Jun 7, 2017

Posted by in ARTE

Dragoș COJOCARU – Cu Valentino la Valencia

 

Cine ar fi crezut că în agenda „Lornionului galactic” va figura vreodată un nume preccum acela al lui Valentino Garavani? Iată-l acum consemnat în agenda noastră cu o ispravă menită a suscita valuri în presă şi un interes al publicului soldat cu casa închisă şi cozi nocturne şi matinale disperate, majoritar lipsite de şansă, pentru cele 5% din bilete vândute în zilele spectacolelor. Prin însăşi numele ei, Valencia părea să-l cheme pe Valentino la o binevenită confirmare etimologică pe tărâmul artistic. Şi iată cum, în miez de februarie, Palau de Les Arts Reina Sofía găzduia cea dintâi contribuţie a acestei personalităţi de frunte a modei internaţionale în domeniul teatrului liric, prin repunerea în scenă a unei producţii de Traviata, iniţial montată la Opera din Roma. Pentru această mizanscenă, instituţia romană pregătise o dublă lovitură de imagine, angajând ca regizor pe nu mai puţin celebra Sofia Coppola, aclamată în ultima vreme pentru o serie de realizări hollywoodiene neconvenţionale… Totuşi, concepţia ei de regie în cazul capodoperei verdiene s-a încris integral în stilistica tradiţională, în aşa fel încât, spre lauda ei şi a colaboratorilor, nu am avut a vedea pe scenă nici motociclişti, drogaţi şi derbedei din actualitatea inferioară a societăţii contemporane, nici extratereştri fioroşi din viitorul ameninţător (aşa cum adesea ni se înfăţişează feluritele violări sfruntate ale unei opere altminteri puternic ancorate în realităţile epocii romantice) şi nici măcar simboluri mai mult sau mai puţin descărnate ale timpului şi ale morţii, ci personajele verdiene autentice, cu trăirile, cu barierele sociale şi cu complexele mentale în spiritul cărora au fost concepute şi au evoluat, de la Alexandre Dumas-fiul la Francesco Maria Piave şi Giuseppe Verdi.

Fireşte că intervenţia lui Valentino a introdus un plus de eleganţă vestimentară (de marcă) taxată de o anumită parte a presei ca exagerat de fastuoasă, în linia exceselor „dulcegi” practicate de maestrul neîntrecut al genului, Franco Zeffirelli. Din punctul nostru de vedere, la fel cum am apreciat dintotdeauna frumuseţea (adesea, e drept, orbitoare) a montărilor semnate de Zeffirelli, avem acum prilejul de a reafirma tranşant că teatrul de operă e un spaţiu destinat tocmai frumuseţii prin excelenţă, a cărei sărbătorire merită atât efortul artistic, cât şi cel financiar. Mizeria, materială şi mai ales morală, rămâne oricum un apanaj copios al lumii înconjurătoare, din afara teatrului.

Unii cronicari s-au repezit să critice scara de marmură somptuoasă pe care, în acordurile preludiului, Violetta coboară gânditoare, ca prim contact vizual cu scena, imediat după ridicarea cortinei: chipurile, pentru că aceste trepte albe nu ar fi avut alt rost decât acela de a pune în valoare rochia elegantă a protagonistei. Pe mine, deşi ştiam cine a desenat rochia, nu m-a dus capul la o asemenea scamatorie… Spontan, mi-am imaginat sufletul frumos, cu sclipiri divine, al personajului fenimin descinzând dintr-o lume superioară, rămase nedefinită în perspectiva scenică, către nivelul aplatizat şi aplatizant al unei societăţi corupătoare (petrecerea nocturnă ca formulă maxinală a „divertismentului”), unde singura şansă de realizare rămâne sacrificiul suprem, prea târziu înţeles şi preţuit de cei din jur. La două luni  după consumarea evenimentelor (am avut şansa de a asista la primele trei reprezentaţii), la fel văd lucrurile.

Valentino a fost acuzat şi că i-a luat faţa lui Verdi: prezent la premieră pe covorul roşu (un covor roşu motivat de prezenţa Reginei Sofía, aplaudată în picioare de tot publicul la intrarea în jojă) şi însoţit de splendida Monica Bellucci (recent parteneră a lui Domingo într-un excelent episod al serialului Mozart in the Jungle) şi de Plácido Domingo însuşi, împreună cu numeroase alte personalităţi din lumea politică şi culturală, designerul a asistat, cuminte şi impresionat, la desfăşurarea spectacolului (cum asistase şi la repetiţii, pe care le-a calificat ca „o minunăţie”). La sfârşit a fost chemat la rampă şi ovaţionat zdravăn, dar succesul de public nu l-a absolvit în ochii unor pamfletari deghizaţi în critici, care i-au reproşat bătrânului creator de eleganţă vestimentară aspectul mumificat şi prăjit la solar… În fine, e trist să vezi cum nu puţine rubrici de critică de artă se preschimbă în instrumente de împroşcat invective tembele asupra unor personalităţi strălucitoare.

Dar ce i s-a oferit publicului venit în teatru cu bune intenţii? Cei mai interesaţi au putut cunoaşte montarea dintr-o transmisiune televizată a premierei de la Roma, postată la vremea respectivă pe Youtube: o montare, cum spuneam, eminamente tradiţională, înclininând spre sobrietate şi lăsând aspectele melodramatice mai curând în seama interpreţilor. Singurul „veteran” al seriei romane a fost tânărul Arturo Chacón-Cruz, un Alfredo impetuos şi juvenil, pe care l-am lăudat fără rezerve atunci când a interpretat acelaşi rol în Traviata de la Los Angeles. Acum, temperamentalul tenor mexican şi-a desfăşurat din nou, fără economie de energie, combustia artistică intensă, intrând uneori într-o prea apăsată contradicţie cu ritmul mai lent impus de noua montare, unde reacţiile personajelor (cu excepţia probabil intenţionată a morţii Violettei) au fost mult mai rezervate. Este totuşi posibil ca, în lipsa fizică a regizoarei Sofia Coppola (absenţă motivată de alte contracte de film în desfăşurare), o anumită lipsă de coordonare să se fi strecurat în rândurile interpreţilor, cel puţin în raport cu concepţia iniţială. Dar Arturo Chacón a dat totul şi nu a fost puţin, chiar şi fără eroicele do-uri din finalul cabaletei „O mio rimorso”. De asemenea, prin eleganţa frazării, el şi-a dominat cu ardoare partenera în duetul declarativ-amoros din actul întâi („Un dì, felice, eterea”), cu toate că, presupun, doza de răceală din reacţia sopranei îşi avea explicaţiile ei regizorale…

Marina Rebeka (Traviata şi la Staatsoper din Viena alaturi de Domingo) a pornit, aşadar, cu o reţinere motivată, pentru a se lăsa în voia cascadelor sentimentale abia în cabaleta „Sempre libera”, în părţile de disperare din lungul duet cu Germont-tatăl şi, mai ales, în scena finală a operei. Aceste contraste şi-au produs efectul final scontat (printr-o vizibilă convertire a reacţiei publicului, până atunci oscilantă în funcţie de „dăruirea” de moment, vocală şi actoricească, a protagonistei, într-un vacarm de ovaţii triumfal). Soprana letonă e arătoasă, are ochi albaştri pătrunzători (la modul glacial) şi a ştiut să poarte cu demnă eleganţă rochiile desenate de Valentino (nu putem trece sub tăcere rochia roşie purtată la balul organizat de Flora în actul al doilea, tabloul al doilea). Trecând peste unele mici imperfecţiuni de rostire a textului italian, vom spune că Marina Rebeka, posesoare a unei voci pătrunzătoare, cu un timbru de asemenea memorator de climă nordică, este capabilă de un joc actoricesc extrem de nuanţat (într-o mai mare măsură decât i-a fost dat în prezenta montare, iar aici gândul mă duce iar pe alte meleaguri, la Franco Zeffirelli, un scrutător infinit al psihologiei personajelor). Una peste alta, Plácido Domingo a caracterizat-o, atât în circumstanţe oficiale de presă, cât şi într-o conversaţie particulară cu admiratorii imediat după premieră, ca fiind the best around (referindu-se, de bună seamă, exclusiv la rolul Violettei). Magister dixit. Noi aşteptăm o şansă de revanşă pentru alte soprane merituoase implicate în acest rol.

În jurul Marinei Rebeka, tinerii studioşi de la Centrul de Perfecţionare „Plácido Domingo” al Palatului Artelor şi-au dat silinţa de a se ridica la înălţimea evenimentului, mai ales în condiţiile de tensiune evidentă din seara premierei. Din raţiuni de spaţiu tipografic, îl voi nominaliza doar pe Alejandro López, un Doctor Grenvil încă foarte tânăr, dar vocalmente promiţător. Un moment de emoţionantă vitalitate a oferit baletul în coregrafia semnată de Stéphane Phavorin, iar corul condus de Francesc Perales şi Orchestra Comunităţii Valenciene sub bagheta lui Ramón Tebar au evoluat, între precizie şi supleţe, la nivel înalt.

De bună seamă, prezenţa în distribuţie a lui Plácido Domingo a contribuit, alături de prezenţa pe afiş a luiValentino, la situaţia dramatică a casei de bilete (dramatică din punctul de vedere a numeroşilor doritori rămaşi pe dinafară). Maestrul s-a achitat de datoria sa eternă faţă de public (aceea de a fi, tocmai, the best around) la modul superlativ, cu o voce emisă la volumul său maxim cunoscut, fără efort, cu lungimi de note adesea ameţitoare, susţinute cu o respiraţie incredibilă şi pe un legato cum nici la carte nu se prevede. Supraomul din el s-a manifestat generos şi absolut, în ciuda unei răceli recente invocate la premieră (înaintea spectacolului, între patru ochi, pe covorul roşu, unde am putut să îl salut şi să schimnăm câteva cuvinte… în limba italiană, dar şi după, la întâlnirea cu suporterii, unde, după ce dominase vocal şi actriceşte întreg spectacolul, a promis că, gata, de acum înainte va fi mai bine!)… Arta lui Domingo este aceea de a schimba faţa spectacolului prin propria sa apariţie pe scenă. Deodată, inclusiv celelalte personaje îşi capătă contururile spre care tindeau, iar micro-universul înfăţişat publicului se încheagă într-o coerenţă magică. Pe umerii de Atlas ai lui don Plácido, noul cosmos scenic are sens dramatic înalt şi siguranţă de evoluţie. În plus, spre deosebire de colegii săi de „meserie”, artistul spaniol variază modalităţi de emisie vocală şi atitudini dramatice de la o seară la alta, permiţându­-şi să sublinieze, de fiecare dată, în funcţie de inspiraţie, alte şi alte aspecte ale textului, ca într-o meditaţie necontentită asupra multiplelor înţelesuri de adâncime ale libretului şi ale partiturii. Cu atât mai impresionantă apare această perpetuă nuanţare prin aprofundări succesive în cazul unui personaj ca Germont-tatăl, îndeobşte redus la meschine considerente de înţepenită morală burghezo-moşierească. La Valencia, titanul nostru a strălucit, seară de seară, la cotele sale maxime, care l-au consacrat: vocal cu forţă divină şi artistic prin cea mai adâncă umanitate… O umanitate de care am profitat încă o dată, darnică inclusiv prin cele două mini-interviuri, în spaniolă şi în engleză, clipuri pe care mi le-a acordat pentru Facebook şi care s-au bucurat de un mare succes în reţea… „Dar ce voce puternică are…”, mi-a şoptit, cu ochi măriţi a neîncredere, partenera mea de viaţă şi de călătorie, Luminiţa Andrei-Cocârţă, în pauza dintre tablourile actului al doilea. Obţinuse în ultima clipă un bilet la premieră, cât timp zburam către Valencia, prin sacrificiul nocturno-matinal al nepreţuitei şi – vorba fiind şi de Valentino – infinit elegantei noastre prietene romane Simona Lidulli. Artă şi prietenie sub semnul lui Plácido Domingo…

 

Giuseppe Verdi: La traviata. Valencia, de Les Arts Reina Sofía. 09, 12, 15 Februarie 2017. Violetta Valéry: Marina Rebeka; Alfredo Germont Palau: Arturo Chacón-Cruz; Giorgio Germont: Plácido Domingo; Il barone Douphol: Jorge Álvarez; Gastone de Letorières: Moisés Marín; Il marchese d’Obigny: Andrea Pellegrini; Il dottore Grenvil: Alejandro López; Flora Bervoix: Anna Bychkova; Annina: Olga Zharikova; Giuseppe: Antonio Gómez. Orquestra de la Comunitat Valenciana. Cor de la Generalitat Valenciana. Dirijor: Ramón Tebar. Scenografie: Nathan Crowley şi Leila Fteita. Costume: Valentino Garavani, Maria Grazia Chiuri şi Pierpaolo Piccioli. Lumini: Vinicio Cheli. Video: Igor Renzetti şi Lorenzo Bruno. Coregrafie: Stéphane Phavorin. Regie: Sofia Coppola. Direcţie repunere în scenă: Marina Bianchi.

Revista indexata EBSCO