Jun 19, 2017

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Eșecul unui autor de succes

 

Graba editurilor noastre de a traduce imediat opere mediocre ale unor scriitori care îşi făcuseră faimă prin cărți reuşite ar trebui temperată, cum mai atent pot fi selectate înşelătoarele fraze de reclamă de pe coperta ultimă. Nu e singurul caz, dar ultimul care mi-a atras atenția e romanul Zgomotul timpului, al englezului Julian Barnes, scriitor impus mediului literar european prin valoroase cărți apărute în ultimele două decenii. Acum e tradus în limba română chiar în anul apariției în engleză, 2016. Dacă vrem să protejăm prestigiul unui scriitor se recomandă selecția valorică, mai ales când e vorba de traduceri, care, să recunoaştem, sufocă piața românească de carte literară. Julian Barnes părăsise lexicografia pentru a face literatură. Multipremiat mai mult în Franța („cealaltă țară a mea”) decât în Anglia, recompensat în inima Europei, de Statul Austriac, scriitorul tentează, cu această reconstituire a vieți unui compozitor rus, o schimbare tematică a literaturii sale. Mult prea încrezător în valoarea acestei cărți, bazată, în principal, pe monografia semnată de Elisabeth Wilson, Barnes îşi permite în final un joc riscant unde se implică o notă de cinism în întâmpinarea severității criticii. De altfel, biblioteca acestui text, declarată de autor, explică aluviunile livreşti percepute de lectura analitică, deşi scriitorul se apără: „Dar aceasta este cartea mea, nu a ei; dacă nu v-a plăcut a mea, citiți-o pe a ei”. Aşa cum se poate citi, Zgomotul timpului reclamă în semnatar mai curând un istoric decât un autor de roman, pentru că el mai mult înregistrează decât creează. Saturată de nume istorice, în frunte cu Stalin, cartea nu e parabolă cum e 1984, unde marele conducător e simbolizat prin Big Brother. Şi nu e singurul argument. Barnes are certitudinea liniştitoare că e mereu original. Iar cu un asemenea subiect, despre regimul artistului în stalinism, scriitorul nu mai poate ieşi în evidență.

Se întâmplă însă că nu întotdeauna ambiția de a depăşi forme şi subiecte uzate în timp duce obligatoriu la succes, cu toată angajarea voluntară a unui scriitor. Mai ales că ironicul Barnes este destul de prolific ca să poată fi original în toate operele sale. Acum nu reuşeşte să reinventeze exemplar cariera unui muzician în totalitarism; informația istorică precisă inundă paginile. Iar dacă a ambiționat exactitatea istorică (timp, loc, nume), ar fi trebuit să evite amestecul timpurilor, care, din păcate, există ca amalgam de date ce transgresează timpul narat. Pentru susținerea ideii din titlu, undeva Barnes sugerează că Şostakovici a fost, temporar, „asurzit de zgomotul timpului”. Efectul e arta salvatoare. E vorba de zgomotul politic ce întoarce spre interior auzul, o retragere în timpul intim al artei ca gest de opoziție. Extrag o frază frumoasă, cu valoare de analiză psihologică, formulată poetic, în care Barnes îşi arată caratele stilului din alte cărți. În disperare de cauză pentru un compozitor: „Ce să opui zgomotului timpului? Doar muzica aceea care trăieşte înlăuntrul nostru – muzica ființării noastre – transformată de unii în muzică adevărată. Care, cu trecerea deceniilor, dacă e destul de puternică, adevărată şi pură pentru a îneca zgomotul timpului, devine şoapta istoriei”. Deşi, în mare, ni se oferă un roman politic despre suferința artei în totalitarismul stalinist, în Zgomotul timpului nu-l recunosc pe vigurosul satiric reprobativ din Papagalul lui Flaubert, nici pe inspiratul, nonconformistul constructor de geometrii dramatice din romanul Trois, care sfidează tradiția romanului englez. Despre acestea am mai scris remarcând în discursul cărților acelaşi zâmbet malițios cu care te priveşte din portretul cu sfredelitori ochi albaştri neîncrezători. Se vede că Zgomotul timpului, care încearcă să refacă, după monografii-document, viața compozitorului rus Şostakovici sub dictatura comunistă, a fost scrisă într-un moment de odihnă a talentului şi inventivității, dar de neodihnă a condeiului, chiar dacă cerneala nu mai avea culoare.

În „Nota autorului”, plasată în final este indicată „bibliografia” Şostakovici, îmbogățită deopotrivă de ruşi şi de străinii interesați de drama temătorului compozitor, teren psihologic slab, uşor de transformat în ascultător al ideologiei artei sovietice. Atmosfera anilor trăiți de Şostakovici sub teroarea stalinistă, urmată de vagi schimbări din timpul lui Hruşciov, este destul de slab reconstituită de Barnes. Imaginația creatoare a trăitorului în lumea Albionului nu putea funcționa decât pe baza datelor din bibliografie. Or, livrescul nu poate înlocui trăitul în gulagul estului european. I-ar fi fost mai utilă, ca sursă de inspirație directă, pentru atmosferă, cartea memorialistică a Nataliei Reşetovskaia, Soljenițîn, scrisă de prima soție a autorului neîngenunchiat şi de aceea ostracizat. Sunt aici date prețioase despre întâlnirile Şostakovici –Rostropovici – Soljenițîn, cu detalii asupra concertelor la care au participat. Marele violoncelist, Rostropovici, cum descrie autoarea, deşi trăia într-un lux aristocratic, nu era un supus al puterii. Dimpotrivă, îl apăra zgomotos pe deja devenitul faimos autor al cărții O zi din viața lui Ivan Denisovici. Amândoi îşi exprimă mâhnirea că pe Şostakovici „îl lasă indiferent ce se întâmplă la noi”, în timp ce protestează în apărarea lui Theodorakis. Şi mai grav, compozitorul, tocmai „pentru că este un mare artist nu poate semna, fără să gândească, toate hârtiile ce i se dau la semnat”, spun cei doi prieteni. În cartea lui Barnes sunt doar în treacăt amintite aceste nume mari, fără de care nu se poate concepe atmosfera de contrast între nesupunere, şi supunere, specifică țării sovietelor din anii evocați cu date exacte. Despre relația lui Şostakovici cu optimistul Rostropovici ştia ceva Barnes, de vreme ce formulează scurt: „Prietenul său Slava Rostropovici susținea că talentul artistic, cu cât este mai mare, cu atât rezistă mai bine la persecuții”. Însă, depinde de temperament. La întâlnirea cu ruşi exilați în America, atunci când, la insistența lui Stalin, compozitorul a fost trimis ca delegat la un Congres pentru pace, un revoltat pe „mascarada sovietică” i se adresează compozitorului: „De ce nu spui adevărul şi să mori?”. Respectivul nu ştia că Şostakovici nu avea stofă de martir. Se mai spune, adevărat sau nu, dar semnificativ, că Stravinski, şi el autoexilat, refuzase întâlnirea cu delegatul muzician sovietic. Mai povesteşte Reşetovskaia un fapt care relevă comportamentul temător al lui Şostakovici, o informație ce putea fi prelucrată literar de Barnes, ca fapt legendar, în schimbul avalanşei de nume reale de pe scena sovietică a celor ani, nume care ocupă neliterar paginile dimpreună cu toate sintagmele limbajului de lemn al activiştilor, atât de prezent şi la noi, timp de jumătate de secol. Amănuntul spune mult: „Circulă zvonul că Şostakovici s-a lăsat convins cu greu să citească mult lăudatul Ivan Denisovici, pentru ca, după ce l-a citit, să exclame: «Mi-ar plăcea să scriu muzica pentru această lucrare»…”. Cartea făcuse mare vâlvă. Unii erau îngrijorați că ea „pornise să colinde lumea” şi că deja era folosită împotriva comunismului. Se spunea că „De Gaule i-a sfătuit, pe cei ce vor să voteze cu Partidul Comunist, să citească Ivan Denisovici”, cum relata Reşetovskaia.

Zgomotul timpului nu este o „alegorie orwelliană” şi nici „parabolă kafkiană”, cum scrie reclama de pe copertă. E, mai curând, o exemplificare a unei scheme alegorice, personalizată. Orwelliană este, ca fiind explicit înrudită în idei cu 1984 – mărturisit de Barnes, că a fost luat ca model. Alegorie nu este, cum e modelul pe fondul căruia proiectează o figură reală, Şostakovici, cu viața, mediul politic, ceva despre operă şi câteva închipuite fapte ale sale, plauzibile pentru timpul acela. Distopia orwelliană rămâne paradigma. Disponibilitatea scriitorului englez pentru alegorie fusese exersată în Ferma animalelor, scrisă în 1945, cu patru ani înainte de 1984. Ca opțiune pentru subiect, de tip antiutopic, se poate spune că Julian Barnes s-a reinventat doar în raport cu propria operă. Însă raportat la literatura antiutopică europeană, de factură totalitară, începută în deceniul trei al secolului trecut cu Noi, cartea lui Zamiatin şi continuată în deceniile următoare cu Huxley şi Orwell, uşor se poate observa că în 2016 subiectul este deja consumat. Nici măcar siberianul Makine, care scrie o literatură despre lumea rusească recentă, nu mai optează pentru un astfel de subiect. Încât, singura noutate ar fi presupusa suferință a lui Şostakovici într-un mediu arhicunoscut şi condamnat pentru cenzurarea artei. Barnes s-a trezit prea târziu.

Printr-un joc al amintirilor – nu ştiu ale cui – un preambul tipărit cu italice schițează un confuz tablou al Rusiei din al doilea război mondial şi imediat după, cu o umanitate populată de mutilați deveniți cerşetori de ruble şi de vodcă. Totul din perspectiva călătorilor unui tren oprit într-o jalnică gară. Pare să fie o amintire – procedeu preferat în construcția cărții. Foarte multe amintiri, plasate ritmic în text, sunt legate de imaginea mamei protectoare sau evocă prima iubire a compozitorului. Având şi obsesia numerologiei speculată în Sentimentul unui sfârşit şi în Trois, Barnes îşi împarte această povestire a biografiei compozitorului în trei părți, cu subtitluri al căror sens e greu de ghicit. Dacă ar avea o noimă metaforică, atunci ele n-ar mai părea a fi de prisos. Pentru montajul narativ, segmentarea respectă trei momente diferite ale vieții lui Şostakovici. Discursul fiecărei părți este peste măsură de fragmentat textual, încât cititorul cu greu îi poate reface unitatea de înțeles. Ai uneori impresia că sunt fişe bibliografice alăturate, nu neapărat cronologic, cu precădere despre biografia exterioară a personajului, în defavoarea analizei psihologice, ca biografie interioară, în context, a unui talent afirmat precoce. Nu citim o povestire care ar putea fundamenta o structură de roman.

Deşi este o carte despre un compozitor şi muzica lui, când cenzurată, când interzisă, când acceptată şi mereu premiată, Julian Barnes nu demonstrează o cunoaştere aderentă la compozițiile lui Şostakovici, la dramatismul şi varietatea muzicii sale. Accentul cade pe toate detaliile politicii dictatoriale în răspăr cu arta, iar Şostakovici doar un exemplu. Se poate presupune că în proiectul autorului era „zgomotul timpului” în care Pasternak traducea Sonetul 66 al lui Shakespeare despre sugrumarea glasului poeziei şi, în general, al artei, cum se aminteşte în carte. Amănuntul apare ca fişă informativă neintegrată fluent în povestire. Ce-i drept, enumerativ sunt amintite Simfoniile închinate aniversării revoluției şi eroismului din al doilea război mondial. Despre Simfonia II, din 1927, s-a spus că era mai mult zgomot decât muzică, fapt interpretabil literar, privind limbajul cifrat al muzicii. Sunt opere pentru care Şostakovici a primit ordine şi premii de la puterea sovietică. Nimic despre Nasul, după nuvela lui Gogol şi nici despre Ploşnițele, cu libret Maiakovski, în care s-au putut identifica intenții subversive cifrate în specifice armonii muzicale. Dacă în centrul comentariului destinului operei compozitorului stă Lady Macbeth din Mzensk (sau Catarina Ismailova), e pentru că scriitorul englez a fost formal atras de rezonanța shakespeareană a titlului. Este de zeci de ori amintită în carte această operă criticată în ziarul „Pravda” pentru muzica ei „nevrotică pe gustul burgheziei”. Ideea era că muzica trebuia să fie pe gustul poporului, „melodioasă şi realist socialistă”. Spre a adormi suspiciunile, Şostakovici scrie muzica pentru filmul „Tânăra gardă”, cu un scenariu menit să educe omul sovietic în spirit patriotic. Ani în şir, la noi, a rulat acest film de îndoctrinare a tineretului. Operele de succes erau vinovate de a nu fi răspuns acestui comandament. Destinul operei, scrie Barnes, se confundă cu destinul omului Dimitri Dimitrievici Şostakovici, născut la Sankt Petersburg sub țarism şi sfârşit la Moscova sub comunism, ispăşind, în parte, prietenia cu un general condamnat la moarte pentru o conspirație împotriva lui Stalin. A fost şi aceasta o realitate istorică verificabilă. După presa vremii, citată în monografiile consultate, Barnes imaginează, cu un dram de umor, participarea lui Stalin, Molotov, Mikoian şi Jdanov la concertele de la Balşoi, nu atât pentru plăcerea muzicii, cât pentru cenzura directă a patriotismului socialist al compozițiilor. Răzbunător, orchestra, solidară cu autorii, a emis un zguduitor fortissimo din alămuri, care i-a alungat pe cenzori din loja oficială învecinată scenei. Ahmatova, des amintită în carte, împreună cu alți intelectuali răzvrătiți, se pronunța împotriva scriitorilor occidentali, Rolland, Malraux, Bernard Shaw, care, vizitând Uniunea Sovietică, lăudau sistemul. Iarăşi, englezul din Barnes îl selectează pe Shaw, până la a-i cita cuvintele, adevărate sau nu, despre binele sovietic, „după ce dramaturgul se îmbuibase la Moscova”, neştiind de „numărul țăranilor morți de inaniție”. Ocolit ca necunoscut, pentru că nu i se tradusese Spovedania unui învins în engleză, Panait Istrati a fost singurul care a spus adevărul, ceea ce l-a costat expulzarea din anturajul lui Romain Rolland, protectorul lui până în 1929.    O dată importantă, crucială, din cariera lui Şostakovici, a fost 1936, când, cu un anume răsunet, Toscanini dirija la Paris Simfonia I, executată în urmă cu zece ani la Leningrad. Tot în 1936, în „Revue Musicale”, apărea „Autobiografia” compozitorului, un mod de a-şi lua revanşa în afara țării sale. A urmat intensificarea cenzurii şi instalarea spaimei de arestare, determinată de violența critică, la adresa lui, dintr-un editorial al ziarului „Pravda”. În construcția personajului, Barnes începe cu scena unui om care stătea lângă lift, cu valiza pregătită, aşteptând ca din el să coboare agenții puterii spre a-l aresta. Spun personaj, pentru că, totuşi Şostakovici e singurul personaj în umbra căruia există figura mamei, a primei iubite şi mai apoi a soției sale. Restul numelor sunt persoane istorice, neprelucrate literar. Operațiunile nocturne ale N.K.V.D.-ului, pentru arestarea opozanților, cum se ştie, s-au reprodus întocmai în țările est-europene rămase în lagărul sovietic. În prima secțiune a „romanului”, veghea lângă lift este mereu repetată. Compozitorul nu era singurul, în tot oraşul se proceda la fel. Cu secțiunea a doua totul se schimbă; compozitorul înțelege cruzimea regimului care „te voia complice, supus, corupt”. Atunci s-a lăsat trimis în America, unde, cum imaginează corect Barnes, Şostakovici ar fi suferit „cea mai pură umilință şi ruşine morală” când i s-a dat să rostească o cuvântare pe un text făcut de un politruc, încât era din nou bântuit de gândul sinuciderii.

Cu economie de fantezie, Barnes sugerează câteva trăsături din care s-ar configura profilul uman al personajului, cu firea şi reacțiile lui estompate de un fel de melancolie a împătimitului fumător care iubeşte tăcerea. Să zicem că este aceasta o dimensiune a ființei umane a compozitorului care aparține literaturii, fără să fie imaginată viața ascunsă a omului de mare sensibilitate, posedat de ceea ce se întâmpla în auzul lui interior creator de armonii expresive. Există o fişă de autoanaliză, atribuită personajului care, aşteptând lângă lift, meditează. Reflecta asupra „onestității personale şi onestității artistice… se considera o persoană cu emoții puternice… un nevrotic” răsfățat de mamă pentru temperamentul lui artistic. Autoanaliza, ca despre el la persoana a treia, mai spune că era vanitos, anxios,timid şi fricos, cum erau toți cei ce aşteptau ordinul de arestare, între care şi violonistul Oistrah. Unicul mod de a intra în grațiile puterii a fost umilința „de a-şi cere scuze în public”, cum că artistul „se leapădă de erorile sale”. Forțat să intre în partid, Şostakovici a plâns, aşa cum nu s-a mai întâmplat decât la moartea soției. Îi admira pe cei ce strigau împotriva puterii, în timp ce el nu avea decât un curaj trecător. În rest era tăcut, îşi ascundea suferințele fizice şi refuza funcțiile oferite pe motivul că „nu e vrednic de o asemenea cinste”. Sfârşeşte prin a înțelege metodele puterii de a „distruge sufletele” şi că, „lăsându-l să trăiască îl uciseseră”. La acest profil de personaj, spre câştigul cărții lui Barnes, care, cu puțin efort creator, putea fi o viață romanțată, se adaugă speranța testamentară a compozitorului în posteritate, când muzica lui se va elibera, desprinzându-se de viața lui captivă. Însăşi puținătatea paginilor de conturare a profilului pune în evidență, prin contrast cantitativ, necizelarea literară a celei mai mari părți din cartea Zgomotul timpului, publicată de Julian Barnes în 2016 şi tradusă la noi în acelaşi an.

Revista indexata EBSCO