Jun 7, 2017

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – Efectul de (i)real / 186 N. SAVA – Poezia cu emoticoane erotice. Teodor Sinezis: Ea e Matilda

 

Despre lucrurile aparent mărunte din preajma sa scrie Gabriela Chiran în cea mai recentă carte de poezie, Sabia rîsului (Editura Timpul, 2017): propriul trup, „singur şi trist”, o literă încă nepusă în cuvînt, un semn oarecare, dar, poate, iată „crucial”, şalul de pe umeri, un punct care, însă, poate închide /deschide un drum, un glonţ care „hăituieşte” fluturii, o zi care e unică pentru că rezervă durata scrisului („am multe de făcut pe azi/ de-aceea îndes în sacul pericardic/ viitoarele obiecte stările false abreviez/ închid inacţiuni/ şi sensuri mai puţin comode între paranteze/ scriu mărunt mărunt mărunt/ altfel/ mare lucru nu pricep: viața mi-o dictează/ Dumnezeu ca pe apă/ însă cum mi-o fi scriind-o/ grămă­ticul – răsfirat şi mare/ să umple unica pagină/ sau tot aşa mărunt/ să încapă…” – zi unică), nişte bolovani – scame, fulgi din avioane, o cuşcă fără cîine, dar şi un „bişon” care „se gudură tandru”, nările care „îmi parfumează spaima”: pare o poezie de notaţie a stărilor, senzaţiilor, sentimentelor, atingerii lucrurilor şi puţinelor fapte din preajmă, numai că fiinţa interioară pîndeşte mereu clipa cînd acel lucru/ fapt mărunt se poate metamorfoza, trecînd proba firescului în doza de ireal, cum se cheamă una din secţiunile cărţii; „nu mai ştiu ce visez noaptea/ nu mai pot să dibuiesc nimic nici frînturi fie ele/ absurde/ cu atît mai puţin să refac un întreg/ e ca şi cum/ cineva/ mi-a pus un drog în băutura de seară/ ca şi cum/ n-aş mai stăpîni o parte importantă a vieţii mele/ ca şi cum acolo în zona aceea/ se iau decizii importante cu privire la mine/ se întîmplă/ lucruri secrete/ de care/ nu trebuie să ştiu eu în primul rînd/ dar mai ales/ mă tem să nu ratez semnul crucial/ drumul spre ziua/ ce vine/ din întunericul timpului” (semn crucial). Ca în toată poezia Gabrielei Chiran, în Sabia rîsului e un dans pe o linie subţire, un „rîs cristalin”, cum spu­ne, care ceartă mintea şi sufletul cu trupul, o pîndă unde se urmăreş­te pentru că totul, preajma şi fiinţa interioară comunică şi se con­fruntă înlăuntru: fiinţa interioară pîndeşte drumul ce ar putea ivi ziua, după întunericul nopţii, cînd, iată, s-ar putea în-fiinţa clipa dată.

Poezia Gabrielei Chiran se revendică de la un cod cultural care se adună în ceea ce aş numi o civilizaţie a privirii, unde Monet („ard/ casele încă vii cu melci absenţi? – ima­ginaţie/ era şi timpul/ de real/ să te dezveţe spaima/ pe lîngă osul violet/ în ocru bat şi sîngele şi mînuită lama/ stai!/ ca să te uiţi/ la caii tăcerii peste obrazul de lemn/ bătuţi (dar numai cu-un ochi 3D)/ ori să pictezi făptura care tocmai se stinse/ precum monet” – studiu) şi Chagall („pe aripi şi coate/ bîntuim/ văzuţi/ dintr-un un­ghi imposibilreal/ în tabloul acesta pe unde îşi mînă/ jivinele stra­nii mimînd/ uitătura unui altfel de om/ poetul chagall” – uitătură) se (re)întîlnesc pe o retină provizorie, a ochiului care priveşte şi, deopotrivă, vede partea de (i)real, ce va fi fost să fie şi ceea ce este dincolo, altundeva, departe, în inima realului; departele poe­ziei Gabrielei Chiran nu e orizontul mării, în înaltul cerului săge­tat de zborul cocorilor, toamna, spre alte zări, ale pierderii. Zbo­rul cu aripi frînte al Gabrielei Chiran e în inima realului, în inte­rior, sub sicriul „vag încălzit de un şal”, într-o grotă de sînge şi carne, într-o coborîre în infern: „drumul?/ de aici şi pînă aici tot­deauna…/ şi totuşi ce zvîrcolire/ de miriapod/ divizat cu spada in­diferenţei de către cineva/ care-l vede/ şi/ această grotă de sînge/ şi carne/ în fundul căreia sufletul se retrage fuge/ de mireasa în negru/ altcuiva hărăzită/ acest zăngănit de săbii de rîs şi de plîns/ şi eu/ abia încăpîndu-mi în piele/ abia încăpînd în punctul/ cu pri­cina” (punctul). Poezia Gabrielei Chiran e departe de paradigma (neo) romantismului; în Sabia rîsului, melancolia „te face urît”, iluziile, visele sînt asemeni unui cîine care amuşină un cadavru, iar masca trebuie pusă invers pentru că, iată, fiinţa trebuie să facă exerciţii de acomodare pe foile albe ale singurătăţii; „ea nu vine o singură dată şi definitiv/ atenţie doar/ la acele/ portrete/ pe care ţi le faci (de copil) / pe foile albei singurătăţi: parcă nu-ţi mai seamănă parcă / nu seamănă/ cu nimeni din cei pe care-i cunoşti/ şi dragostea… ea demult a început să se răcească/ întîi cuvintele ei apoi gura spunîndu-le/ iar cînd în braţe te strînge frigul cuvintelor/ îngaimi/ cu ochii la un sfînt permisiv/ ca într-un viol aparent acceptat/ facă-se voia ta/ dar oare nu tu/ ai supravieţuit apropierii pînă la strivire/ a celor patru laturi în zăngănit de dinţi/ şi braţe de sîrmă?/ şi de fiecare dată se anunţa descoperirea vreunui antidot la…/ – la ce? n-am auzit… antidot 1a ce?/ nu mai conta fusese doar un exerci­ţiu/ de acomodare” (acomodare).

Cîteva metafore folosite subtil (sa­bia, spada, cuţitul, amintind de Cuţitul de argint al Denisei Comănescu, peruca, masca, melcul, un car alegoric de unde vine „un zvon de dragoste şi de lume”), o cromatică discretă, în care predomină galbenul (pe)trecerii vieţii în moarte într-un recviem din partea a doua a cărţii (ne-recunoaşterea, inima, ochi albaştri etc.) şi un topos, Aroneanu, loc al neliniştii, al somniei, al surpărilor şi tu­turor speranţelor, trimit poezia Gabrielei Chiran într-un strigăt al ieşirii dintr-o lume de carton, dintr-o cuvertură cu peşti vii; „ai­ci/ o cuvertură cu peşti vii/ micul ocean vernilalbastru de vise – ale mele zguduit/ şi legănat de insomnii/ îngăduite azi pe canapele/ bejul cu margarete negre/ mi-au smuls privirea jindul osteneala/ pă­reau mai sigure/ ca mine mai la ele-acasă/ dar cercuri prin pori de lînă s-au deschis/ vernilul s-a despărţit/ de vise de-albastru şi de carne/ peştii au ieşit şi plasa a prins/ să se destrame – a nopţilor albe/ toate sînt una/ ca atunci pe tarabe/ şi-n ieslele cotidianului / cu ce s-au mai însorit sau cu cine/ unde s-au dus dacă s-au dus undeva/ rămîne secret/ că/ nici eu nu mai sînt eu/ roade din mine/ şobolanul locului/ comun/ ca şi cînd ar dura pe un harnic schelet/ un gol” (separare); sau astfel: „am tîrît-o/ în timp ce ţipa şi urla pe coridoare adînci/ recunosc/ tot mai înăuntru am împins-o trăgînd repede uşa/ răsucind cheia în broască/ şi  ce-am mai rîs întorcîndu-mă/ cum am cîntat cum am dansat chiar/ pe ritmuri nebune/ de se cruceau/ aceia care/ o ştiau în pat cu mine/ tata încă dormea în capelă/ fra­tele meu era pe moarte/ însuşi mirele meu îşi lustruia proteza/ o mai pilea pe ici pe colo/ iar/ eu tocmai descopeream că mi se scurtaseră singure/ pletele/ în somn/ nici habar nu aveam/ că trecusem/ printr-o tentativă impersonală/ de decapitare/ cu sabia rîsului/ propria sabie propriul meu rîs/ recunosc” (sabia rîsului).

Acestea sînt cele mai frumoase şi adînc semnificative poeme din cartea cu totul remarcabilă a Gabrielei Chiran.

Revista indexata EBSCO