Jun 19, 2017

Posted by in MOZAIC

Constantin BOSTAN – Un junimist uitat: G. Juvara (I)

O notă de subsol a volumului de scrisori şi documente inedite Junimea şi junimiştii (ediţie îngrijită, introducere şi note de Ion Arhip şi Dumitru Vacariu, Iaşi, Junimea, 1973) ni-l relevă pe juristul G. Juvara ca „publicist, autorul mai multor lucrări de importanţă documentară privind viaţa şi activitatea lui Titu Maiorescu, precum şi editor al cîtorva opere inedite ale lui Titu Maiorescu”. Avem apoi înşiruirea acestor contribuţii: „Titu Maiorescu, Fragmente de istorie politică, Bucureşti, [Cultura Poporului], 1939 [91 p.]; Titu Maiorescu în 1858. Răspuns d-lui Petre V. Haneş, Bucureşti, [Cultura Poporului], 1939 [12 p.]; „Însemnările” lui Titu Maiorescu şi istoria constituţională, [extras], Iaşi, [Tip. Alexandru A. Ţerek], 1940 [29 p.]; Corespondenţa lui Titu Maiorescu şi istoria constituţională, [extras], Iaşi, [Tip. Alexandru A. Ţerek], 1941 [20 p.]; O scrisoare a lui Titu Maiorescu, Iaşi, [Tip. Alexandru A. Ţerek], 1942 [10 p.], Corespondenţa dintre Titu Maiorescu şi Emilia Humpel. (1872-1900), Iaşi, [Presa Bună], 1943 [88 p.].

Nota distinşilor editori ieşeni omite doar broşura Din corespondenţa lui Titu Maiorescu. (1860-62), Iaşi, Alexandru A. Ţerek], 1942 [45 p.], dar faptul pare a se datora unei banale erori dactilo/tipo-grafice (sărirea unui rînd), de îndată ce datarea (1860-62) apare, în nota din vol. cit., cu totul nejustificat, pe lîngă titlul precedentei contribuţii (O scrisoare a lui Titu Maiorescu…).

Mult mai aproape de „zilele noastre”, datorăm cercetătorului dr. Silviu Văcaru (Gheorghe Juvara – corespondenţă inedită, în: Prutul. Revistă de cultură, Huşi, serie nouă, an II, 2012, nr. 1, pp.165-182) şi arhivistei Rodica Iftimi (în descrierea fondului personal din colecţiile A.N.R. – Direcţia Judeţeană Iaşi), utile întregiri ale sumarei schiţe bibliografice anterior citate şi un firesc imbold spre a ne apleca atent asupra vieţii şi activităţii magistratului literat.

Născut în 1911, Gheorghe/George Juvara este unicul fiu al lui Henri Juvara (1885-1963) şi al Mariei-Ana (n. Perticari). Tatăl era descendentul unei aripi a familiei aromâne Djuvara, stabilite în Moldova prin 1810-1812, în vremea uneia din domniile lui Scarlat Callimachi, fanariotul ce ne-a pricopsit prin şlefuirea legislaţiei, sprijinirea şcolii lui Gh. Asachi şi… introducerea cartofului în ţara urmaşilor lui Ştefan cel Mare. Mama avea şi ea o ascendenţă cu răsunet: bunicul ei, Scarlat N. Mavrogheni, fusese prefect şi senator de Fălciu în anii primelor două guvernări ale lui Lascăr Catargiu (1866 şi 1871-1876), iar bunica Eufrosina, născută Miclescu, era sora mitropolitului Calinic, unul din nefericiţii eroi ai mişcării separatiste din Iaşii anului 1866. Atunci, ca o „binefacere avant-junimistă”, doar prezenţa de spirit a diaconului Ion Creangă şi diplomaţia lui Titu Maiorescu, urmate de clemenţa prinţului Carol I, proaspăt sosit în ţară spre a prelua domnia, l-au scăpat teafăr şi cu faţa îndeajuns de „curată” pe înaltul ierarh, ce va ajunge Mitropolit Primat al Ungro-Vlahiei (din 1875), preşedinte al Senatului (din 1876) şi fericit înfăptuitor (25 martie 1882) al mult doritei autocefalii a Bisericii Ortodoxe Române.

Din bogata corespondenţă a lui G. Juvara cu prietenul arhivist ieşean Constantin Turcu (1903-2000, originar din Valea Bistriţei nemţene), istoricul Silviu Văcaru a publicat în revista huşeană 12 dintre epistolele perioadei 28 apr. 1954 – 14 febr. 1963, observînd: Fără un loc de muncă stabil, divorţat, cu o situaţie financiară deplorabilă (la un moment dat nu mai avea ce vinde din bunurile familiei pentru a se putea întreţine), a avut puterea să poarte o interesantă corespondenţă […]. Citite cu atenţie, scrisorile ne prezintă necazurile unei generaţii de intelectuali care sa văzut exclusă din societate doar pentru faptul că reprezenta în ochii noii puteri un pericol.

„Pericol” într-atît augmentat de crezul său junimist şi originile complet „nesănătoase” (moşiile părinteşti de lîngă Piatra-Neamţ şi din Stoişeşti-Tutova au fost naţionalizate în martie 1945), încît doctorul în drept G. Juvara, fost magistrat de Chişinău, Odorhei, Ialomiţa şi Ilfov, s-a ales cu zece ani de detenţie (şi, implicit, cu un divorţ?), reîncadrîndu-se cu greu în „cîmpul muncii”. A fost, pe rînd, jurisconsult la o unitate de mecanizare a agriculturii din Hîrşova, economist, secretar tehnic şi apoi arhivar la „Granitul” Bucureşti, consilier juridic la un institut de cercetări pentru îmbunătăţiri funciare, stingîndu-se din viaţă în 1984.

Să urmărim şi cîteva din laitmotivele junimiste ale corespondenţei sale inedite cu C. Turcu, pornind cu un fragment epistolar din finele lui februarie 1967, anul aniversării centenare a Convorbirilor literare:

 

„D[oam]na [Maria] Mehedinţi (cu care vorbesc deseori la telefon, dar n-am mai văzut-o de mult [1]) îmi semnalează bunele şi serioasele articole comemorative a[le] centenarului Conv[orbirilor] literare, apărute în ultimul n[umă]r al Ramurilor din Craiova (an. IV, nr. 2/32 din 15 febr. 1967). – E primul semnal – explicabil în oraşul lui Ioan Maiorescu, unde s-a născut marele critic. E ciudat însă că P[ompiliu] Marcea, documentat şi clar, nu citează tocmai pe prof[esorul] craiovean Vasile Mihăilescu (pg. 8, col. 1 şi 2)! Acesta ne arată că şi Ioan M[aiorescu] iniţiase în Craiova nişte şedinţe literare în cadrul corpului didactic (1847). – Am lucrarea defunctului istoric craiovean, trimisă chiar de el [2]…” [fragment epistolar din 28 februarie 1967].

 

*

Bucureşti, 7. III. [1]967

Dragă prietene,

Îţi scriu mai pe larg, ca urmare la c[artea] p[oştală] din 1 martie. – Mi-am prelungit concediul medical, în care timp mai fac şi oarecare rînduială printre hîrtii şi lucrări.

Schimbări neaşteptate au survenit în domeniul juridic: încetarea apariţiei revistei Justiţia nouă şi transformarea ei în Revista română de drept. – În aceeaşi ordine de idei, revocarea primului preşedinte al Trib[unalului] Suprem [3].

În domeniul literar, urmăresc cu mulţumire comemorarea centenarului revistei Conv[orbiri] literare (documentat în Ramuri, corect în Gazeta literară, destul de obiectiv în Contemporanul).

Văd cu mirare că în Ramuri se propune continuarea publicaţiei vechei reviste [a cărei apariţie încetase în martie 1944]. Personal, nu cred că ar fi de dorit. – Tocmai pentru că sunt strîns legat de linia ideologică a Conv[orbirilor] lit[erare], socotesc că acestea n-ar mai înfăţişa astăzi o continuitate de gînduri şi simţiri cu cea veche. Ţi-am mai scris aceasta şi anul trecut. Una din două:

a). Sau socotim Conv[orbirile] lit[erare] avînd ca „spiritus rector” pe T. Maiorescu şi ca linie ideologică „junimismul” (pînă pe la 1900) – în care caz trebuie să recunoşti că ele nu mai pot fi reluate în actualele împrejurări.

b). Sau „convorbirism” nu mai înseamnă „junimism” – şi atunci noua titulatură [de fapt: vechea titulatură, în noile condiţii] ar reprezenta doar o firmă (nu un simbol). – S-ar strînge aici, ca şi la alte reviste, scriitori actuali – fiecare cu formaţia şi structura sa ideologică. Nu aş dori ca titulatura glorioasă a revistei să adăpostească pe oricine. Cum vezi f[oarte] bine, nici Viaţa Românească de azi nu mai reprezintă curentul poporanist.

Mă gîndesc cu melancolie la anii tinereţii, cînd doream sincer un „neo-junimism” şi credeam că el mai era posibil. (Vezi Conv[orbiri] literare, nov.-dec. 1937, pag. 772 şi lucrarea mea Titu Maiorescu, fragmente [de istorie politică], Edit. Cultura Poporului, 1939, pp. 6 şi 77). Din 1937-1939, au trecut însă mulţi ani şi s-au schimbat condiţiunile dezvoltării noastre culturale. Junimismul rămîne însă un far călăuzitor în multe domenii şi orientările noastre viitoare vor trebui să ţină seamă de principiile sale, adaptîndu-le, de la o generaţie la alta, pe drumul plin de asperităţi al neamului nostru.

*

Trec acum la comemorarea în sine. Probabil că ea se va face într-un cadru oficial. S-ar putea totuşi să se facă două comemorări: centenarul revistei (martie 1867) şi, separat, cincizeci de ani de la moartea lui T. Maiorescu (1 iulie 1917).

Îţi mulţumesc pentru propunerea făcută de a trimite ceva la Luceafărul şi la Cronica. Nu vreau să te dezamăgesc, dar nu văd de ce să mă grăbesc, mai ales acum, cînd comemorările sunt îngrădite de destule rezerve. – Am îndeajuns material documentar, cu privire la junimism şi la convorbirism. Dar revista ieşană [Cronica] sau n-are spaţiu suficient, sau nu publică deloc (de ex., poeziile lui Al. Bibescu, două articole ale lui [Alexandru] Silvian, recenziile mele juridice).

Studii mai lungi cu privire la T. Maiorescu, [P.P.] Carp, Th. Rosetti nu dau deocamdată, nevoind să modific nimic din ele, nici să le scurtez. Singurul studiu de proporţii mai mici, la care m-am gîndit, este unul despre aforismele lui T. Maiorescu (2 pg. 1/2), urmat de un n[umă]r de 45 cugetări (= aforisme), pe alte 8 pg. – Poţi întreba la locul cuvenit. – Dacă nu ai siguranţa publicării, nu e nevoie să laşi textul. – N-am la mine decît un singur exemplar.

Trec acum la inventarele pentru Arhivele Statului Iaşi. – Le-am făcut în creion şi le alăturez deocamdată astfel, ca să le verifici în toată liniştea. Poate ai vreo obiecţie. – Eu am făcut două: 1). – unul de corespondenţă literară primită de mine, şi 2). – altul de acte, coresp[ondenţă] şi fotografii moştenite de le bunicii mei, Grigore şi Maria Perticari (cu referire la actele străbunilor Scarlat şi Eufrosina Mavrogheny, donate, în 1952, Arhivelor St[atului] Bucureşti). – Dacă d[umnea]ta vrei totuşi să fie un singur inventar, refac numai paginaţia, începînd cu al 2-lea şi terminînd cu primul, [ordonînd] adică în mod cronologic.

Scuză-mă că abuzez de bunăvoinţa D[umi]tale. După ce vei examina în linişte şi fără grabă, te rog să mi le restitui, spre a le copia aici, la maşină (3-4 ex.). – În privinţa adresei, o voi reface (mai scurtă) către Arhivele St[atului] Iaşi, anexînd copia adresei din 1952. Cred că pînă la 1 aprilie, să terminăm cu aceasta.

Sărutări de mîini Doamnei [Aurora].

Soţia mea [se recăsătorise ?] vă trimite salutări la amîndoi.

Călduroase salutări, – Devotat,

  1. Juvara.

 

Urmîndu-i elanurile „neo-junimiste”, cităm, chiar potrivit sugestiilor sale bibliografice, din menţionatele „fragmente de istorie politică” ale studiului de acum aproape 80 de ani:

  1. 6: Şi astfel, doctrina lui Titu Maiorescu, devenită parte integrantă din mişcarea culturală şi naţională a României moderne, va fi lumina călăuzitoare a generaţiilor de mîine şi punctul de plecare al unor noi manifestări de ordin spiritual şi naţional.
  2. 77: Depărtarea în timp care desparte pe Maiorescu de generaţiile noi contribuie într-o largă măsură la întărirea credinţei noastre în nevoia cît mai grabnică a unui neo-junimism în viaţa culturală şi naţională. Ceea ce atrage însă atenţia unei posterităţi ce nu l-a cunoscut pe Maiorescu nu sunt numai însuşirile alese ale unei personalităţi atît de puternice, ci ansamblul armonic ale acestor însuşiri. Intrat încă din viaţă în istoria culturală şi politică a ţării, rolul său este atît de covîrşitor, încît nu credem să mai fie cineva, de la Kogălniceanu pînă astăzi, care să se poată măsura cu acela pe care Delavrancea l-a numit „părintele bunului simţ”. Misiunea sa de îndrumător cultural şi naţional este atît de cunoscută, încît numai cineva de rea credinţă ar mai putea contesta vreodată rolul hotărîtor pe care l-a jucat Maiorescu în faza de renaştere a statului român”.

[1] Simion Mehedinţi decedase în decembrie 1962.

[2] Vezi : Vasile Mihăilescu, profesor la Liceul „Carol I” din Craiova: O încercare de Junimea a lui Ioan Maiorescu la Craiova, Bucureşti, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, 1911, 7 p. (Extras din Convorbiri literare, an XLV, 1911, nr. 11.

[3] Alexandru Voitinovici (1915-1986), fost, de asemenea, preşedinte al Tribunalului Poporului din Bucureşti (1944-1948) şi procuror general al R.P.R. (1948-1952), iar apoi… poet, prozator şi mai ales dramaturg, sub pseudonimul Alexandru Voitin: Oameni care tac – 1963, Oameni în luptă – 1964, Procesul Horia – 1967, Avram Iancu sau calvarul biruinţei – 1970, Pragul nemuririi: Horea-Cloşca-Crişan – 1985.

Revista indexata EBSCO