Jun 7, 2017

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – Andrei Rubliov sau frumusețea care va mîntui lumea

 

La proiecția cu Andrei Rubliov din Aula BCUT (Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timișoara), sala a fost plină (o sută de locuri). Săptămîna trecută, la Copilăria lui Ivan, a fost arhiplină. Al doilea lung-metraj tarkovskian, lung de aproape trei ceasuri, face cît două filme. Poate unora li s-a părut prea lung sau că e prea plin de „Ev Mediu” și n-au mai venit să-l vadă sau să-l revadă.

 

Rubliov este un film care se deschide spectatorului în funcție de relația acestuia cu Biserica, în funcție de așezarea sa în viața Bisericii sau, pur și simplu, în funcție de capacitatea de a contempla, de a se minuna. Clopotul este aici semn al renașterii naționale. Muțenia autoimpusă a iconarului este vindecată prin arta pe care – după zece ani de asceză – o reia, în urma întîlnirii cu tînărul clopotar. De asemenea, Rubliov se deslușește mai clar în funcție de prieteniile cinematografice ale celui care îl descoperă. În acest sens, Bergman (Lumină de iarnă, A șaptea pecete), Kurosawa (Cei șapte samurai), Mizoguchi (Povestirile lunii palide după ploaie), Bunuel (Nazarin), Bresson (Jurnalul unui preot de țară) sînt vecinătăți frecventate și îndrăgite de Tarkovski. Sau prieteniile literare (Dostoievski, Cervantes, Bahtin, Soljenițîn, Aitmatov). Dar poate esențială rămîne raportarea la icoană – ca imagine, prin excelență, a Bisericii, nicidecum ca produs de artizanat sau de galerie de artă. Tarkovski, Sculptînd în timp: „Scopul demersului nostru artistic a fost să reconstruim pentru publicul modern lumea secolului XV, să o prezentăm astfel încît costumele, limbajul, modul de viață și arhitectura să nu dea spectatorilor senzația unei relicve, a unui exponat dintr-un magazin de antichități. Pentru a ajunge la adevărul observației directe – al așa-numitului adevăr psihologic – a fost nevoie să renunțăm la arheologie și la etnografie”. Într-adevăr, dezbaterile de idei despre ignoranța poporului, despre nevoia de frumusețe, despre dimensiunea ontologică (în raport cu viziunea legalistă) a judecății, despre idealul iubirii fraterne și încă altele, sînt încă de actualitate și la începutul mileniului trei.

 

Filmul lui Tarkovski pare să comunice – într-un fel cît se poate de incorect politic (deopotrivă în anii 60, la vremea realizării sale, cît și la început de mileniu trei) – că Biserica „singura în stare să ofere omenirii un ideal”, nu s-a prăbușit. Jindul său după viețuirea liturgică a omului (ce presupune strădania ascetică pentru dobîndirea pocăinței) se conturează încă din Copilăria lui Ivan, unde vedem ruinele unei biserici și fragmente dintr-o frescă înfățișînd-o pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus. „O fecioară care are un prunc? Numai la voi, la ruși, poți întîlni așa absurdități!” – spune comandantul tătarilor care – cu ajutorul unor ruși vînzători de neam – a cucerit orașul Vladimir și alte orașe rusești. Cît de tătarizată (sau, teologic vorbind, de protestanizată) e acum mintea multor contemporani din părțile Rusiei și ale altor pămînturi așa-zis creștin-ortodoxe nu mai e (sau nu ar mai trebui să fie) o surpriză pentru nimeni. În Solaris, Kris cade în rugăciune în fața icoanei cu Sfînta Treime pictată de Rubliov. În Oglinda vedem afișul filmului Andrei Rubliov pe unul din pereții casei în care locuiește personajul principal. Cumințenia culorilor și formelor din iconografia ortodoxă insuflă fiecare creație tarkovskiană. Rubliov e un film despre un pictor de icoane (tablourile religioase nu apăruseră încă în Rusia decît o dată cu Petru cel Mare), însă nu-l vezi nicio clipă pe marele iconar pictînd. Tarkovski are simțul kitsch-ului. Caută expresia cinematografică a gîndirii și viziunii sale, ilustrativismul (fie el și de tip ortodox) nu-l interesează. Ce îl interesează? Să-l aducă pe ecran pe autorul de care era atît de legat – Dostoievski (care „nu a fost atît un om religios, cît mai ales unul din primii care au exprimat drama omului în care organul credinței s-a atrofiat”). Să plăsmuiască acea „frumusețe care va mîntui omenirea”, cum spunea autorul Karamazovilor. Și acel sentiment mîntuitor de rușine, de pocăință, cum spunea psihologul Kris Kelvin din Solaris. Iar pocăința – ne vestește aievea Teofan Grecul, celălalt mare iconar – este „starea de pendulare între încredințarea că sîntem iertați de Dumnezeu și conștiința propriei vinovății”.

 

Am plecat de la Rubliov cu bucuria de a-l fi revăzut alături de fiul meu, Ioan, care – cu cîteva săptămîni în urmă – văzuse (și-i plăcuse) Cei șapte samurai. Și care, sînt sigur, ar fi urmărit la fel de interesat fresca lui Tarkovski și dacă nu i-aș fi șoptit la ureche fiecare dialog și nu i-aș fi explicat unele scene. Impactul audio-vizual e copleșitor. Înțeleg de ce compozitorul Adrian Enescu, întrebat care filme i se par importante din punctul de vedere al coloanei sonore, a spus: „Filmele lui Tarkovski mi se par cruciale” (Almanah Cinema 1982). Multe ale filme de referință (capodopere, chiar) realizate mai ales după anii 90, mi-ar crea un ușor (sau mai pronunțat) sentiment de disconfort (nu doar în prezența copiilor), datorită unor explicitări și neînfrînări la nivel de imagine și limbaj. Filmele lui Tarkovski însă – însuflețite de dorința regizorului de a-i ajuta pe oameni să trăiască, de a ajunge pînă în străfundurile sufletului omenesc și de a-l lăsa pe om fără apărare în fața binelui – le-aș putea urmări oricînd, fără niciun sentiment de vinovăție, în public.

 

 

P.S. La ora 6, pe cînd mă pregăteam să spun publicului cîteva vorbe (în calitate de coordonator al Retrospectivei Tarkovski de la BCUT), observ că un cîine – sigur pe el, de parcă avea invitație cu loc rezervat – intră pe poarta bibliotecii. Așa cum, în Rubliov, intră un cal în biserica distrusă de tătari sau cum, în Călăuza, „cîinele psihopomp” se alătură personajului principal. Portarul a crezut că stăpînul trebuie să fie unul din spectatori. Cîinele însă, încredințat de misia lui, s-a cuibărit sub două scaune din penultimul rînd. În zadar a încercat doamna bibliotecară Lia Vighi să-l ademenească, oferindu-i biscuiți, și să-l scoată afară. El a pus botul pe labe, iar noi ne-am văzut de treabă. Tarkovski – mi-am zis și am zis, în scurta prezentare dinaintea proiecției – cu siguranță nu e dintre acei regizori la filmele cărora nu intră nici cîinii. Sala e plină și, iată, un cîine – teleghidat din cer, de undeva – s-a alăturat oamenilor iubitori de Tarkovski, în liniștea unui adăpost, ca să asculte filmul unui mare iubitor de animale (cîini și cai, mai ales). A rămas tăcut pînă aproape de final, cînd un tătar dădea niște carne de cal unor dulăi hămesiți care, printre lătrături, s-au sfîșiat ca să apuce și ei cîte-o îmbucătură. Atunci a început să latre de zor, alăturîndu-se confraților săi de pe ecran. Spectatorii au izbucnit în rîs. La sfîrșit, după o strădanie de cîteva minute a doamnei bibliotecare, cîinele a ieșit afară din incinta BCUT la fel de hotărît cum intrase. Misiunea lui se isprăvise.

Revista indexata EBSCO