Jun 19, 2017

Posted by in ESEU

Arthur SUCIU – Adolescentul și mama sa

 

Forme anterioare ale romanului Joaca preferată, de Leonard Cohen (Polirom, 2008), au fost respinse de editori din cauză că narațiunea era prea stufoasă și evident autobiografică. Textul a fost, în mai multe etape, transformat până când a devenit un roman alcătuit din fragmente, păstrându-și însă caracterul autobiografic. E clară căutarea propriei formule narative, a propriei idiosincrazii; de asemenea, din roman răzbate nevoia unei clarificări a autorului cu sine însuși, a depășirii unei etape din viață. Diferența dintre roman și autoficțiune se dezvăluie în necesitatea prelucrării și, eventual, a transfigurării conținutului autobiografic de către autoficțiune, în timp ce romanul tinde spre maximum de proiectivitate. Acesta este motivul pentru care formulele autoficționale sunt adesea înțelese greșit de către unii critici literari (e, până la un punct, și cazul romanului lui Cohen), care văd în prezența masivă a autobiografiei o dovadă de imaturitate artistică. Ei ignoră specificul autoficțiunii, care este roman, dar un roman ce tinde să se dizolve în viața autorului, sacrificându-și propria dialectică. La aceasta se adaugă nevoia edificării de sine, a depășirii unor probleme din trecut. Joaca preferată nu e scrisă la persoana întâi tocmai pentru a exprima această depășire. În același timp, suferința subterană este ecranată de dantela densă și tremurată a poeziei. Formula găsită corespunde perfect caracterului fragil și crud, rece și empatic de monstru candid al personajului principal, Lawrence Breavman.

Joacă preferată e văzut de obicei ca o înșiruire de legături amoroase încântătoare (deși iubirile din tinerețe nu umplu niciodată, nici măcar pe jumătate, dorința de a iubi în mod poetic). Romanul ar prezenta perioada de trecere a băiatului de la adolescență la prima tinerețe, ar fi deci un roman tipic de formare (Bildungsroman). Majoritatea comentatorilor insistă asupra relațiilor afective ale lui Breavman și a evoluției acestor relații. Situația particulară în care se află personajul, ca și alegerile sale, nu doar erotice, sunt aproape ignorate. Această receptare este un argument indirect al veridicității talentului poetic al lui Cohen, care a reușit de minune să-și asundă drama. S-o ascundă sau, mai exact, s-o elibereze de propria ei greutate. Ține de personalitățile profunde dorința de a părea și chiar de a fi superificiale. Ele vor să-și camufleze astfel rănile prea adânci din suflet.

În ce constă situația particulară a lui Breavman? Desigur, romanul prezintă relațiile amoroase ale acestuia, dar în spatele vieții sale se află constant mama. E ciudat că mama a fost, practic, exclusă din interpretare, deși Cohen nu a dorit totuși asta, ci a oferit, dimpotrivă, mai multe indicii – de pildă, romanul este dedicat mamei sale. S-ar putea obiecta: orice băiat ajuns la vârsta adolescenței se desparte, treptat, de mama sa. Aceasta se află în ordinea lucrurilor. Da, numai că mama își crește singură propriul copil întrucât soțul ei, tată al copilului, a murit. Desprinderea de o astfel de mamă este mult mai complexă și mai dureroasă. Nu în ultimul rând, mama îi conferă personajului lui Cohen identitate de evreu, îl pune în relație cu familia și etnia sa (nu voi aborda aici acest aspect). Iată deci descrierea situației particulare a lui Breavman. Ea explică multe. Ruptura de o mamă care te-a crescut singură, fie pentru că tatăl a murit, fie din cauza divorțului de tată e foarte dureroasă. Pe de o parte, un băiat crescut de mamă e mult mai atașat de mama lui; pe de altă parte, despărțirea de mamă e un eveniment care neagă fidelități foarte adânci. Și totusi, ea trebuie să aibă loc pentru ca bărbatul să se maturizeze. Poate că trebuie să aibă loc cu orice risc.

Naratorul explică, încă de la începutul cărții, situația dificilă în care se află mama lui Breavman: ”Mama lui își privea întregul trup ca pe o cicatrice acoperind cine știe ce splendoare apusă, pe care o căuta în oglinzi și în vitrine și în nichelul capacelor de la roți” (p. 26). Mamele singure au fost, cândva, mult mai frumoase decât celelalte mame. Acesta este și principalul motiv al disperării lor profunde, căci – mai ales când simt că fiii încep să se despartă de ele – încep, și ele, să devină conștiente de singurătatea și de deșertăciunea vieții lor. În raport cu situația lor, de fapt cu această temere fără scăpare, de obicei nu știu cum să reacționeze. Viața le-a fost oferită pe altarul altora: a unui soț bolnav (cazul mamei lui Breavman), a unei mame bolnave etc., dar în primul rând a propriului copil, care, iată, se grăbește să-și ia zborul. Ele nu văd nimic bun în trecut și nimic bun în viitor. Unele dintre ele, așa cum pare a fi și mama lui Breavman, o iau razna. ”M-am uitat în oglindă azi, nu m-am recunoscut, riduri de supărare, de la nopți în care m-am gândit la fiul meu, merit eu așa ceva, cincisprezece ani cu un bărbat bolnav, un fiu căruia nu-i pasă dacă mama lui zace ca un bolovan, ca un câine, o mamă, o singură mamă, să zacă așa, ca o piatră, nici o prostituată nu ar îndura de la fiul ei ce îndur eu, am eu parte de atâtea, mănânc eu zilnic ciocolată, să am eu diamante pentru cât bine am făcut, cincisprezece ani, am cerut eu ceva pentru mine, amândouă picioarele rupte în Rusia, glezne umflate, și doctorul s-a mirat, dar fiul meu e prea ocupat ca să asculte adevărul, noapte de noapte zac în fața televizorului, îi pasă cuiva ce fac, eram așa o persoană fericită, eram o frumusețe, acum sunt urâtă, nu mă recunoaște lumea pe stradă, mi-am sacrificat viața, pentru ce, am fost bună cu toată lumea, o mamă ai, o dată în viață ai o mamă, doar nu trăim veșnic, o mamă e ceva fragil, cel mai bun prieten, pe lumea asta cui îi mai pasă ce e cu tine, poți să cazi pe stradă și lumea trece pe lângă tine, și eu zac ca un bolovan, peste tot în toată lumea oamenii aleargă să le vadă pe mamele lor, dar fiului meu nu-i pasă, o să-și găsească altă mamă, o viață avem, totul e un vis, cum ai noroc…” (p. 134) Recunoaștem discursul mecanic al isteriei materne (repetat de câteva ori în forme aproape identice de-a lungul romanului), cu inflexiuni din Iov, care atestă situația limită în care se află mama și în care, inevitabil, îl pune și pe fiul ei. Dorința disperată a mamei este ca fiul să rămână lângă ea. Fiul, în schimb, își doarme nopțile în locuri necunoscute și, la un moment dat, se mută împreună cu iubita lui. Fiul nu poate să rămână lângă mamă decât dacă acceptă să-și sacrifice viața în locul mamei. Aceasta nu este însă o soluție, căci un fiu care rămâne acasă, lângă mama sa, nu poate da satisfacție mamei. În familiile ”normale”, maturizarea copiilor este un proces lent și firesc, nu lipsit de riscuri și de tristeți, desigur, dar firesc. Maturizarea unui copil crescut doar de mamă se realizează prin salturi și recidive, prin șocuri și reveniri vinovate, toate dureroase și periculoase, până la desprinderea finală. Ca și mama, copilul se află într-o situație imposibilă. El resimte desprinderea ca pe o trădare gravă. Totodată, își dă seama că o despărțire treptată nu e posibilă, căci ar putea fi amânată la nesfârșit de o mamă autoritară (toate mamele singure sunt autoritare). Plecarea de-acasă este, în fapt, soluția, dar, așa cum am spus, ea declanșează automat sentimentul de vinovăție al copilului care și-a abandonat mama. Mama este ființa care îi menține trează luciditatea în relațiile cu femeile pe care le cunoaște și, paradoxal, îl face să fie mai sensibil decât alți băieți. Cohen dă dovadă de o cunoaștere profundă a femeilor, iar personajul său este, ca și el, un poet melancolic, care scrie poezii pentru femei, care cucerește femeile cu poeziile lui, chiar și pe acelea situate social peste nivelul său (o inclinație specifică a băieților crescuți de mame singure). Maturizarea sa e, până la urmă, frumoasă, dar ea nu-l abandonează unei femei anume (unei noi mame sau unei mame-substitut), ci propriului său destin artistic. Breavman descoperă că e singur în lume. Relația cu mama infuențează, inițial, în mod dramatic și alegerile privind viitorul lui Breavman. Acesta refuză să urmeze cursurile unei universități, dintr-o rectractilitate evidentă, dar exprimată ca dorință de a fi liber pentru propria sa creație poetică. Contactul cu realul va fi, bineînțeles, neplăcut, Breavman fiind obligat să presteze munci necalificate. Pentru a nu fi obligat să se întoarcă acasă, la mama, decide să plece din Montreal, în New York. Din fericire, talentul său poetic este autentic și, încet-încet, Breavman își crează o reputație literară.

Mama lui Breavman ajunge, în cele din urmă, la spitalul de nebuni. Ea continuă să comunice cu Breavman, care o vizitează la Spitalul Allan Memorial, situat pe un munte din Montreal. ”Nebunii au cea mai bună priveliște din oraș”, constată Breavman, gândindu-se desigur la mama sa, mai exact la perspectiva de a fi lângă mama sa. Ultima dată când o vizitează, ea doarme într-un turn, iar legătura dintre ei pare să se fi rupt. Retrăgându-se la spital, mama îi lăsase lui casa în care trăiseră, probabil o nouă încercare de a-l determina să se întoarcă acasă.

Muzica lui Leonard Cohen este, după cum se știe, dominată de melancolie. Ea vine, fără îndoială, în mare parte din drama relației cu mama sa (dramă prezentată discret, dar convingător în Joaca preferată). Romanul a fost scris către vârsta de 30 de ani și este de înțeles de ce Cohen, în ciuda mai multor critici care i-au fost aduse, l-a apărat mereu. Înainte de toate, muncise foarte mult ca să-l scrie. După cum a mărturisit, Joaca preferată este al treilea său roman camuflat în primul roman. (Frumoșii învinși va confirma talentul său literar.) Apoi, în această carte, Cohen și-a clarificat situația particulară din care a izvorât melancolia sa. A rămas un melancolic, dar și-a înțeles drama.

Revista indexata EBSCO