Jun 19, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Șerban AXINTE – Amintirile lui Ion Bălăceanu (II)

 

Într-un alt capitol, Ion Bălăceanu  reconstruiește contextul în care, în urma unei lovituri de stat, principele Cuza a fost nevoit să abdice. Nu lipsesc unele amănunte legate de intrigile interne atribuite mai multor politicieni români, intrigi care au avut consecințe imediate. Pe parcursul întregii lucrări, autorul se referă la numeroasele misiuni diplomatice pe care le-a avut în țară și în străinătate. De mare interes instoric sunt relatările sale despre activitatea sa de prefect al poliției Bucureștilor sau despre misiunea sa în Italia, urmată de ocuparea portofoliului de Ministru al Controlului și, ulterior, de calitatea sa de delegat român în prima comisie a riveranilor Dunării. La fel de interesante sunt și relatările pe care le face în legătură cu misiunea diplomatică de la Paris, din Grecia, de la Constantinopol, de la Viena și de la Londra. În perioada în care era agent diplomatic la Paris, Ion Bălăceanu  a avut un rol decisiv în aducerea pe tronul României a principelui Carol de Hohenzollern, asta în condițiile în care în țară aproape nimeni nu mai dorea un domn pământean. Diplomatul român dovedește abilitate în discuțiile pe care le poartă în marile cancelarii europene. Dovedește o încredere în sine de nezdruncinat. Când se află în situații dificile, găsește imediat cele mai potrivite resorturi pentru a ieși cu bine din împrejurările cele mai complicate pentru el și apropiații săi. Aducerea pe tronul României a lui Carol de Hohenzollern reprezintă una dintre cele mai mari reușite ale carierei sale de diplomat: „Într-o zi doamna Cornu a venit la mine să mă întrebe ce ar zice guvernul român de candidatura pe tronul României a principelui Carol de Hohenzollern. Acesta era fiul principelui Anton de Hohenzollern, guvernatorul militar al Renaniei, cu reședința la Düsseldorf”. Ion Bălăceanu  sovedește multă prezență de spirit și, datorită caracteriului său puternic reușește să fie dezirabil în toate cercurile înalte în care pătrunde. Fiind totodată destul de egocentric și lipsit de inhibiții față de mai marii lumii, autorul nu pierde ocazia de a rememora cuvintele de laudă și de aprecioere – fie ele pur conjuncturale – din partea omologilor săi străini, pe care le primește cu o bucurie nedisimulată. Ion Bălăceanu  este un om de acțiune. Felul în care își organizează memoriile se află în legătură și cu modul în care acesta se dovedește capabil să rezolve situații aparent insurmontabile: „Puțin timp înaintea intrării rușilor în România, baronul de Ring a venit la mine să-mi spună, sub pecetea tainei, că în Ungaria se făceau pregătiri foarte serioase pentru mobilizare. N-aș fi îndrăznit să încredințez acest secret domnului Kogălniceanu, convins că îndată i-ar fi făcut pe ruși să profite, dat l-am transmis pe căi secrete lui Brătianu, îndemnându-l stăruitor să urmeze exemplul Austriei. Peste câteva zile Brătianu mi-a răspuns în același mod cu aceste cuvinte simple: «Mulțumesc pentru avertismentul pe care ni-l dați, mobilizăm; stea vă va dovedi încrederea pe care o avem în dumneavoastră». E de presupus că dacă de data asta rușii n-au tratat România ca pe o țară cucerită, aceasta se datorează faptului că au gasit-o în stare de a se apăra”. Succesiunea capitolelor Amintirilor politice și diplomatice ale lui Ion Bălăceanu  corespunde, după cum s-a văzut și până acum, unor evenimente de importanță majoră din Istoria României. În cazul de față existând o singură perspectivă asupra acestor evenimente, devine necesară o confruntare a celor rememorate de Ion Bălăceanu  cu unele studii istorice care au tratat respectivele perioade din istoria României, pentru a se putea restabili adevărul integral. Uneori este pus în situații dificile, dovadă că nu întotdeauna reușește să se facă plăcut tuturor: „Continuam să primesc tot felul de înțepături de la ministrul Afacerilor Străine și un prieten de încredere pe care-l aveam la București, domnul Gradowicz, translator la legația Franței, mi-a scris ca să-mi spună că acolo lucrau mai rău ca niciodată contra mea și că în frunte se afla Majestatea Sa regina. Iată de ce Reginaadoptase această atitudine. Sub pseudonimul Carmen Sylva ea scrisese, de bine, de rău, câteva poezii, câteva maxime și unele nuvele, tot în nemțește, pe care lingușitorii se grăbiseră să le traducă în românește. Ca să-și prezinte lucrarea publicului, ea dorea o prefață de la Vasile Alecsandri”. Acesta nu ar fi vrut să-i îndeplinească dorința Reginei deoarece în sufletul său rămăsese un cuzist convins. Dar soția scriitorului s-a angajat față de Regina Elisabeta ca să-l convingă pe Alecsandri să scrie prefața, cu condiția soțul ei să fie numit ambasador la Paris. De aici a izbucnit un scandal diplomatic ce a afectat imaginea mai multor persoane de stat, printre care și pe cea a lui Ion Bălăceanu  Memorialistul redă cu fidelitate mai multe manevre și tertipuri ce aveau drept urmare schimbări majore în lumea politică românească: „La întoarcerea Regelui de la Sigmaringen, fiecare se aștepta ca Ministrul Brătianu să plece, dar primul lucru spus de Rege șefului guvernului a fost: — Domnule Brătianu, n-am să vă las să plecați, vom rămâne sau vom cădea împreună! Brătianu nu ți-a dat seama de machiavelismul acestor cuvinte; ar fi trebuit să înțeleagă că ascundeau dorința de a-l desființa cu totul înainte de a se despărți de el. Din nefericire ele au avut darul să stârnească până la nebunie dușmănia împotriva lui Brătianu. […]. Cum în firea Regelui era să pună mai multă logică decât dreptate în actele sale, în loc să cheme ca succesoare a lui Brătianu opoziția, care luptase pe toate planurile contra lui, a încredințat puterea unui grup de politicieni fără nici un prestigiu în țară și care se intitula «Junimea», junime în care cel mai tânăr dintre ei trecuse de 50 de ani!”. Autorul se dovedește a fi și un excelent ironist. Nu doar acest pasaj dovedește acest lucru. Foarte des pot fi întâlnite în cartea sa caracterizări ironice ce vizează mai mereu personalități importante ale vremii. Amintirile politice și diplomatice ale lui Ion Bălăceanu  se încheie destul de brusc, nu înainte totuși de a sublinia printr-un paragraf una dintre marile probleme de politică externă a României: relația cu Rusia: „Îmi amintesc de o convorbire cu lordul Salisbury, la puțin timp după ce i-a succedat lordului Roseberry. În cursul întrevederii, spunându-i că de la Petru cel Mare românii trăiau cu spaima veșnică de a nu fi cuceriți de Rusia, i-am comparat cu șoarecii condamnați să se nască și să trăiască în preajma unei pisici primeșdioase. – Rusia este pisica, a spus Salisbury, dar pe moment puteți fi liniștiți, Rusia are pentru 10 sau 20 de ani mari încurcături cu China și cu Japonia și e de presupus că în tot acest răstimp acestea n-o vor lăsa să întreprindă ceva îm Europa. Așa, România va avea 30 sau 40 de ani de liniște, în timpul cărora va trebui să caute alianțe care să-i asigure existența. Trebuie spus că lordul Salisbury a fost un profet vorbind astfel în 1894; evenimentele s-au desfășurat întocmai cum le-a prezis.

Revista indexata EBSCO