Jun 19, 2017

Posted by in Cronica literara

Dan MĂNUCĂ – O himeră: „Lîna de Aur”

Istoric și critic literar, cercetător asiduu cu deosebire al literaturii noastre din secolul al XIX-lea, Mircea Anghelescu a publicat volume despre Ion Budai- Deleanu, Dinicu Golescu, Grigore Alexandrescu, Petre Ispirescu, Barbu Delavrancea, a editat scrierile lui Nicolae Filimon, Dimitrie Ralet, Radu Rosseti, Mozes Gaster. În ultima vreme, a cercetat un domeniu de frontieră, așa numita „literatură carcerală,” care nu urmărește neapărat scopuri estetice, dar, mai cu seamă, mărturii omenești.

REcent, a publicat volumul Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română ( București, Editura Cartea Românească, 2015, 336 p. ). Sunt analizate însemnările de călătorie ale lui Gheorghe Asachi, Mihail Cogălniceanu, Dinicu Golescu, Nicolae Suțu, August Treboniu Laurian, Alexandru Odobescu, Constantin Stere, Nicolae Iorga, Panait Istrati, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Petru Comarnescu, Geo Bogza, Jean Bart, Mircea Eliade și ale altora. Sistematizarea este fundamentată istoric, începând cu primele  decenii ale secolului al XIX-lea și continuă cu mijlocul și a doua lui jumătate, încheindu-se cu prima jumătate a secolului al XX-lea.

Încă de la primele pagini, Mircea Anghelescu insistă asupra faptului că implicarea românilor în călătorii peste hotare a fost un proces dificil, deosebit de acela al altor popoare, care au călătorit mereu, precum hunii sau tătarii. Românii ( precizează autorul ) au fost atrași mai ales de tărâmurile exotice, precum Orientul sau Țara de Foc, din America de Sud. Cu timpul, europenii înșiși încearcă să se cunoască și, astfel, să se re-cunoască. Sunt numeroși românii înregistrați de exeget și care și-au exprimat părerile despre voiajurile lor. Nu a fost o întreprindere ușoară, având în vedere împrăștierea însemnărilor fugare făcute de nume necunoscute chiar azi. Unul din aceste numeroase exemple este acela al unui Zenovie Hagi Constantin Pop, negustor călătorit și prin Orient, devreme ce semna și „Hagi,” adică persoană care fusese în pelerinaj la Locurile Sfinte, dar și la Paris  și Londra între anii 1827 și 1829. Ceva mai târziu, notează Mircea Anghelescu, hagialâcurile se înmulțesc în primele decenii al secolului al XIX-lea. Din păcate, nu toți „hagiii” erau preocupați de însemnarea celor văzute. Este meritul exegetului de a fi decoperit asemenea mărunte file, pentru a căror investigare a apelat  și la manuscrise aflate în fondurile Bibliotecii  Academiei Române.  O paranteză: filologul N. A. Ursu a descoperit un manuscris la Biblioteca Academiei Române cuprinzând versuri religioase iscălite de „Shimonahia Xenia Iordachi Hagiu, de la Mănăstirea Agapia.” Este o mărturie suplimentară a deschiderii intelectuale a românilor de la începutul veacului amintit. Un alt Hagialâc este acela al „călugărului Chiriac de la Mănăstirea Secu,” care a lăsat și el câteva notițe, mărturii ale interesului crescut față de conservarea impresiilor din acele călătorii.

Mircea Anghelescu a investigat și alte texte, de asemenea manuscrise, cu ajutorul cărora a lărgit numărul celor care și-au notat, într-un fel oarecare, impresiile de călătorie peste hotare. Probabil din cauza afinităților lingvistice, Italia a fost  destinată să provoace condeiul câtorva connaționali, precum Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Timotei Cipariu, Dimitrie Ralet, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Filimon, Ion Codru-Drăgușanu, George Radu Melidon, Alexandru Pelimon.

În principal, criteriul ales pentru analizarea unui text inclus în volum a fost unul istoric și nu unul literar. Alegerea s-a dovedit una fructuoasă, deoarece a îngăduit discutarea unor texte altfel trecute cu vederea. Să fie oare vorba despre modificarea principiilor estetice, stabilite de multă vreme, dar lărgite prin revelarea unor valențe omise până acum: jurnalele intime, însemnările ocazionale, paginile scrise ulterior de foști deținuți mai mult sau mai puțin politici. Iese astfel la lumină, în primul rând, valoarea documentar-istorică și nu una estetică. Dar se pare că Mircea Anghelescu a optat pentru amândouă criteriile, ceea ce lărgește cercul investigațiilor și introduce în circuitul culturalo-literar texte fie necunoscute, fie  ignorate  până acum. Nu poate fi omis nici criteriul sociologic, astfel încât cercul textelor discutate a fost lărgit volens nolens.

Într-o paranteză țin să precizez ignorarea, cu bună știință cred, a câtorva  „criterii,” unul așa zis „ocult,” iar altul al unui bășcălios „de azi pe mâine.” Criterile principale ale volumului discutat aici sunt acelea amintite mai sus. Predomină însă criteriul istoric, motiv pentru care au fost analizate însemnările referitoare la autocunoaștere, cum ar fi capitala de atunci a Țării Românești, oraș văzut drept „un oraș colosal,” insuflând astfel lărgirea interesului și pentru alte teritorii românești, precum „Țara Moldovei.” Îngrădirea identității lor naționale practicată de imperiul austriac a dus la trecerea munților și la stabilirea multor intelectuali români în cele două Principate, unde au impulsionat numeroase activități culturale și extinzând astfel autocunoașterea. Începe de pe acum să se extindă conștiința de sine, afirmată mai puternic în a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

Apar însă și „himerele” voiajurilor, ocazionate de interese politice, precum  Gheorghe Asachi și însemnările sale despre Țarigrad. Parisul, Veneția, Roma, apoi Enghiltera. Deschizându-se tot mai mult către cunoașterea altora, înemnările de călătorie se extind asupra Orientului, adevărată „fantasmă” de pe acum. Acum nu intră printre astfel de „fantasme” continentul American. Dar Jiulius Popper ( 1857, București- 1893, Buenos Aires) s-a aventurat prin America de Sud, unde a practicat diverse activități legate de profesiunea sa de explorator și geograf. A terminat Politehnica bucureșteană, specialiazându-se ca inginer de Mine, Poduri, Șosele. La Paris, și-a adâncit specializările. Indată, a plecat în Argentina, practicându-și meseriile. Deși era evreu, a scris că „m-am născut român, sunt român și voi muri român.” Expedițiile sale au fost descrise, prea pe scurt însă, în câteva broșuri și articole, unele scrise și în românește. Mircea Anghelescu a analizat pe îndelete o scrisoare a lui Popper adresată lui V. A. Urechia  și trimisă din Buenos Aires, în care se autoprezintă ca pe un voiajor în jurul pământui. Subliniez, o dată în plus, acribia cercetătorului, care a aflat texte care, apărute în 1897, presupun că nu au circulat pe la noi și au  apărut tocmai în 2005. Astfel, geograful ieșean Gheorghe Romanescu a editat însemnările sale sub titlul Țara de Foc și ultimul ei conchistador: Jiuliu Popper.

Nu în jurul pământului, dar până la Polul Sud un român tot a ajuns: Emil Racoviță, la bordul vasului cu pânze Belgica, într-o expediție care a durat aproape doi ani. Același destin le-a avut și cunoașterea mai în amănunțime a însemnărilor lui Emil Racoviță, apărute mai întâi în  1900:  Jurnal. Filmul  marii aventuri polare. Apoi în 1968 ( „Spre Sud. Prin Patagonia spre Polul Sud ) și în 1999: Jurnal. Filmul marii aventuri polare.

Surpriza vine însă din altă parte. Anume din constatarea că a întâlnit bărbați și femei din România care și-au întemeiat câte un cămin în America de Sud, iar soții ori soțiile de altă naționalitate vorbeau nu numai limba lor natală, probabil portugheza, dar și o românească perfectă. Ospitalitatea acestor mărunte comunități nu i-a oprit pe exploratori să își atingă ținta. Fiind vorba de o premieră mondială, Racoviță o descrie în volumul amintit.

Urmează alte două capitole, unul dedicat „Aventurierilor,” precum Nicolae Ghica-Comănești și A. Varlam și altul „Savanților,” în care intră doar Două săptămâni în țara dolarului, însemnări ale lui Gh.  Flaișen ( 1915). Mai bogate sunt notele ”Ideologilor,” precum Garabet Ibrăileanu, Alexandru  Vlahuță, Nicolae Iorga, Constantin Stere. Toți aceștia fac parte din ceea ce Mircea Anghelescu numește „revanșa spiritului național.” Ei își  publică numai acele impresii impresii care privesc teritoriile românești. De unde părerea lui Stere, potrivit căreia ar fi  întâlnit „țărance românce care cântă la pian!”. Umblat mult peste hotare, Iorga se oprește doar asupra „realităților pământului românesc,” înregistrându-și  opinia, idilică, potrivit căreia prețioase sunt peisajele naționale, între care acelea din România dinaintea primului război mondial. Firește, istoric având o largă perspectivă, nu omite teritoriile de peste Prut: Hotinul, Ținutul Bălților, Ținutul Sorocei, al al Chișinăului, al Benderului sau  Tughinei.  Peste tot vede ( și înregistrează plin de satisfacție ) peisaje mai ales rurale. „Dar vremuri nouă au cerut însă  scurtime, răpegiune. Cărarea din codrii de brad s-a prefăcut după 1800 într-una din cele mai bune șosele ale lumii și peste câtva timp calea ferată a sărit de-a dreptul peste înălțimi” iar acolo unde rătăciseră oierii cu turmele, au răsărit cantoane, plantații de telegraf, fire roșii de telefon.”

Capitolul Hoinarii îi are în vedere pe Matyla Ghica și pe Mihai Tican Rumano. Cel dintâi este mai puțin cunoscut. Mircea Anghelescu afirmă că memoriile lui Ghica fac dovada unui om care „trăiește între două lumi: cea românească a copilăriei, a copilăriei, și cea europeană, cuvântului.” El singur afirmă că este dominat de „pofta mea neostoită pentru călătorii.” A ajuns și în Statele Unite, unde, angajat „ca simplu lucrător, ca să-mi dau seama dacu puteam, fără nici un fel de protecție, și numai prin voința mea, să mă descurc și să reușesc.” Și chiar a reușit. Au fost experiențe de viață, întâlnind necunoscute uneori periculoase. Stau mărturie și însemnările altor doi „Hoinari” : Panait Istrati și Mihai Tican Rumano.

Între călătoriile scriitorilor sunt comentate acelea ale lui  Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade,   Jean Bart, Camil Petrescu, Mihail Sebastian. Celui dintâi i se află un topos dominant, acela al „drumului,” considerat drept cale de acces către, poate, o altă lume. Mai târziu,  drumurile au fost  străbătute cu automobilul, mai comod și mai  rapid. Dar la Moscova a călătorit cu trenul, depunând apoi mărturie a celor văzute, privite la un mod idilic, derutant prin slugărnicie: acolo, toate străzile sunt ”curate,” toate popoarele din URSS sunt „înfrățite.” Afirmațiile sunt tipărite în volumul Caleidoscop, din 1945. A umat, în 1946, un alt volum, Fantazii răsăritene, cu aceeași tematică ruso-bolșevică idilizantă.

Cât îl privește pe Rebreanu, este cunoscut faptul că nu a prea călătorit peste granițe. Atunci când a făcut-o, s-a adresat doar soției, prin misive grăbite și oarecum scurte (chiar cărți poștale ilustrate), publicate de Niculae Gheran în 1991. Fiind un prozator interesat cu precădere de „om,” își comunică impresiile în propoziții concise, pentru a avea timp să studieze obiectivele din lungul periplu european. Obligațiile profesionale nu l-au împiedecat să își studieze obiectivul principal amintit și să îi mărturisească soției regretul că „peste două săptămtămâni va trebui să mă intorc în țigănia noastră murdară și balcanică.”

„Lusitanul” Mircea Eliade își mărturisește și el idealul, într-un fel sămănătorist, de a nu fi mereu acasă. La Veneția, privind un tablou cu nimfe, prietenul de lângă el îi mărturisește: „Tare mi-i dor de un borș, colo, pipărat, bre, di un curechi cu rață și cu murături.” Jean Bart, alt român călător, având înalte misiuni diplomatice, a călătorit și el în mai toată lumea: de la Constantinopol („Țarigrad”), în America de Nord, unde întâlnește feluriți imigranți, care au adus cu ei multe  obiceiuri din țara de  origine. Îl amuză felul lor de  a se comporta, păstrat din țările de origine, urmărindu-le ticurile, schimburile de replici caracteristice ale românilor, armenilor, grecilor, evreilor și așa mai departe. Petru Comarnescu crede a fi aflat că americanilor le place „normalul, naturalul, tipicul.”

Exactitatea judecăților, minuția documentărilor, sublinierea trăsăturilor dominante ale călătorilor, toate acestea determină ca volumul lui Mircea Anghelescu să rămână un text de referință în domeniu.

Revista indexata EBSCO