Jun 19, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Despre inconvenientul de a te fi născut „nemțălău” (II)

Majoritatea dintre noi știu prea puțin despre ceea ce este un „nemțălău”. Etnonimul ar putea să însemne ceva depreciativ la adresa germanilor, la adresa nemților (mai precis), pe care îi vedeam că sunt răi, proști, neinstruiți și mereu de învins în filmele de război date de propaganda de tip sovietic până prin 1970, când va fi încetat creșterea tinerelor generații în spiritul urii față de cei care „ne-au târât în războiul criminal împotriva Uniunii Sovietice”. Așezat în raza de influență a vicisitudinilor istoriei postbelice, copilul Matei Visarion nu a apucat să-și cristalizeze un sentiment paradiziac al existenței. Inocența lui este agresată fără menajamente de experiența durerii identitare îndoite și el traversează vârsta copilăriei ca pe un infern ce i se pare nedrept să și-l asume. Născut în 1942, el acuză șocurile unei istorii violente, nedrepte, prin evenimentele care îl afectează decisiv, deoarece poartă în zestrea genetică o moștenire nelegiuită pentru acele vremuri.

Devenit din proprie voință ofițer de securitate, Matei Visarion, aflat la „vânătoare de lupi” (sintagmă folosită de Petru Dumitriu în epocă drept titlu de roman al cărui subiect era lichidarea celor refugiați în munți), simte o responsabilitate de a avea grijă de văduva unui opozant pe care l-a trimis la moarte, se căsătorește cu ea și crește un copil vitreg (el, care își va da seama că are și un frate vitreg). Este destul de greu să facem ordine în tot acest amalgam de ipostaze în care se găsește protagonistul și intrăm anevoios în rețeaua de tragedii, de suferințe pentru a reuși să răspundem la întrebări precum: Ce se cade să faci și ce nu? Ce este moral și ce este imoral? Trecutul prin care am trecut este onorant sau, dimpotrivă, ne culpabilizează? Cum îi pomenim pe morții pe care nu-i cunoaștem și care au legătură cu destinul nostru etnic la un moment dat? La aceste întrebări personajul încearcă să răspundă căutându-și tatăl pe care nu l-a văzut niciodată și de la care primește un set de scrisori, una dintre ele, trimisă greșit, declanșând căutarea fratelui vitreg.

Cele șase scrisori în căutarea unui destinatar au caracter confesiv, sunt monologuri dialogate în care Matei se spovedește, se eliberează de toate traumele trecutului. Totodată, el caută să lămurească un trecut de care cei din generația tânără sunt complet rupți, aceștia încurcându-se, mai mult decât în labirinturile vieții, în acelea ale mall-urilor: „Şi, dacă-mi place, de ce să mă grăbesc? Mai ales în mall, n-ai de ce să te grăbeşti. Lucrurile te aşteaptă. Mallul are timpul lui, nici nu-ţi dai seama că afară s-a făcut noapte. Dacă nu eşti atent ori te grăbeşti, poţi să ieşi bătrân din mall. Ori poate să treacă mai mult şi să ieşi mai tânăr decât afară” (pp. 200201). Și mai departe: „Dacă încerci să cobori pe acelaşi drum pe care ai urcat, nu mai găseşti ieşirea. În mall nu ai voie să mergi de două ori pe acelaşi drum. Drumul te duce singur, numai că trebuie să te laşi dus. În mall nu trebuie să fii prea deştept. Ştii, e ca la hipnoză. Dacă te gândeşti prea mult, nu poţi fi hipnotizat” (p. 205).

Matei nu vrea să se lase prea ușor hipnotizat și înfrânt într-o epocă optimistă cu sila și rigidă. El refuză masificarea, supunerea, uniformizarea alegând… uniforma, de a cărei putere este conștient: „Uniforma mă ajuta să mă răzbun. În privinţa asta au fost inventate reguli precise şi protectoare. Câtă vreme porţi uniformă, răzbunarea nu e un păcat. Poţi săvârşi cruzimi, fără să fii acuzat că eşti crud. Poţi ucide, fără să fii ucigaş. Răzbunarea celui care poartă uniformă este neîngrădită şi fără remuşcări. Şi, în plus, îţi pune toate mijloacele la îndemână” (p. 286). Treptat, uniforma devine un personaj dezamăgitor, ce ține de pactul faustic. Dar, dacă Faust a știut ce face, Matei își dă seama că s-a amăgit: „Când e vremea cea mai potrivită pentru a-ţi vinde sufletul? Diavolul l-a ispitit pe bătrânul înţelept. Uniforma l-a ispitit pe tânărul smintit. Care târg e mai odios? De fiecare dată, ceea ce se dă în schimb este sufletul. Probabil însă că al doilea târg este mai crud, căci, spre deosebire de bătrânul care ştia prea bine ce să ceară în schimb, tânărul cere ceva ce n-a trăit, de aceea e mai uşor să fie amăgit. Faust a învins blestemul după ce şi-a dobândit vigoarea tinere­ţii. Matei nu se putea reîntoarce” (p. 541).

Uniforma nu este cumva o iluzie? Dincolo de povestea propriu-zisă, dincolo de narațiunea pluristratificată, aceasta este marea întrebare care persistă. Multe alte povești îi rotunjesc destinul protagonistului, dar această întrebare fundamentală rămâne. Structura cărții este una ce decurge din asimilarea mai multor experiențe, ea lăsându-se înțeleasă în întregul ei abia la sfârșit.

Trăind în mod acut căutarea unei forme de salvare de sub teroarea fricii, a eșecului și a iubirii nerealizate, protagonistul ratează întemeierea unui cămin armonios. Romanul dobândește un bun echilibru între epic și analitic, întrucât autorul îi este suficient de inventiv în narațiune și nu este excesiv analitic, eseistic atunci când abordează tematica eșecului, psihologia ultragiată și neliniștile condiției umane. Varujan Vosganian uzitează de maniera stendhaliană a oglinzii purtate realist de-a lungul unui drum, dar și de aceea orientată înspre interioritate. Drama unui cuplu din perspectiva căruia este marcată lumea este considerată mai verosimilă decât aceea a unui grup de personaje care ar fragmenta excesiv narațiunea. În locul romanului frescă întins pe trei sferturi de secol, autorul propune probleme de conștiință.

Personajele acționează în virtutea raportării la un evident principiu al reflectării și refracției. De unde și importanța oglinzii: așa cum în oglindă lucrurile sunt inversate, în sensul că, inevitabil, dreapta apare în stânga, iar stânga apare în dreapta, și aici, fiecare dintre cei trei membri ai familiei Matei Visarion îl vede pe celălalt mai mult în oglindă. Însă mai există și posibilitatea ca oglinzile să reflecte ipostaza tatălui diseminat în progeniturile sale: „Oglinda, alcătuită ca un triptic, era făcută să reflecte corpul şi din alte unghiuri. Astfel avea în jurul lui trei reprezentări. În faţă una care semăna tot mai tare cu părintele lui, iar pe margini cei doi fii, fără ca privirile să li se întâlnească. Cum ar fi fost o astfel de întâlnire, se gândi Matei, ce ar fi avut să-şi spună tatăl şi cei doi fii, unul altuia?” (pp. 203–204). Lucrurile ordonate astfel în oglinda de familie revelează o reversibilitate a lucrurilor: certitudinea aparentului și incertitudinea existentului.

Foarte multe întâlniri din roman au loc în oglindă, un alter mundus în care halucinatoriul oferă semnificații noi realului. În fața oglinzii încearcă senila Marie să-și găsească soțul ucis de Securitate, așa cum și actualul ei soț, Matei, încearcă tot în oglindă să-și regăsească o identitate imprecisă, niciodată rostuită cu adevărat, până când, spre finalul romanului, întâlnirea mult dorită cu frate vitreg și aflarea poveștii acestuia îi oferă pentru o clipă soluția acceptării asumate a propriei identități (amândoi află că poartă o maladie genetică, a sângelui, dată pe cale paternă). Destinul familial îi este deviat lui Matei de două ori: este crescut fără tată, care este german, iar mama rămâne necăsătorită. Matei este o copie vie a fantasmei ariane hitleriste: blond, cu ochii albaștri și foarte înalt. Pentru că îi sunt traumatizante condițiile viețuirii printre ceilalți, până la urmă numai copierea relației cu tata, cu forța sa de arian, îi dă impresia că poate răzbate sau crede că poate răzbate în viață. În ciuda sângelui patern presupus a fi arian, originile necunoscute îl tulbură (dacă ar fi știut Hitler că soldații săi – fie cuceritori, fie în retragere – își amestecau sângele pe unde umblau…).

Romanul de față este viabil prin virtuozitatea construcției unei narațiuni veridice, bogată în realități semnificative. Întâlnim o lume evocată în toată complexitatea ei psihologică, intelectuală, materială și morală de-a lungul a 70 de ani de istorie românească. Tehnica glisării în trecut, printr-o fandare grațioasă din anii 1940 până în 2010, realizează un dens epic retrospectiv, susținut de un șir de mărturii și confesiuni, de o alternare între Istorie și cronica de familie. Ar fi nepotrivit să facem distincție între istoria mare și istoria mică, deoarece unele pagini sunt construite pe baza scurtcircuitării dintre cele două planuri. Varujan Vosganian merge voit pe două căi narative pentru a spori efectul de veridicitate, deoarece el știe prea bine că cea mai răspândită formă de poveste, în viața trăită sub zodia istoriei, este romanul. Istoria propriu-zisă este istoria la perspectiva și dimensiunea unor comunități, în timp ce romanul este istoria din perspectiva și dimensiunea unor individualități. Este motivul pentru care Copiii războiului este un roman despre memorie și amintiri, atât individuale, cât și colective.

Matei crede a găsi spre final sensul major al existenței dincolo de protecția uniformei de securist, dincolo de persoanele civile (mai mult victime) cu care a intrat în contact, dincolo de datele oferite de un secol al rătăcirilor: „– Mă gândesc la o lume care nu trebuie să se înco­loneze, nu trebuie să bată cu stângul pe tobă, la nişte creiere care să nu aibă cozoroc. La nişte umeri rotunzi, nu pătrăţoşi din cauza epoleţilor. La nişte oameni pe care îi inspiră forţa interioară, nu o forţă din afara lor. Care sunt la fel pentru că iubesc aceleaşi lucruri, nu pentru că se tem de aceleaşi lucruri. E o iluzie pentru purtătorii de uniformă să creadă că uniforma îi face asemănători. Ca să poţi fi la fel cu altul, trebuie mai întâi să fii tu însuţi. Pentru mine, purtătorul de uniformă rămâne celălalt” (p. 261). El se regăsește s(p)ecular într-o lume seculară reflectată printr-o metaforă speculară. În scena finală vom descoperi că el este acceptat în spațiul oglinzii în care se privește cu obstinație soția. Dar, dacă la început numai ea nu știa cine este el, acum el însuși nu mai știe care îi este identitatea: „– Cine eşti? întrebă, într-un târziu, ea, acceptând dinainte orice răspuns./ Matei privi peste umăr, acolo unde îngerul putea umple lumea absenţelor lui, apoi se întoarse spre oglinda lipsită de memorie şi deci eliberată de orice trecut./– Nu ştiu, mărturisi. Spune-mi tu…” (p. 552).

Doar descoperind propriul înger și implicit transcendența Matei se poate întoarce spre rădăcinile ființei autentice („Nu există vreo haină, oricum ar fi ea croită, sub care să poți ascunde la nesfârșit aripile întinse ale îngerului tău” – p. 533). Sfântul Ciprian spunea că în preajma sfârșitului lumii „țeasta diavolului” se va afla la loc de cinste în fiecare casă, iar coarnele îi vor fi acesteia acoperiș. Din fericire, protagonistul găsește după lungi căutări îngerul de gips de pe frontonul ușii de la intrarea în locuința fratelui său vitreg și pare a se elibera de acei demoni ascunși în abisalitatea umană.

Pacea, asemenea războiului, rămâne timpul lucrurilor nedefinitive. Copiii războiului este cartea rănilor neînchise din vremea de pace aparentă după tragerea Cortinei de fier și începerea Războiului rece în Europa. Sunt răni care nu sângerează ca acelea din timpul ultimei conflagrații și de aceea sunt mai greu de văzut și de vindecat. Pentru a fi cicatrizate, rănile din vreme de pace trebuie să fie re-deschise și, în acest sens, romanul nu impune nicio concluzie, învățămintele fiind trase în chip implicit de cititori.

Țesătura epică nu-și dezvăluie semnificațiile lesnicios, deoarece romancierul mizează pe insolitarea blândă a cititorului, pentru că orice scriitor care se respectă mizează pe această strategie. Varujan Vosganian nu impune nimănui responsabilități, nu trage concluzii moralizatoare, deoarece adevărata literatură nu impune concluzii. Altfel, ea ar deveni pamflet, discurs politic sau de natură etică explicit. Examenul analitic nu este de natură să „ierte” sau să absolve (deși accentele psihanalitice sunt evidente). Varujan Vosganian își profilează personajele cu o atitudine constantă, cu o evidentă tentă de demontare și dezarticulare a resorturilor ascunse. Romanul Copiii războiului ne lasă posibilitatea de a interpreta, de a judeca, de a valoriza istoria și, până la urmă, de a ne situa pe noi înșine în fața oglinzii.

 

Revista indexata EBSCO