Jun 19, 2017

Posted by in MOZAIC

Theodor PÂSLARU – Povestiri și amintiri din trecut (IV)

 

Prima jumătate a anului 1917 a fost consacrată, de către autoritățile supreme ale statului român, refacerii armatei, restabilirii încrederii populației în capacitatea țării de a continua războiul alături de aliații din Antanta pentru îndeplinirea idealului întregirii naționale.

Forțele militare existente au fost reorganizate în două armate: Armata I-a, condusă de generalul Constantin Prezan și Armata a II-a sub conducerea generalului Alexandru Averescu. În fruntea Marelui Cartier General a fost numit generalul Constantin Prezan, persoană de încredere a monarhului, militar capabil să facă față cerințelor conducerii armatei și relațiilor cu aliații. Pentru îmbunătățirea legăturilor dintre Marele Cartier General și unitățile militare de pe front s-au creat secții ale Marelui Cartier General pe diferite sectoare ale frontului. Relatările lui Theodor Pâslaru ne dau posibilitatea să cunoaștem detaliat organizarea și activitatea Secției Observații a Marelui Cartier General din sectorul Mărăști.

Furniturile de armament din Occident au echilibrat raportul de forțe pe planul dotării tehnice față de inamic, au sporit capacitatea de ripostă a armatei române.

Ofițerii, care în campania din anul 1916, nu au fost la înălțimea misiunii primite, au fost îndepărtați din funcțiile de comandă, iar cei care „au capitulat în fața inamicului”, etc., au fost judecați de către instanțele militare și  condamnați. Însemnările lui Theodor Pâslaru relatează cazul ofițerilor din Regimentul 16 Artilerie, care și-au dovedit incapacitatea și lașitatea în bătălia de la Șercaia-Șinca mică-septembrie 1916, când și-au părăsit trupele, pierzând numeroși militari și tunurile.

Prin Înalte Ordine de Zi, s-au adus la cunoștința armatei numele unor militari precum sergentul Gheorghe Donici,caporalul Constantin Mușat, soldații Cristea Nicolae și Pieptănaru Iordache, modele de urmat pentru apărătorii țării. (Vezi Monitorul Oficial nr 10/13 aprilie, nr  270/ 18 febr., nr.38/17 mai, nr 15/19 aprilie 1917)

Numeroase vizite întreprinse de regele Ferdinand, regina Maria și membrii femiliei regale pe front au avut rolul de a întări coeziunea cu armata. Cu acest prilej, regele a făcut cunoscute proiectele de reformă agrară și electorală, cu mare impact asupra ostașilor țărani, ferindu-i de influența propagandei bolșevice și motivându-i pentru bătăliile din vara anului 1917, de la Mărăști, Mărășești și Oituz.

 

Pe 3 aprilie 1917 era termenul de judecată (pentru comportamentul militarilor Regimentului 16 Artilerie în bătălia de la Șercaia-Șinca –septembrie 1916, unde pierduse numeroși oameni și toate tunurile datorită incompetenței și lașității ofițerilor comandanți  n.n.). Înainte cu două zile, adică pe 1 aprilie, sunt chemat jos, unde erau așezate tunurile în cazemate. Căpitanul îmi spune să mă gândesc bine, ce voi spune. – Îmi voi menține declarațiile date, răspund eu. A doua zi (2 aprilie, n.n.), am plecat la Iași, cei vreo patru grade inferioare și vreo șase ofițeri, ce au mai fost în regiment din perioada întâia de campanie (în Transilvania, n.n.). (…)

A treia zi, s-a început procesul. Înainte de a intra în instanță, vine la noi un colonel bătrân cu barba albă și ne spune să ne schimbăm declarația, să nu ne fie frică, eu vă judec, eu vă condamn, eu vă achit, numai să nu nenorociți ofițerii de carieră ce sunt în proces. I-am răspuns atunci că nu știm a o schimba și cum s-o schimb decât așa cum s-au petrecut lucrurile, altceva nu știm. Atunci ne cheamă pe câte unul și ne spune aceeași poveste. Eu, ca și ceilalți i-am spus, eu nu știu decât adevărul, acela îl voi spune! Ne-a înjurat ca un mitocan și a plecat.

Se începe procesul și audierea martorilor și ofițerii ce figurau (ca inculpați, n.n.) erau sub stare de arest. Clădirea era mare, spațioasă ca și sala de ședinte, însă în sală era atâta lume și în special ofițeri, de nu puteai trage sufletul. Se face apelul tuturor martorilor și inculpaților. I-a cercetat întâi pe inculpați, la rând, de la colonel până la sublocotenent: cum s-au întâmplat faptele, cum au pus în baterii pe poziții și dacă au avut posibilități de retragere. Și cum de n-ați salvat, ca ofițeri, nici o piesă de tun și de fugit ați știut, lăsând tunurile în mâna inamicului, iar oamenii în voia soartei și v-ați făcut dispăruți din fața ultimilor ostași, care încă mai trăgeau, fugind din fața inamicului, ca niște lași.

După ce i-au cercetat pe ei (ofițeri, n.n.) timp de două zile, în a treia zi, ne ascultă și pe noi (ostașii, n.n.), căutând a ne încurca, față de declarațiile date. Eu le-am spus-o regulat fără teamă: Au fugit toți și ne-au trădat! Dovada, cei ce au luptat, plutonierul major Curtovici, bateria I-a, trei sergenți, 5 brigadieri, 12 ostași morți, apoi (alții, n.n.) răniți. Dumneavoastră știți, aveți memoria lor. La bateriile celelalte, dumneavoastră cunoașteți, aveți rapoarte și situația lor.

Peste o zi s-a dat sentința, după lungi dezbateri. Colonelul, Gorgos Andrei, 5 ani (închisoare, n.n.) și degradare, locotenent-colonel Barca, 4 ani și degradare, doi maiori, câte 3 ani, iar celor 6 căpitani, le-a dat pedeapsa pierderii dreptului de avansare în grad pe timp de doi ani. Nouă, celor patru, pierderea galoanelor și câte șase zile ca pedeapsă linia I-a, poziție înaintată.

În ziua de 6 aprilie 1917, ne-a scos pe toți la Copou, pe poligonul de trageri al Regimentului 13 Infanterie, unde erau adunate mai multe unități din toate armele. Se face careu. Se citește sentința și îi degradează pe toți cei citați mai sus. (…)

După judecarea procesului, m-am întors de la Iași pe poziție la Mărăști-Pralea. Nu am mai fost lăsat la observatorul 6 prim, ci în baterie, pentru a îndeplini diferite servicii. (…) Executam ordinele întocmai, în patrulări în zone periculoase, atât ziua, cât și noaptea, în cercetări și în pătrunderi pe poziții absurde, unde nu cred să fi pătruns picior de om de când e pământul. Așa a fost cazul cu vârful unui pisc de forma unei ciuperci sau a unei căciuli mari pusă într-un par, în fața poienei Încărcătoarea, cota 711, în dreapta Mărăștilor[1]. Am primit ordin ca eu și cu 12 ostași să mă urc pe vârful acestui deformat pisc de munte. Am studiat cu toții, cum să facem și ce modalitate să întrebuințăm pentru a ne urca, căci la cea mai mică deviere erai pierdut, câzând în prăpastia acestui pisc, care era mâncat sub vârf de corolozii (coroziune, n.n.). Cu mare greutate, după o muncă de patru ore, cu cordițe (frânghii), cu cârlige, carabine cu arc, am agățat, cu prăjini lungi de cinci metri de câte un brădișor sau molift (molid, n.n.) gros ca mâna, cârligul. Îți făceai, apoi, cu hârlețul sau toporișca, loc ca să poți sta (să te așezi, n.n.), ca să întinzi la altul mai sus și să lungești frânghia. Tocmai aproape de vârf era rădăcina copacilor groși, ce era ca o streașină de pălărie. Trebuia să tai din pământ și piatră, ca să poți ajunge sus. Noroc că am avut băieți sprinteni și isteți! (…)A venit întunericul, dar nemții cu rachetele lor ne-au făcut o noapte feerică!

Noaptea aceea nu a trecut așa ușor, ci numai în chinuri de grozăvia morții, că vom pieri de urgia atâtor obuze trase de nemți timp de două ore, de la 9 seara la 11. Credeam că vârful acesta ca ciuperca se va prăbuși! Norocul a fost că și artileria română și rusă au răspuns artileriei nemțești, încingându-se un duel de ambele părți. Am avut cu noi și un aparat telefonic, cu sârma întinsă odată cu urcarea noastră. Diferite posturi și unități ne cereau informații, cum cad obuzele trase de ai noștri și ce mișcări fac nemții. Dar cine putea vedea noaptea, cu toate rachetele trase de ambele părți? Popa Gheorghe!

Liniștindu-se puțin pe la orele 12-1 noaptea, noi călări pe crengi, am comunicat unii cu alții cum ne aflăm. Toți eram bine. (…)

Noi, când a început a se lumina, ne-am dus în partea cealaltă a piscului și am văzut bine pozițiile inamicului, cerând ca oricare din bateriile noastre să tragă, să observăm cum cad obuzele pe obiectiv. S-au tras vreo zece lovituri, noi dirijând căderea (tragerea, n.n.), mărind derivele ca să fie în plin pe tranșeele lor. La ora patru și jumătate – cinci, am început coborârea, tot pe frânghii. Când să zicem Doamne ajută că am scăpat, nemții au început a trage cu tunurile pe poziție, unde eram noi. Intrasem în tranșee, la infanterie și tot au fost răniți doi din cei 12 și câțiva infanteriști. Eu am fugit ieșind din tranșee, adăpostindu-mă în spatele unui stejar gros. (…)

La Postul de Comandă al Secției Observații a Marelui Stat-Major, sectorul Mărăști[2].

Primul botez mai serios al focului pentru mine au fost luptele de la cota 612. În noaptea de 20 aprilie, o ciocnire mică și un schimb de focuri, de ambele părți, în direcția Poienei Încărcătoarea  s-a întins până în direcția Fata Moartă, un pisc pe partea Mărăștilor. Scopul nemților nu a fost numai de a încerca, dar și de a da un atac mai serios, de a face o spărtură în frontul românesc, în direcția unde era Regimentul 12 Infanterie. Încep canonada cu artileria. Trag nemții de-și susțin atacul. Trag și ai noștri, dar mai rar. Când nemții rup frontul într-un punct și ajung (amenință să rupă frontul într-un punct, ajungând n.n.) până la Artileria de Munte 51 a sublocotenentului Trandafirescu, ce era instalată la primele tranșee ale infanteriei, se cere, și de către observatoarele din apropiere și de comandanții unităților, a se trage mai intens și cu mai multe guri de tun. Postul de comandă al secției Marelui Stat-Major nu a fost la înălțime. Acolo era numai un sublocotenent la aparat, s-a zăpăcit, își pierduse mințile. S-au pierdut, în noaptea aceea, ostași de-ai noștri, morți, răniți și luați prizonieri, chiar scoși din tranșeele noastre. Sublocotenentul Trandafirescu a scăpat cu fuga. Atacul a fost respins cu grele pierderi și pentru germani, dar a trecut timp și s-a tras muniție multă de artilerie, de i-au îngrozit pe nemți cu atâtea guri de foc.

A doua zi se anchetează și se face critica luptei din noaptea de 20 aprilie. Se judecă pe scurt și pe loc, cum s-a ajuns ca inamicul să vină până în tranșeele noastre și să facă și prizonieri? E just acest fapt? La critică a fost și un căpitan francez, Disartell[3]! Atunci am văzut, pentru prima dată un ofițer francez pe front și apoi, pe acesta, l-am văzut mereu. S-a judecat acest fapt și au găsit vinovați pe trei sublocotenenți de la postul de comandă al Marelui Stat-Major, secția de Observații. Apoi au fost condamnați, doi la moarte prin împușcare și unul la muncă silnică cu degradare. Aceasta s-a făcut pe front, a doua zi, în fața tuturor, în marginea codrului. Aceștia erau niște tinerei ofițeri. I-au legat la ochi, în fața trupelor, și plutonul de execuție a tras. Gropile erau făcute. Unul din ei plângea amarnic, dar în zadar. Atunci, i-a schimbat și pe ceilalți ofițeri din acest post, dând elevi în locul lor, ca după două zile să-i schimbe și pe aceștia.

Era în ziua de Sfântul Gheorghe, 23 aprilie 1917. Văd că vine sergentul de zi al Bateriei I-a (și-mi zice, n.n.) să mă încing și să mă duc la Regiment, adică la bordeiul din subterană, unde era comandamentul regimentului. Acolo îi văd și pe cei trei camarazi, care am fost ca martori la judecarea ofițerilor, la Iași. Ne facem semn unii altora, pentru ce ne-au chemat? Dau din umeri, nu știau nici ei. De vorbit nu puteam vorbi, erau ofițeri în interior.

Vine colonelul Săndulescu, până atunci nici n-am știut cum îl cheamă. – Ați venit toți? –Da, să trăiți! – Plutonier Buclea, le faci un ordin de a trece prin zonă (să meargă, n.n.) la Divizie, la Pralea. Nici asta nu știam, că (pentru a te deplasa, n.n.) la 2 km îți trebuie ordin de serviciu! Se înființase Poliția frontului, de gardă, că dacă fuge sau dă înapoi vre-un ostaș de pe front, să fie împușcat, dacă nu are ordin semnat de comandant. Această gardă de poliție era formată numai din invalizi.

Am ajuns. Mai erau opt subofițeri (veniți, n.n.) înaintea noastră. Dăm mâna, facem cunoștință. Ei erau din Regimentele 12-17 Artilerie. Ne cheamă în camera Diviziei. Vine generalul Arghirescu. Luăm poziția (de drepți, n.n.): – Să trăiți!, după regula militară. Începe a ne spune: – Știți de ce v-am chemat, ostași? Fiindcă, voi sunteți cei mai buni ostași ai regimentelor dumneavoastră.  Acum aveți o misiune înaltă de îndeplinit, ca buni români. Și începe a întreba pe fiecare, de unde e și dacă părinții sunt români curați. Îmi vine rândul și mie. – Să trăiți domnule general. Sunt din Tecuci, fiu de român. Tatăl meu este chiar de aici, din Mărăști, poziția ce o apăr, strănepot de plăeș și răzeș de-al lui Ștefan cel Mare, bencet (get beget, n.n.) român, coada vacii! Văd că belește ochii mari la mine și iar mă întreabă cum mă cheamă. După mai multe cuvinte protocolare, ostășești, ne spune: – Acum veți pleca pe poziție la Postul de Comandă al Marelui Stat-Major Secția de Observații. Acolo trebuie să fiți atenți și vigilenți. Pe unii dintre voi îi trimit pentru reabilitare, iar pe ceilalți pentru avansare. Iar dacă nu veți fi atenți, veți păți ca cei doi sublocotenenți. Acum, acolo sunt elevi. Ei sunt prea cruzi și slabi pentru o asemenea răspundere. Voi sunteți gradați și ostași vechi, cu pătrundere. Vă doresc succes!

Am plecat, luându-ne fiecare ce mai aveam la bateriile noastre și … sus, la Postul de Comandă. Am luat în primire centrala telefonică. Domnul colonel Costescu ne-a explicat cum vom comunica. El e în permanență cu noi, el dă comanda și lui îi dăm orice informații ce survin de la orișice unitate sau observator. Asta-i tot! În grota aceea, lungă de 40 de metri, făcută  gaură în vârf și pisc de munte până la pătrundere, de un metru lată, un metru și jumătate înaltă, acolo era făcută și instalată Centrala, o cameră 4×6 (metri, n.n.). Din aceștia, 2 metri pentru domnul colonel, despărțit cu scânduri. Bolovanii scoși, aruncați pe o gaură de 40×40 mm în vâlcea. De aceasta ne-am servit și ca vizetă în peretele muntelui de observam orișice mișcare a nemților pe poziție. Această gaură o împrospătam în fiecare dimineață cu cetină verde.

Am recunoscut terenul de aici, observând în toate direcțiile. Am făcut cunoștință cu subterana noastră, unde ne îngropam de vii, ca șobolanii. Am tras la sorți, să vedem cum urmăm la schimb. Noi eram 12 ostași, așa că, în 24 de ore făceam 2 ore de cart. Răspundeam de orice mișcare a întregului sector. Eu am tras la sorți numărul 6, deci făceam de serviciu de la ora 6 la 7 dimineața  și tot așa seara. În timpul liber aveam alte misiuni. Ne duceam la toate unitățile pe poziție și stăteam de vorbă cu ostașii din linia I-a și a II-a pentru a le ridica moralul și a observa ce nemulțumiri au și dacă ofițerii își fac datoria conștiincios.

În prima zi au rămas și elevii (ofițeri, n.n.). Ne-au arătat și explicat toate. Greu n-a fost pentru noi să învățăm devenind stăpâni pe situație. Trec vreo câteva zile și, într-o seară, un camarad, ce era de serviciu, îmi spune, ce-o fi cu sârmele telefonice de fac inducție. Era 11 noaptea. Noi nu dormeam, mai stam de vorbă. Pun mâna pe receptorul celălalt și ascult și eu. Se vorbea nemțește. Fac și eu o glumă. –Alo, ghei, su, gheț, noaptea în coteț, fără lumânare, mare măgar de neamț e acesta de vorbește ca un prost pe linia noastră așa tare! El mă înjură pe nemțește! Eu îi trag pe românește! Păcat că dintre cei 12 ce eram, nu cunoștea nimeni germana. A trebuit să-l sculăm pe domnul colonel. El nu s-a supărat. Îi spunem cazul. Ei nu mai vorbeau acum. Sunăm posturile pe rând, toate, care a auzit mai bine și de la ce observator. Nici unii nu știau de unde vin convorbirile nemțești pe liniile noastre. Urmărim mai mulți și din observatoarele infanteriei și aflăm misterul. Ni se comunică și ne ducem și noi de la Postul de Comandă și vedem cum ar fi. Întradevăr, la un punct de pe un dâmb, cam în direcția observatorului 4, nemții tăiau sârmele de la rețelele noastre, făceau o gaură și noaptea, numai pe întuneric, între orele 11 și 3, făceau legătura cu firul nostru și ascultau totul și dădeau și comanda, că în altă parte era câte un schimb de focuri și ei voiau să înțeleagă toate ale noastre, provocând ei într-o parte ca un mic atac mai serios să-l dea în altă parte. La postul acesta era un neamț, care știa bine românește, fost florar la Palatul Regal din București timp de 26 de ani, căsătorit cu o româncă. Avea doi fii, sergenți, (care făcuseră serviciul militar în România, n.n.) unul în Regimentul 2 Roșiori și unul în Regimentul 6 Mihai Viteazul, (Ei au fost, n.n.) mobilizați în 1914 (în armata germană, n.n.) și trimiși pe frontul românesc. S-a văzut și cunoscut totul, cum procedau ei de vorbeau. Ai noștri și-au făcut gropi între zona primelor sârme și când vin, într-o seară, patru germani pentru a mai opera, românii îi prind. Tocmai tăiaseră sârmele liniei întâia și agățaseră firul lor. Îi iau pe la spate și-i fac prizonieri. Așa cu herr Walter, cade în cursă. El nu știa că românul e mai îndrăzneț și mai hoț ca neamțul. A doua zi, ni-i aduce la Postul de Comandă și îi cercetează domnul colonel. Pe urmă i-a trimis la Divizie, în sat la Pralea. După acest fapt, s-a dat ordin de a chema și a da ordine cu (cifru, n.n.) alfabetic  și denumiri secrete a fiecărui regiment, așa că acum nu știam decât noi de la Postul de Comandă numele și numărul ce-l au (unitățile militare, n.n).

[1] Din relatarea următoare se deduce că acțiunea nu era absurdă, cum credea ostașul. Se urmărea instalarea pe cota respectivă a unui post pentru dirijarea tragerilor artileriei româno-ruse și observarea mișcărilor inamicului.

[2] Punctul de comandă al generalului Averescu, comandantul Armatei a II-a,  era situat la Bâlca. Cel al generalului Mărgineanu, comandantul Diviziei a 3-a, pe dealul Dragotești.

[3] Căpitanul Du Sartel din misiunea militară franceză, specialist în artilerie, era detașat pe lângă Divizia a 6-a. Vezi Etat nominatif des officiers de la Mission Militaire Francaise, din 2/15 februarie 1917. Mareșal Alex. Averescu, op cit, p 337

Revista indexata EBSCO