Jun 7, 2017

Posted by in Panoramic editorial

CHELARU – Edituri moldave/ autori moldavi

Mircea Platon, Ce-a mai rămas de apărat?, Editura Eikon, Bucureşti, 2016, 546 p.

 

În această carte Mircea Platon a adunat, după cum ne spune dintru început, texte apărute în „cărţi epuizate în librării, pe websituri defuncte sau în reviste de circulaţie restrînsă de sistem”.

Vorbeam cu autorul cărţii, cînd mi-a spus că urmează a fi lansată, despre faptul că citind parte din aceste texte mai ale în „Convorbiri literare”, poate, mai puţin şi în alte locuri, am crezut că ele merită adunate astfel, au un fir al lor care nu e rău să fie citit şi înţeles cu adevărat. Sînt, între altele, despre felul în care înţelege autorul aspecte profunde ale fiinţei şi existenţei noastre, despre cum a simţit el ce s-a petrecut şi se petrece încă în România ultimelor decenii, după 1989, dar nu numai. Textele vorbesc despre multe lucruri pe care noi, ca popor, şi guvernanţii noştri prezumtiv mai bine informaţi, nu prea facem mare lucru pentru a le apăra, deşi ele înseamnă „a fi român” (lozincă pe care, nu-i aşa, o auzim des răsunînd, adesea patriotard şi cam fals, din tot felul de „trîmbiţe”). E, totodată (sau poate în primul rînd), şi o carte despre un fel de a vedea naţiunea, morala, creştinismul, şi, într-un fel pe care Mircea Platon îl explică detaliat, „conservatorismul” şi „conservatorul”, „cel care conservă omul apărîndu-i sursele, izvoarele: izvoarele cunoaşterii, izvoarele virtuţii, izvoarele fiinţei”.

Doar cîteva scurte citate: „Satul românesc nu e idilic, deşi poate fi. Satul românesc nu trebuie salvat din cauză că acolo cîntă lumea doine. Satul românesc trebuie salvat pentru că […] e locul unde trăiesc oameni, români”. „În ultimele decenii România a trăit sub zodia falselor opţiuni, a tensiunilor care se rezolvă în stază”, pe cînd, în democraţia noastră, aşa cum este ea, „intensitatea cu care Dreapta şi Stînga reclamă guvernarea e invers proporţională cu substanţa lor, care e nulă”. „Creştinismul nu poate fi elitist pentru că Dumnezeu, întrupîndu-se, a ales să nu fie elitist şi nici să supravegheze de la distanţă”. „Biserica e un arbore genealogic nu un parc de busturi”. (De altfel, discursul despre credinţă, despre ortodoxie, are un loc important în carte). „Sîntem integraţi în Europa mai ales prin românii care […] reuşesc să trimită bani acasă şi să subvenţioneze astfel şi economia care nu produce nimic, şi piaţa, adică mega-super-gigamarketurile franţuzeşti şi germane…”. Sau: „nesatisfăcuţi cu dezvrăjirea miturilor istoriografiei secolelor XIX şi XX, moderniştii şi-au asumat sarcina de a anunţa iminenta moarte a naţionalismului şi naţiunilor. În general, moderniştii acţionează ca agenţi electorali ai unei Uniuni Europene a regiunilor, ai identităţii europene, şi ai unei Noi Ordini Mondiale definite în termenii unui Market Empire (apud De Grazia)” postnaţional”… ş.a.m.d.

Terminînd de citit cartea am rămas, gîndind la toate cele pe care le-am învăţat şi trăit, cu întrebări, dar şi cu drumul pentru căutarea unor răspunsuri personale. În fond, am trăit şi eu această perioadă în care la adăpostul unui „termen” ca „privatizare” s-a făcut praf o economie, aşa cum era ea, cu bune şi mai puţin bune – dar nu jaful şi bătaia de joc în acest proces de transformare erau calea; pentru a fi „acceptaţi”; am încheiat tratate pe care, logic, moral eram datori şi nouă şi celor dinaintea, dar mai ales de după noi să le negociem cu mai multă atenţie; ni s-a spus că trebuie să „liberalizăm” şi piaţa şi bogăţiile subsolului, şi totul s-a făcut într-o manieră şi mai nefericită pentru România, pentru noi toţi, cei care, iată, aflăm că sîntem „serviţi”, ca nişte „cetăţeni europeni” cu „drepturi egale”, de acele „mega-super-gigamarketuri franţuzeşti şi germane” sau din ce parte a lumii or mai fie ele, de care pomenea autorul, cu mîncare „de mîna a doua” faţă de ţările unde duc capitalul luat de la noi. Şi asta nu e o problemă care ţine de naţionalism sau de xenofobie, ci de bătaie de joc şi de lipsă de politici coerente, care să ne apere cu adevărat interesele, şi, de ce nu, de demnitate. E bine să protestăm cînd simţim că nu se mai poate cu politica/ politicienii, dar poate că am scăpat din vedere ceva mult mai (sau măcar la fel de) important ca asta – viaţa noastră şi felul în care sîntem împinşi să o trăim.

(Şi) Despre toate acestea vorbeşte (dar şi despre felul şchiop în care am ştiut să condamnăm comunismul, despre discriminarea la care sînt supuşi cetăţenii români în Europa, despre o nouă direcţie culturală…) în esenţă, Mircea Platon, care spune ce gîndeşte, de pe poziţia unui creştin, ortodox, naţionalist şi conservator (explicitînd termenii, aşa cum îi înţelege, în aceste pagini). („Naţionalismul pe care îl am eu în vedere urmăreşte, după o veche definiţie a naţional-liberalismului, libertatea personală prin independenţa naţională. Libertate căreia statutul de colonie al României, după cum ne-a demonstrat istoria, nu i-a priit”)

Ori tocmai asta a început să fie şi după 1989 o problemă. A spune ce crezi pare a nu mai fi considerat de multe ori chiar un drept inalienabil, dacă nu gîndeşti „ce trebuie” (în sensul unui soi de „politically/ socially”… şi ce o mai fi „correct”). Pe de altă parte, lumea se schimbă radical sub „presiuni” de tipul terorismului – care a dus la probleme complexe ca punerea în balanţă a siguranţei faţă cu limitarea drepturilor/ intimităţii ş.a., noilor „aşezări” geopolitice, globalizării, creării formaţiunilor suprastatale, şi „alinierile” uneori sînt mai… apăsătoare/ „coercitive”/ birocratizate (fără a ţine cont de particularităţile/ tradiţiile/ mentalităţile diverselor regiuni/ ţări) decît pot accepta cetăţenii (Brexit-ul, ca expresie a votului cetăţenilor britanici este un semnal).

Dat fiind specificul rubricii, sînt doar cîteva gînduri de lector, o semnalare şi un îndemn la lectură… şi la reflecţie. Am în vedere şi faptul că autorul, cu un stagiu îndelungat în SUA/ Canada, poate oferi (şi prin documentare, şi prin perspectivă) un altfel de privire. Dar, ce ar mai fi, totuşi, de apărat (salvat)? Păi… începînd cu demnitatea, cu dorinţa noastră de a înţelege totuşi (parafrazînd) cine sîntem, de unde venim şi încotro mergem cu acest fel de a fi… multe ar fi de salvat. Întrebarea din subsidiar este dacă chiar ne dorim acest lucru cu adevărat şi ce facem pentru asta.

 

 

Dan Ravaru, Umor şi spirit critic la cronicarii moldoveni, studiu şi texte, Editura Pim, Iaşi, 2016, 138 p.

 

Dincolo de „discuţia” pe tema au scris cronicarii sau nu literatură (care are „răspunsuri” asupra cărora nu lungim vorba aici), Dan Ravaru, pornind, cum spune în Argument, de la o „viziune modernă contemporană dominată de un relativism pe care, în mod paradoxal, îl putem considera creator” (idee care ar duce, în cele din urmă, la afirmaţia că „în bună parte au făcut literatură, au recurs la epitete, comparaţii, metafore, portretizări etc.” ş.a.), îşi doreşte să expună şi/ mai ales un punct de vedere „oarecum personal”, anume: „au scris şi umor, personalizat adesea prin spirit satiric”. În acest sens, după un studiu introductiv, relativ la dimensiunile cărţii, amplu (de peste 30 de pagini) în care, după cîteva consideraţii dinspre istorie spre cronicari şi mai departe, privind simţul umorului/ umoristic şi cel satiric, diverse succinte analize asupra unor fragmente din opera cronicarilor (amintind şi alţi autori care au zăbovit asupra unor aspecte din opera acestora – Călinescu, Dumitru Velciu, Iorga, Pompiliu Constantinescu ş.a.), alege o serie de texte „foarte diferenţiate” pentru a-şi susţine aserţiunile.

Astfel, cartea cuprinde, după Argument şi studiul introductive, fragmente din: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Nicolae Costin, Pseudo-Enache Kogălniceanu, Ioan Canta, Cronica anonimă a Moldovei, Cronica Ghiculeştilor, şi se încheie cu o secţiune cu reproduceri după diverse portrete (nu doar ale cronicarilor, ci şi ale unor domnitori) şi un glosar de termeni din operelor avute în vedere.

Semnalăm aşadar şi acest demers interesant al publicistului, etnografului şi folcloristului  Dan Ravaru, născut la Bîrlad şi trăitor la Vaslui, care mi-a prilejuit nu doar o plăcută reamintire după lectura acestor texte, ci şi gînduri de tot felul, de pildă despre cum sînt (mai curînd cum nu sînt) avute în vedere de alcătuitorii de manuale cronicarii noştri.

 

 

Nicu Gavriluţă, Nicolae Dima, Sorin Mihalache, Religie şi violenţă în Europa seculară, Editura Trinitas, Editura Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, Bucureşti, 2016, 310 p.

 

În colecţia „Media Christiana”, seria „Trinitas TV”, a apărut o carte de dialoguri (care au putut fi urmărite şi la postul Trinitas TV) între universitarul ieşean Nicu Gavriluţă, jurnalistul şi producătorul de film documentar Nicolae Dima şi diaconul şi universitarul (lector la Facultatea de Teologie din Iaşi) Sorin Mihalache, cu „tema principală” – „fenomenul religios, înfăţişat sub chipurile sale extrem de actuale”. Titlurile cu care au fost publicate aceste dialoguri: Toleranţa religioasă şi seducţia new media, Terorism academic şi patologii religioase, Haloween-ul – neopăgînism profitabil, Familia în iudaism, creştinism, islam şi hinduism, Secularizarea – o absenţă a codurilor de sens, Sacrul second-hand, Tehnologia – noul „Dumnezeu” al lumii moderne?, Islamul şi noua identitate a Europei, Sărbătorile pascale azi, Intoleranţă, fundamentalism şi radicalism islamic, Singurătatea, între maladie şi splendoare.

Sînt teme de stringentă actualitate (deşi cu rădăcini venind de departe, în timp, din felul în care am înţeles să ne construim societatea/ lumea în care trăim), care cred că trebuie discutate deschis, aplicat şi cu onestitate, şi este de apreciat că acest fapt se petrece şi la un post de televiziune audienţă, aş spune, la noi. Lumea se schimbă şi noi odată cu ea, dar, spune Nicu Gavriluţă într-un dialog, „indiferent de cum vor arăta oamenii viitorului, ei vor purta în natura lor sentimentul sacrului”, care, azi, „continuă să-şi facă simţită fulgurant prezenţa în lume. numai că formele lui de manifestare nu mai sînt neapărat canonice”.

Fiecare dialog în parte atinge, astfel, cel puţin o mare temă actuală, dar care poate fi (şi este, foarte probabil) privită în varii moduri de înţelegere – de la singurătate, o „problemă” cu care, iată, din ce în ce mai mult se confruntă şi românii, la felul în care trăim/ înţelegem/ ne raportăm la credinţă/ sărbătorile religioase azi, într-o epocă a comerţului cu orice şi a diluării/ neînţelegerii corecte a valorilor, ori la modalitatea în care ajută sau dimpotrivă mijloacele media, aşa cum sînt ele, la înţelegerea lumii în care trăim. Sau aşa-zisele „religii seculare”, cum numea Raymond Aron comunismul şi nazismul, pe care Nicu Gavriluţă le defineşte drept „creaţii pe dos ale adevăratei religii”. Sau „demonul” tehnicii/ internetului şi „servitutea voluntară – pornind de la teoria lui Étienne de Boétie, din secolul al XV-lea, ideea de „model” şi conotaţiile actuale, „religia banului”, ori problemele cu impact atît de adînc, care au dus la „criza refugiaţilor” de azi, felul în care înţelegem islamul şi în care înţelege islamul să se raporteze, prin diversele tipuri de oameni care sînt „arondaţi” mai mult sau mai puţin corect acestei religii, la lume.

O calitate esenţială a cărţii ţine, dincolo de felul atent în care sînt construite discursurile, de faptul că sînt, una peste alta, „teme de viaţă” cu care avem mai fiecare dintre noi de a face într-un fel sau altul, de la felul în care poate un tînăr/ un om care merge la Vama Veche sau îşi cheltuieşte parte din bani pe maşini, casă, ori care consideră meseria un nou „viţel de aur” ş.a. să se raporteze la Dumnezeu. Ori violenţa tot mai pregnant prezentă în varii moduri, sau „supravieţuirea/ apropierea de spirit” prin tradiţii care „nu mai sînt fapte vii de viaţă” de multe, prea multe ori pentru noi. Ori cum înţelegem unde începe şi ce înseamnă (in)toleranţa, de orice fel ar fi ea, şi cum ne raportăm la ea.

Sigur, fiecare cititor poate avea păreri asemănătoare sau nuanţate, dar aceste dialoguri pot constitui o lectură interesantă, şi, nu în ultimul rînd, pot însemna şi tot atîtea invitaţii la reflecţie.

 

 

Nina Viciriuc, Viespea cu ochi de argint, poezii, Editura Axa, Botoşani, an neprecizat, 194 p.

 

Despre Nina Viciriuc am mai amintit în rubrica noastră, anume vorbind despre două volume de versuri ale sale, Calul Fornesse, versuri, Editura Timpul, Iaşi, 2014, şi Vulpile şmechere din deşertul roz, Editura Junimea, Iaşi, 2015.

Bună parte dintre cele scrise atunci se potrivesc şi legat de acest volum, în care autoarea vorbeşte despre lumea sa, cea dinăuntru şi cea din afară, în care curgerea anilor pare a se petrece între sentimentul că aceştia sînt „buzunare de timp burduşite cu nelipsite nimicuri”, dar, totuşi, vor fi un perpetuum mobile”, ca un carusel care, cumva, ca într-un joc al iluziei, se întoarce la origini şi, astfel, „copiii din noi vor naşte în anii pierduţi”. Curgerea timpului este „motivul” cel mai des întîlnit în volum, în varii haine. Dar, în această vîltoare fără istov, apar şi „poem pentru un domn în roşu”, „serenade de drum lungă”, zilele/ clipele acelea atît de frumoase care lasă amintiri neşterse pe suflet – fie o întîlnire neaşteptată, o clipă dintr-o zi anume („ore fermecate cînd primăveri aşteptam/ buzele arse pînă la sînge de vînt”; „un pic de parfum/ … Şi cînt de chitară”  ş.a.), o sărbătoare din copilărie… sau chiar „hîrjoana viselor”. Pe un alt palier, o putem „vedea” pe „Nina celor o mie de zile”, cu atîtea şi-atîtea vise/ dorinţe, dar şi „etajele” din viaţa sa: primul, „plin de copii zglobii”, „al doilea-i plin cu fete de zahăr mentol”, „în al treilea stau chiriaşii/ ce intră şi ies pe furiş”… Şi, apoi clipele acelea cînd simţi cum „se mai trînteşte o uşă în/ nasul aspiraţiilor”, din Vopsirea părului alb. Şi, parcă din fiecare colţ al poemelor, dincolo de ceea ce spune acolo, se înfiripă o întrebare rostită în Căutări: „Oare mai am timp să privesc/ prin veşmîntul găurit/ al vremii”.

Una peste alta, dincolo de cîteva nuanţe particulare (din poeme ca Ţărîna patriei mele, Mă numesc Wilhelm Ţapu sau Gîndacul Gregor ş.a.), ne întîlnim, cum spuneam, cu universul îmbrăcat în cam aceleaşi haine de vers din punct de vedere al tematicii, felului de a scrie din celelalte două volume ale sale despre care am făcut vorbire anii trecuţi. Astfel, îşi găseşte în hăţişul de „banalităţi”/ truisme, poate, căutări de tot felul, o cale să păşească spre un mod de a accepta/ a purta pe suflet înţelesul a ce înseamnă viaţa, cum poţi alege bucuriile de tristeţi, fericirea/ căutarea de îngenunchierea în faţa inevitabilului. Pentru Nina Viciriuc „răspunsul” este o poezie în care vorbeşte cu nostalgie, dar şi cu luciditate, cum spuneam altă dată, în ton care s-ar potrivi la o recitare cu o melodie instrumentală care să sune şi în ritmuri de fado, dar şi melopeic, despre viaţă, dar în partea dinspre toamnă, şi cu parfumul care ne poate învălui lumea dacă ştim să-l înţelegem, să-l simţim.

Revista indexata EBSCO