Jun 19, 2017

Posted by in ESEU

Dan TOMULEȚ – Obiectivismul etic

 

Relativitatea moralei este un subiect intens discutat, ceea ce ȋnseamnă că atinge coarde sensibile. La volumul discuţiilor contribuie şi o oarecare confuzie terminologică. Se confundă adesea morala cu etica, respectiv, ştiinţa cu obiectul său, ȋnsă cea mai importantă confuzie, ȋn cazul de faţă, vizează ȋnsuşi termenul de relativitate morală. Se ȋntâlneşte, de pildă, ideea că sintagma desemnează un soi de confuzie imprecizabilă, din care nu se poate deriva decât concluzia că fiecare are dreptul moral să facă ce vrea şi că oricine crede altfel este un retardat vinovat de convingerea impertinentă că poate spune altora ce ar trebui ei să facă. Şi pentru că libertatea imaginară şi infantilă la care aspiră tot mai mulţi nu ţine loc de intelect, s-a pierdut din vedere faptul că termenul relativ desemnează o dependenţă. Ȋn consecinţă, toate lucrurile sunt relative, ȋn sensul că depind de alte lucruri, iar faptul acesta nu implică ȋn mod necesar niciun fel de confuzie, decât pentru cei care doresc ca ea să existe. Prin urmare, ȋn cazul moralei, nu se poate vorbi despre o relativitate pur şi simplu, ci doar despre o dependenţă posibilă a acesteia de un lucru sau altul. Ȋn sensul acesta, ceea ce pare să intereseze cu deosebire este dependenţa moralei de cultură sau, ȋn general, de condiţiile concrete de existenţă ale unui individ sau ale unui grup. Aşadar, ȋntrebarea nu este dacă morala e relativă, ȋntrebare oarecum lipsită de sens, ci dacă morala este dependentă de condiţiile noastre concrete de existenţă, ȋn speţă de cele culturale; şi dacă da, ȋn ce formă şi ȋn ce măsură.

Răspunsurile oferite sunt, ȋn general, trei: absolutismul etic, axat pe idea că moralitatea este una şi aceeaşi pentru orice om, indiferent de condiţii; relativismul etic, după care moralitatea nu este aceeaşi pentru toţi oamenii, ci depinde esenţial de condiţiile concrete de existenţă; şi obiectivismul etic, în conformitate cu care anumite aspecte ale moralei sunt pretutindeni aceleaşi, în timp ce altele diferă.

Absolutismul etic susţine existenţa unei morale unice şi posibilitatea unei filosofii morale universale, capabilă să dea naştere unui singur cod moral cu o aplicabilitate la fel de universală. Se poate, desigur, observa că, în culturi sau comunităţi diferite, oamenii urmează sau cel puţin recunosc valabilitatea unor reguli morale diferite. Absolutismul etic atribuie lucrul acesta ignoranţei morale. Din perspectiva adepţilor săi, faptul că există o pluralitate de mituri cosmogonice, de exemplu, nu demonstrează că ştiinţa despre apariţia universului este dependentă cultural. Ȋn acelaşi fel, faptul că divese culturi recunosc o pluralitate de reguli morale nu demonstrează că esenţa moralei sau ştiinţa despre această esenţă sunt dependente cultural. Temeiul pe care se aşează această teorie este unicitatea naturii umane şi a mijloacelor cunoaşterii omeneşti. Este un argument ȋn aceeaşi măsură ontologic şi gnoseologic. Faptul că noi toţi suntem oameni în acelaşi fel şi că moralitatea este un aspect al naturii noastre omeneşti comune implică mai mult decât posibilitatea unei morale universale. Aşadar, pluralitatea morală este aparentă şi rezultă din erorile noastre, iar ȋn cele din urmă din imperfecţiunea omenească. Un alt argument ȋn favoarea acestei poziţii atrage atenţia asupra faptului că codurile morale ale diverselor culturi nu sunt în întregime diferite. Dimpotrivă, ele fac pretutindeni dovada unei puternice tendinţe către unitate, regulile morale majore fiind aceleaşi aproape în fiecare caz. Prin urmare, cei care afirmă relativitatea culturală a moralei fac lucrul acesta privind la partea goală a paharului, care nu reprezintă nici pe departe jumătate din volumul său.

Ȋn pofida acestor argumente, există şi o parte mai puţin apetisantă a absolutismului etic, iar aceasta ţine de rigiditatea sa legalistă. Acţiunea care are ca scop realizarea binelui nu poate fi mecanizată prin intermediul unui set de reguli fixe. Regulile morale nu par să fie aplicabile, decât în urma unei analize atente a situaţiilor de pe teren, analiză destinată să decidă dacă regula se aplică şi ȋn ce formă. Nevoia constantă de a adapta regulile le transformă din legi obiective în principii călăuzitoare ale unei activităţi decizionale; desigur, fără ca prin aceasta să-şi piardă integral obiectivitatea lor, ca principii. Faptul că suntem oameni în acelaşi sens nu garantează şi faptul că ne confruntăm cu aceleaşi situaţii şi cu atât mai puţin faptul că aceste situaţii pot fi abordate cu succes prin aplicarea oarbă a unui singur set de reguli. Unul şi acelaşi cod moral nu poate sluji la fel de bine în condiţii care diferă sub raport cultural, economic, politic, social sau chiar geografic. Diferenţele din teren revendică o constantă reajustare a regulilor morale. Mai mult, asemănările care există între diversele coduri morale nu constituie cu necesitate dovezi ale validităţii unuia dintre ele, ȋn detrimentul celorlalte. Chiar dacă eliminăm posibilitatea contaminării culturale – care, deşi există, nu atinge esenţa problemei – asemănările de felul acesta nu pot fi considerate decât cel mult nişte semne ale existenţei unei intuiţii morale fundamentale comune, intuiţie care ȋmbracă forma unor coduri morale relativ diferite, ȋn funcţie de condiţiile culturale şi de existenţă. Aşadar, dacă există vreun aspect al moralei care să aibă cu adevărat o validitate universală, aspectul acesta nu se află la nivelul regulilor morale, dat fiind faptul că regulile cu pricina sunt întotdeauna relative la situaţii şi se află într-un permanent pericol de a fi suspendate de către acestea din urmă.

Relativismul etic, pe de altă parte, susţine că moralitatea are sensuri complet diferite pentru comunităţi şi culturi complet independente, care, desigur, nu sunt foarte multe. Diferenţele morale, se afirmă, nu sunt doar consecinţe ale unor erori teoretice, ci se extind şi la nivelul modalităţilor în care oamenii practică şi trăiesc moralitatea. Astfel, din perspectiva relativismului, o ştiinţă morală obiectivă sau un cod moral cu valabilitate universală nu poate exista. Spre deosebire de rezultatele universal recunoscute ale cunoaşterii ştiinţifice, cunoaşterea etică este produsul unor trăiri subiective şi condiţionate istoric.

Relativismul etic include o versiune moderată şi una radicală. Versiunea moderată se numeşte convenţionalism etic, deoarece afirmă că regulile morale sunt convenţii sociale, produse de comunităţi cu trăsături culturale specifice. Versiunea radicală se numeşte subiectivism etic, în virtutea faptului că subordonează moralitatea impresiilor individuale. În primul caz, societatea dictează natura moralităţii, datoria individului fiind aceea de a se conforma prescripţiilor sociale. În cazul al doilea, se afirmă că fiecare personă în parte îşi are propria ei moralitate, care nu poate fi nici mai rea şi nici mai bună decât moralitatea oricui altcuiva.

Argumentul fundamental în sprijinul convenţionalismului etic este relativismul cultural.[1] Ideea este aceea că existenţa umanităţii include forme culturale diverse şi că fiecare cultură dezvoltă anumite trăsături de personalitate care-i marchează pe toţi membrii săi. Printre aceste caracteristici generate cultural se numără şi concepţiile şi valorile care alcătuiesc împreună temelia unei viziuni specifice asupra lumii şi, implicit, a unei experienţe specifice. Convenţionalismul etic, aşadar, susţine că, asemenea celorlalte credinţe, şi ideile morale fac parte din această categorie.

Fără ȋndoială, diferenţele culturale există şi sunt uşor de observat. Culturi diferite interpretează o mulţime de lucruri în feluri diferite. Totuşi, adevărul despre lucrurile respective este întotdeauna presupus a fi unul. Indiferent de credinţele oamenilor despre un lucru sau altul, nu pot avea cu toţii dreptate, decât dacă ȋnlocuim ideea de cunoaştere etică cu cea de halucinaţie etică. Aşadar, existenţa unor convingeri morale diferite nu demonstrează cu necesitate că adevărul moral este, el însuşi, plural. Ce adevăr mai poate fi acela care nu respectă condiţia unicităţii? Ȋn consecinţă, anumite opinii, propuse de unele culturi, pot fi greşite. Lucrul acesta iese şi mai clar ȋn evidenţă, dacă ţinem seama de faptul că etica nu este o disciplină descriptivă, ci una prescriptivă. Ştiinţa morală nu studiază ceea ce cred oamenii despre chestiunile morale, ci, mai degrabă, ceea ce ei ar trebui să creadă şi felul în care ar trebui să se comporte. Adevărul referitor la aceste lucruri s-ar prea putea să nu fie dependent cultural, nu mai mult decât adevărul oricărei alte ştiinţe, deşi aplicarea lui ar putea să fie. În sfârşit, în multe cazuri, credinţele morale par diferite deoarece oamenii interpretează în mod diferit natura realităţii, iar regulile morale trebuie să-şi definească aplicabilitatea în astfel de termeni. Diferenţele, în aceste cazuri, sunt ȋnsă metafizice, mai degrabă decât etice.

Un al doilea argument în sprijinul convenţionalismului etic se întemeiază pe noţiunea de normalitate. Astfel, se spune, membri diverselor culturi posedă standarde diferite ale normalităţii. Mai mult, comportamentul normal nu este altceva decât comportamentul agreat de societate, în timp ce comportamentul anormal este comportamentul nevalidat social. În al treilea rând, se afirmă ȋn continuare, moralitatea constituie o parte a normalităţii şi, prin urmare, este ea însăşi dependentă social. Comportamentul normal este comportament moral, în timp ce comportamentul anormal este imoral. În concluzie, moralitatea nu este altceva decât segmentul comportamental aprobat de societate.

Neajunsul acestui argument ţine de faptul că nu clarifică suficient raportul cauzal dintre normalitate şi moralitate. Fără îndoială, comportamentul moral este acceptat de societate, însă lucrul acesta nu-l transformă în comportament normal, dacă normal înseamnă uzual. Comportamentul moral rămâne mai degrabă un ideal, adică un standard către care o societate aspiră şi pe care nu-l va întrupa niciodată complet. Viaţa morală autentică este mai degrabă excepţională, decât normală. De asemenea, chiar dacă moralitatea ar fi o parte a normalităţii, sugestia că normalitatea ar determina moralitatea este neinspirată, pentru că moralitatea este, mai degrabă, cea care determină normalitatea. Faptul că diferite culturi dezvoltă normalităţi diferite poate fi o consecinţă a faptului că trăiesc in medii diferite, lucru care pare să nu aibă de-a face cu esenţa moralităţii, ci mai degrabă cu aplicabilitatea ei.

În acelaşi timp, ideea că vederile noastre etice sunt esenţial diferite pare susţinută şi de faptul că, după secole de dezbateri sincere între specialişti, nu s-a ajuns la nici un consens referitor la natura valorilor noastre morale fundamentale.[2] În domeniul ştiinţei, tendinţa este aceea de a se ajunge, în timp, la un acord relativ. În etică însă, nu pare să se înregistreze un progres similar.

Legat de lucrul acesta, trebuie mai întâi să înţelegem natura dezacordului respectiv şi ce anume demonstrează existenţa lui. Astfel, după cum am menţionat deja, multe dintre dezacordurile care par să fie de natură morală sunt, de fapt, de natură metafizică, iar ȋn domeniul acesta, ȋntr-adevăr, omenirea nu pare să fi ajuns la vreun acord. Prin urmare, dacă nu cădem de acord asupra naturii unor fapte, dezacordul respectiv poate determina descripţii morale diferite ale uneia şi aceleiaşi acţiuni. Ȋn astfel de situaţii ȋnsă, dezacordul nu este moral, ci metafizic. Diferite nu sunt percepţiile noastre morale, ci cadrele teoretice în termenii cărora experienţa noastră morală trebuie interpretată. Mai mult, chiar dacă există dezacorduri etice autentice, acestea nu demonstrează inexistenţa adevărului etic unic, atât timp cât discuţiile respective au sens pentru toţi cei care participă la ele.

Un alt argument din arsenalul relativismului etic se întemeiază pe existenţa îndatoririlor morale conflictuale.[3] Acestea sunt situaţii în care, indiferent de felul în care acţionăm, păcătuim împotriva regulilor morale. În astfel de cazuri, suntem abandonaţi propriilor noastre resurse şi lăsaţi să decidem singuri modul în care trebuie să procedăm. Aşadar, pentru că nici o regulă obiectivă nu pare să ne sară în ajutor, suntem obligaţi să decidem pe temeiul impresiilor noastre subiective, fapt care sugerează că moralitatea, în totalitatea ei, are un fundament subiectiv.

Argumentul acesta trădează o neînţelegere a importanţei fundamentale pe care judecata şi decizia o au în viaţa morală, indiferent dacă regulile sunt sau nu în conflict. Moralitatea nu constă niciodată din aplicarea mecanică a unor reguli obiective. Regulile morale nu sunt decât directive călăuzitoare, dat fiind faptul că nici un sistem de reguli nu poate fi suficient de detaliat pentru a acoperi toate situaţiile practice posibile. Moralitatea este în mod esenţial o problemă de judecată. În caz de conflict moral, acţiunea corectă este aceea care prezervă valoarea morală într-un grad mai înalt. Mai mult, faptul că regulile morale nu sunt în totalitate obiective nu implică subiectivitatea lor integrală. Relaţia dintre subiect şi obiect nu poate fi tratată într-un limbaj atât de simplist. Niciunul dintre aspectele minţii nu este în întregime subiectiv, tot aşa cum nicio latură a realităţii nu este în totalitate obiectivă. Cele două noţiuni constituie extremităţile unui interval, care îngăduie existenţa multor poziţii intermediare. În cele din urmă, însuşi efortul de a identifica soluţia unor astfel de conflicte presupune credinţa în existenţa unui adevăr moral autentic şi unic. O astfel de convingere stă la baza oricărei investigaţii etice.

În sfârşit, relativismul etic subliniază faptul că judecăţile morale sunt relative la situaţii concrete, ceea ce înseamnă că nici o regulă morală nu are o sferă universală de aplicabilitate.[4]

Într-adevăr, universalitatea nu este o proprietate a regulilor morale. Ea este o proprietate a valorii morale, la care avem un acces intuitiv. Aş afirma, aşadar, că singurul aspect universal al moralităţii este obligativitatea compasiunii. Modalităţile în care transformăm această valoare în reguli morale, ca de altfel şi regulile însele, sunt dependente cultural, pentru că trebuie să ţină cont de condiţii specifice de existenţă. Moralitatea nu se confundă ȋnsă cu regulile morale, ci este, mai degrabă, echivalentă cu valoarea morală, cu obligaţia de a exista şi de a acţiona în orizontul compasiunii. Există, desigur, reguli morale care se bucură de un grad de validitate aproape universal, ȋnsă lucrul acesta se datorează faptului că, din multe puncte de vedere, vieţile noastre sunt asemănătoare.

Mai mult, dacă moralitatea este specifică grupurilor umane, o persoană care face parte din mai multe grupuri de felul acesta nu poate avea o viaţă morală autentică. Singura soluţie relativistă pentru această problemă este afirmarea caracterului individual al vieţii morale, o soluţie care implică izolarea morală şi elimină posibilitatea dialogului etic. Se ajunge astfel la desfiinţarea completă a moralei, care presupune ȋntotdeauna implicarea mai multor persoane. De asemenea, ideea unei pluralităţi de valori morale complet independente este auto-contradictorie, deoarece toate sunt morale, adică fac parte din aceeaşi categorie. În acelaşi timp, pluralismul moral nu poate soluţiona conflictele care pot să apară între astfel de valori, datorită absenţei unui teren comun. Tot astfel, dacă moralitatea este o convenţie socială, nici unul dintre membri unei societăţi nu şi-ar putea critica propria societate din punct de vedere moral, o astfel de atitudine fiind lipsită de temei. Cu alte cuvinte, dacă societatea stabileşte ce e şi ce nu e moral, individului nu-i râmâne decât să se supună. Aceasta înseamnă că toţi reformatorii morali au fost, de fapt, nişte imorali. În sfârşit, relativismul consideră că poziţia sa dă dovadă de un grad sporit de toleranţă, faţă de alte poziţii. Această toleranţă nu ȋnseamnă ȋnsă decât eliminarea moralei autentice ȋn favoarea mofturilor individuale. Ȋn al doilea rând, în acord cu propriile lor vederi, nici o valoare morală nu poate fi considerată universal valabilă. Aşadar, sugestia conform căreia toleranţa ar fi mai mult decât o manifestare culturală locală contravine poziţiei susţinute.

Ȋn sfârşit, obiectivismul etic este poziţia conform căreia anumite aspecte ale moralităţii sunt universal valabile, în timp ce altele nu sunt. Mai exact, valoarea morală, adică datoria compasiunii, este universal valabilă, în timp ce aplicaţiile ei, devenite reguli morale, depind de natura specifică a condiţiilor de existenţă. Compasiunea aplicată îmbracă forme şi nuanţe nenumărate, care pot fi exprimate prin tot atâtea reguli morale dependente cultural. Ȋn diversitatea lor ȋnsă, aceste reguli sunt toate expresii ale uneia şi aceleiaşi valori morale a compasiunii. Mai mult, după cum am arătat mai sus, anumite întrupări normative ale compasiunii pot pretinde şi ele un caracter cvasi-universal.

Argumentul cel mai important împotriva acestei poziţii este acela că, spre deosebire de ştiinţele naturii, etica este incapabilă să-şi descrie obiectul şi nu poate indica genul de intuiţie care o face posibilă, ca domeniu autentic al cunoaşterii umane. Obiecţia aceasta se întemeiază pe supoziţia simplistă după care toate formele cunoaşterii trebuie să urmeze modelul fizicii şi că ştiinţele umane nu au dreptul la independenţă metodologică. O a doua asumpţie constă din exagerarea behavioristă conform căreia experienţa lăutrică a fiinţei umane poate fi redusă la comportament, idee care atrage după sine noţiunea că moralitatea nu poate fi decât o ȋnsuşire a acţiunilor. Împreună, cele două premise conduc la concluzia că moralitatea trebuie să fie o proprietate senzorial perceptibilă a manifestărilor comportamentale. Dat fiind faptul că aşa ceva nu există, cunoaşterea morală este considerată lipsită de un fundament real. Date fiind asumpţiile şi reducţiile implicate însă, astfel de filosofii nu demonstrează lipsita de fundament a eticii, ci mai degrabă propria lor incapacitate de a explica natura experienţei noastre morale. Temeiul eticii este frumuseţea compasiunii, iar această frumuseţe are, pentru orice fiinţa umană normală, un caracter intuitiv la fel de clar ca oricare altă percepţie. Etica este o ştiinţă a valorilor, nu o ştiinţă empirică, şi se supune unor criterii de validitate specifice.

Ȋn concluzie, moralitatea este dependentă cultural la nivelul regulilor morale şi la nivelul aplicării acestora. Ea nu este ȋnsă dependentă cultural la nivelul intuiţiei sale fundamentale, adică la nivelul ȋnţelegerii frumuseţii compasiunii.

 

 

[1] Ruth Benedict, “Anthropology and the Abnormal”, în The Journal of General Psychology 10 (1934), pp. 59-82.

[2] Barbara MacKinnon, Ethics: Theory and Contemporary Issues (Wadsworth, 2001), p. 25.

[3] MacKinnon (2001), p. 26.

[4] Ibid.

Revista indexata EBSCO