlul. Să mergi pe calea de mijloc, între a fi curat ca porumbelul şi isteţ ca şarpele. Să captezi ce-i benefic, dar nu beneficul ăla siropos. Cînd laşi controlul deoparte, lucrează tînjirea. Focul ăla din tine devine roz, ocru cald. Asocierea asta dintre roz şi negru îmi dă fiori, mă face să nu dorm noaptea. Încerc să surprind un timp al meu care nu are legătură cu acest univers numit convenţional realitate. A picta este o căutare într-o oglindă care reflectă mai multe dimensiuni. Reuşeşti să prinzi vreuna? Nu ştiu, totul e fluid.

 

 

Cum se descurcă un artist idealist într-o lume atît de mercantilă?

 

Nu sînt genul care să-şi cuantifice astfel munca. Mie îmi place să expun, să ştiu ce simt oamenii cînd îmi văd lucrările. Cînd expui, intri în contact cu oamenii interesaţi, cu galerişti. Dacă eşti introvertit, încerci să te asociezi cu cineva care te-ar putea ajuta. Banii se cîştigă greu în acest domeniu şi cred că trebuie să fii ajutat. Noi sîntem cei care ne punem limite în mintea noastră. Îţi creezi bariere? Îţi faci destinul conform acestor bariere. Poţi găsi galerişti interesaţi de munca ta oriunde expui, dar tu eşti cel care trebuie să depună efort. Trebuie să scrii proiecte, să munceşti pentru tot ce este necesar. Promovarea cere timp, dar toată lumea vrea să obţină bani rapid. Există, desigur, şi acel factor numit noroc.

 

Spune-mi cum decurge o zi obişnuită din viaţa ta.

 

Încep cu două-trei cafele! Îmi pregătesc apoi copilul pentru şcoală, pe la orele 12,00-13,00, el pleacă la şcoală, iar eu, la atelier, unde stau pînă pe la opt seara. Am simţul obligaţiei. Dacă din anumite motive nu pot să merg la atelier, sufăr. Cîteodată, după ce mă întorc acasă, mă mai uit şi ce fac alţii, mă refer la activitatea altor artişti, dar nu stau prea mult. Nu-mi doresc foarte multă informaţie vizuală. Dacă mă uit prea mult la alţii, mă bulversează. Eu trăiesc ca într-un vis, ştii cum e, dacă scuturi capul, se duce. Rar, mă uit la cîte un film, la cîte un concert. În schimb, la vernisaje chiar mă duc. Dar nu intri în lumea altora. Aluneci, zbori, nu te ataşezi.

 

Revii la păsări…

 

Da! Trăim o epocă a mesajelor, totul trebuie să fie mesaj, nu pictură în sine, iar asta nu-mi prea place. Îmi place arta nedirecţionată, nu cea adresată mentalului.

 

Care ar fi cele mai importante realizări ale tale?

 

Acum doi ani am luat Trofeul Muzeului Naţional al Republicii Moldova, am obţinut o diplomă de excelenţă, care mi-a dat şansa de a face o expoziţie personală într-o sală imensă, de 800 de metri pătraţi, Sala ”Constantin Brîncuşi”. Este cea mai mare expoziţie a mea. Pot prezenta aici cam 50 de lucrări de mari dimensiuni. Trebuie să subliniez însă că am avut sprijinul ICR. Şi, desigur, La Viena, unde am fost susţinută într-un mod extraordinar de Maria Altmann şi Fabio Gianesi, istorici şi curatori la Muzeul Albertina din Viena, cărora le sînt recunoscătoare. Întîlnirea cu aceşti oameni mi-au modificat felul de a privi lucrurile, felul de a înţelege un concept expoziţional în relaţie cu spaţiul şi contextul în care se desfăşoară.

 

Care ar fi cel mai important vis al tău?

 

Îmi doresc un timp plin, în care să zbor. Să înţeleg.

Revista indexata EBSCO