Jun 19, 2017

Posted by in EDITORIAL

Mircea A. DIACONU – Cîteva cuvinte introductive despre Istoria lui I. Negoițescu

 

O PREFAŢĂ ÎN DEZBATERE. Istoria lui Negoiţescu debutează cu o afirmaţie tranşantă: „Această lucrare este o operă de exil”. Să se ascundă aici conotaţiile negative implicate de traumele individuale şi de dezavantajele presupuse de experienţa exilului? Negoiţescu nu vrea să persiste nici un dubiu din acest punct de vedere şi imediat explicitează: „Deşi concepută mai demult în ţară, unde s-au publicat diferite fragmente, ea n-ar fi putut apărea integral sub regimul cenzurii literare. Având în vedere că la baza ei stă un gând precis şi stăruitor, care nu putea fi dus până la capăt în toată desfăşurarea lui decât într-o redactare sub zările libertăţii: ce ne spune literatura română asupra fiinţei noastre axiologice, adică ce suntem noi românii şi cum ne prezentăm noi în confruntarea istoriei?”. Această continuare, în care exilul e asociat libertăţii (paradox emblematic, în fond, pentru condiţia intelectualului în comunism pentru care ruperea de propriul spaţiu formativ înseamnă eliberare), are nu numai valoarea unei viziuni – ar trebui să deducem de aici care e rostul unei istorii literare, ba chiar sensul major al literaturii –, ci şi valoarea unui manifest. Când spune că această carte „n-ar fi putut apărea integral sub regimul cenzurii literare”, Negoiţescu nu se referă atât la imposibilitatea de a o edita. De altfel, chiar dacă unele au scandalizat ori au fost considerate excentricităţile unui spirit rebel în estetism, fragmente care nu au suportat modificări de substanţă în Istorie fuseseră publicate în anii ’60-’80, fie în volume de sine stătătoare, fie în pagini de revistă. În plus, Istoria nu face decât să confirme Planul publicat în 1969 în paginile revistei „Familia”, care, la rândul lui, a generat un mic scandal. Negoiţescu vorbeşte mai degrabă despre faptul că, într-un regim de sufocare ideologică, Istoria n-ar fi putut fi scrisă din cauza experienţei schizoide şi malformatoare a auto-cenzurii şi a traumelor interioare generate de cenzura propriu-zisă. Nu întâmplător invocă faptul că „şi-a petrecut întreaga viaţă într-o epocă de mari şi cel mai adesea teribile încercări istorice, ducând nu o dată la deznădejde, la aproape iremediabil pesimism (s.n.)” şi, ulterior, ideea că o astfel de lucrare „nu are cum să se închege din grijă şi teamă”. Aşadar, scrisă în exil, Istoria nu mai suportă nici un fel de ingerinţe.

Pe acest fond, afirmaţia lui Negoiţescu are rolul de a clarifica din start şi o altă problemă. Considerat un adept al valorilor estetice, plasat în felul acesta la antipod, dacă nu chiar în opoziţie cu ideea naţională, Negoiţescu vrea, chiar prin Istorie, să releve felul cum literatura probează spiritul neamului său. Cuvântul probează nu e întâmplător. Negoiţescu vorbeşte în Prefaţă despre „întrebarea îndrumătoare” a Istoriei, la care nu ar fi încercat să răspundă, ci doar să ofere, „în forma interpretărilor critice, documente”. A releva spiritul neamului său, acesta este „gândul precis”, concretizat, însă, în dezacord cu sufocanta propagandă naţională. Ceea ce trebuie înţeles de la început este că, scriind în exil, Negoiţescu a eludat orice constrângere localist-naţionalistă (în consonanţă, în fond, cu ideile din anii Manifestului), mai mult, a intrat (şi acum – ca şi în anii Manifestului ori în aceia ai publicării planului Istoriei) în confruntarea directă cu soldaţii propagandei naţionale.

Prin urmare, când spune că avem de-a face cu o „operă de exil”, Negoiţescu nu se referă la dezavantajele situării în afara ţării, concretizate în absenţa vieţii literare şi mai ales în imposibilitatea consultării bibliotecilor. I s-a reproşat, în fond, tocmai absenţa aparatului bibliografic, deşi, la drept vorbind, nu e sigur că, scrisă în ţară, aceasta ar fi apărut; antipozitivist, Negoiţescu dorea nu numai să eludeze factologia seacă, ci şi bibliografia înşelătoare. Cert este că Negoiţescu însuşi vorbeşte despre „greutăţile procurării în străinătate a materialelor necesare – şi nu numai a cărţilor recente anevoios accesibile”.  Dimpotrivă, vorbind despre exil, Negoiţescu se referă la starea de libertate în care îi este dat să scrie. O stare care favorizează ceea ce se poate numi exultanţa spiritului său critic, o exultanţă devenită stil, căci la Negoiţescu – ca în anii tinereţii, când se lăsa îmbătat de emoţii estetice –, totul pare stil şi totul duce la formulări care relevă conţinuturi indicibile, irepetabile, greu de rezumat. Totul pare stil, expresie a libertăţii recuperate, dar totul este idee. Tocmai acest fapt face ca maşinăria Istoriei să funcţioneze consecvent şi unitar, iar principiile ei coagulante să fie corelabile cu viziunea de ansamblu.

În cazul lui Negoiţescu, a releva starea de acasă şi exilul înseamnă a pune faţă în faţă traumele –cele câteva tentative de sinucidere, anchetele, umilinţele, închisoare, abrutizarea generată de defectarea limbii, adică funcţionarea ei mecanică, prin naţionalism –, şi posibilitatea de a proba valoarea în sine şi, prin contextualizare, dimensiunea europeană a literaturii române. Ceea ce uneşte traumele şi paradoxala libertate a exilului, cele două vase devenite comunicante, este, paradoxal, faptul cel mai contestat în cazul său – şi anume ideea naţională. Tocmai de aceea, după ce pledează pentru specificul care se naşte spontan şi nu e consecinţa unei doctrine, Negoiţescu invocă relaţia dintre estetic şi naţional: „Criteriul estetic rămâne aşadar o permanenţă inviolabilă în demersul meu, însă prin intermediul estetic eu m-am străduit să văd mai departe, mai în adânc”. Este teza care cuprinde ideea esenţială a Istoriei. Ceea ce este „mai departe şi mai adânc” are chiar valoarea unei legitimări a axiologiei româneşti. De aici şi „caracterul implicit polemic al muncii mele”, despre care vorbeşte Negoiţescu, care vrea să releve că există o componentă înaltă şi europeană a literaturii române care legitimează poporul din care ea s-a născut. Și dacă e invocată în acest context, Istoria lui Lovinescu constituie un „model moral” tocmai din această perspectivă. Esteticul care legitimează un neam şi valorile sale.

Aşadar, nu aveam de-a face cu o Istorie „estetică”, ci cu una care angajează o perspectivă cu atât mai contextualizată cu cât, în România, ideea naţională era compromisă prin folosirea ei în maşinăria de propagandă ideologică. Dacă este polemic, scrisul lui Negoiţescu este tocmai faţă de o astfel de situaţie.  Mai mult, într-un anume fel, e implicată aici chiar ideea lovinesciană a mutaţiei valorilor estetice. Faptul că Negoiţescu caută în estetic un sens mai adânc angajează o atitudine implicită, dar permanentă, faţă de contextul imediat. Scriind despre autori şi opere din intervalul 1800 – 1944,Negoiţescu vorbeşte nu doar despre gustul timpului său, fapt care îşi are deja legitimitatea în ideea mutaţiei valorilor estetice, ci şi despre condiţia (socială, politică, morală) a scriitorului din anii comunismului. Istoria este aşa cum este poate tocmai pentru că este scrisă în exil, în vreme ce în România funcţiona dictatura comunistă. De aici afirmaţia că „Operele literare cercetate în lucrarea mea au fost citite şi recitite din unghiul istoriei trăite şi meditate zi de zi”. Iar istoria trăită a însemnat compromiterea scriitorului, umilirea lui, izolarea în cel mai bun caz în fascinaţia, devoţiunea, militantismul său pentru estetic. Ce capcană mai eficientă şi mai înşelătoare decât iluzia locuirii în turnul de fildeş? Nu spunea Negoiţescu într-un loc că „Pe scriitorii români succesul şi prestigiul îi corupe”? Cum avea să o susţină repetat după plecarea în străinătate, la fel de coruptibilă a devenit în anii comunismului locuirea în estetic. Or, în felul acesta, deşi este despre epoci îndepărtate, Istoria lui Negoiţescu – axiologia implicită, mecanismul ei de funcţionare, ideologia pe care se întemeiază, chiar fermecătoarea analitică – este o reacţie la întâmplările istorice din propriul timp. Într-un fel sau altul, scriind despre literatura dintre 1800 şi 1944, Negoiţescu îşi relevă atitudinea faţă de prezent. Istoria despre vremile de odinioară este şi oglinda propriului timp, a atitudinii sale faţă de propriul timp. Poate tocmai de aceea, scrisă parcă sub semnul urgenţei, pe 31 ianuarie 1990, adică la câteva zile după evenimentele din decembrie 1989, Prefaţa lui Negoiţescu „este o operă de exil” chiar în sensul militării pentru ideea naţională. Un manifest asemenea acelora ale paşoptiştilor.

 

CONTEXT. Ceea ce contrariază de la început în Istoria lui Negoiţescu este admiraţia lui pentru paşoptişti. Mai mult, aproape ca revers, Negoiţescu, discipolul de la distanţă al lui Maiorescu, constată cu o dezaprobare destul de evidentă căderea în estetic a scriitorilor Junimii, în aşa fel încât admiraţia pentru paşoptişti devine pledoarie explicită pentru proiectul lor. Situaţia e numai aparent paradoxală. În orice caz, ea demonstrează importanţa pe care o acordă Negoiţescu, asemenea lui Lovinescu, asemenea lui Maiorescu însuşi, valorilor europene, spiritului european. Negoiţescu pune în prim plan nu atât carenţele de începători ale paşoptiştilor (ele sunt interpretate, dimpotrivă, ca o dovadă a creativităţii), ci fondul lor ideologic. Dar aprecierea pe care le-o acordă nu e tocmai un cec în alb, implicând o autoritate impersonală. Tocmai de aceea, la Negoiţescu, fapt peste care n-ar trebui să se treacă uşor, exerciţiul analitic nu e expresia plăcerii gratuite, ci slujeşte o idee şi se întemeiază pe structura unei pledoarii. Nu întâmplător soluţiile pe care le propune contrariază deseori, iar paşoptiştii sunt consideraţi, aproape fără excepţie, moderni.

Aşadar, în pledoaria pentru paşoptişti, ideea naţională este esenţială, şi ei i se adaugă un tip de comportament al scriitorului a cărui absenţă Negoiţescu o deplânge în fond în propriul timp. Unde sunt acele vremuri şi unde sunt acei oameni? – pare el să spună, pe urmele lui Maiorescu. Înainte de toate să reţinem că în cele două pagini şi jumătate cu caracter general despre paşoptişti, Negoiţescu reţine glisarea dinspre „diletantismul creator al marilor boieri, ce-şi lărgiseră considerabil aria desfătărilor lor orientale” spre „asimilarea bunurilor lor spirituale din Occident”: „O activitate burgheză şi profesională, de astă dată, care prin colaborarea intelectualilor din cele trei provincii româneşti într-un efort comun a contribuit la dezvoltarea conştiinţei naţionale unitare a românilor”. E aici o pledoarie implicită pentru valorile burgheze, naţionale şi europene. „Aceşti predecesori s-au deosebit la rândul lor de înaintaşii imediaţi prin formaţia lor socială şi culturală” şi ceea ce face Negoiţescu în continuare este să releve deschiderea europeană a marii majorităţi a paşoptiştilor – care s-au format la Paris, în Elveţia, în Germania, cunoscători ai limbii franceze, oameni provenind din „boierimea de categoria a doua, corespunzătoare mai degrabă marii burghezii”. Este o schimbare radicală asupra căreia Negoiţescu vrea să atragă atenţia.

Mai mult, ceea ce i se pare cu adevărat de remarcat este angajarea lor politică. Observaţia nu răstoarnă nici un fel de clişee – chestiunea era un loc comun al istoriilor literare româneşti –, dar insistenţa cu care Negoiţescu atrage atenţia asupra acestui fapt e şi consecinţa nevoii de a găsi pentru contemporanii săi un model. Nu întâmplător una din afirmaţiile citate anterior vorbeşte despre „aceşti predecesori”. Aceşti predecesori al căror sens l-am uitat şi care ar trebui să ne fie modele, sugerează Negoiţescu. După opinia mea, cheia întregii viziuni a lui Negoiţescu asupra paşoptiştilor şi asupra propriilor crezuri, atât politice cât şi literare, trebuie identificată în următorul paragraf: „Scriitorii anilor ’40 (este vorba despre 1840, să se înţeleagă, n.n.) au luat activ parte la viaţa politică a României, prin scris ca şi prin faptă. Înainte de revoluţie, Bălcescu a petrecut aproape doi ani penibili în temniţă, din cauza implicării lui în conspiraţia de la 1840 a lui Mitică Filipescu, căreia i se alăturase şi Cezar Bolliac. Ion Ghica, Bălcescu şi Bolliac sunt printre organizatorii societăţii secrete Frăţia din 1843. Grigore Alexandrescu era trecut de autorităţi printre «suspecţi» atât în 1840 cât şi în 1848. Bălcescu şi Cezar Bolliac, refugiindu-se în Ardeal şi Ungaria, au întreţinut relaţii importante atât cu revoluţionarii români ai lui Avram Iancu, de acolo, cât şi cu cei ai lui Kossuth. În preajma anului 1859, în fine, toţi au activat pentru dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în cele două principate; din cauza participării la revoluţiile din Moldova şi Muntenia din 1848, scriitorii anilor ’40 au fost denumiţi «paşoptişti» – prin «paşoptism» înţelegându-se doctrina lor revoluţionară, liberală şi democratică, prevăzând emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor, în cadrul unei reforme sociale cuprinzătoare, ca şi unirea statală a ţărilor româneşti. Din rândurile paşoptiştilor se va forma partidul liberal care va juca un rol de seamă şi va fi reprezentativ pentru viaţa politică a ţării, în România independentă a lui Carol I”. Câte paralelisme de context, în fond, cu timpul său, de care însă contemporanii săi, în bună măsură nici el, n-au ştiut să profite. Pentru a susţine şi acest lucru, care pune în discuţie modul în care în Istoria sa sensul estetic presupune o angajare politică e nevoie să punem în discuţie volumul În cunoştinţă de cauză, publicat de Negoiţescu în 1990, nota introductivă purtând data 6 ianuarie 1990. Textul acesta – care presupune că volumul a fost pregătit pentru tipar imediat după revoluţia din decembrie 1989 – precede cu câteva zile „Prefaţa” Istoriei (din 31 ianuarie). Este evident că Istoria şi În cunoştinţă de cauză trebuie discutate, analizate, înţelese dacă nu ca un întreg, măcar în complementaritate.

Revista indexata EBSCO