Jun 7, 2017

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Simona MODREANU – De ramul unui vers…

Spaţiul poetic francofon autohton s-a îmbogăţit recent cu un volum semnificativ, poate puţin surprinzător, dar pe măsură de gratifiant. Este vorba de o mică antologie de 21 de poeme semnate de Vasile Burlui, transpuse în limba franceză cu o rară delicateţe şi vigoare intuitivă de Iulian Popescu (Vingt et un poèmes de Vasile Burlui, Iaşi, Editura Apollonia, 2017).

21. Cifra perfecţiunii prin excelenţă, 3 x 7, simbolizînd înţelepciunea divină, oglindă a luminii eterne care traversează şi pătrunde în toate lucrurile. Cifră a Superiorilor necunoscuţi, aceşti mari maeştri spirituali discreţi, secreţi, care supraveghează întîmplările mundane din ascunsa lor Shambala. Cifră care, potrivit lui René Allendy, conţine raportul dintre principiul individualităţii 1 şi diferenţierea cosmică 20, un act de organizare, căci 2+1=3 şi «astfel principiul individualităţii, situat între lumea spiritului şi cea a materiei, realizează în el însuşi reunirea celor două» (Simbolismul numerelor. Eseu de aritmosofie). De altfel, trinitatea impregnează subtil aceste texte alese, reflecţia asupra sacrului, a cosmosului şi a Schimbării Timpului de După (potrivit formulei poetului, din Précarités optimistes) reprezentînd esenţa vibraţiei lirice, o vibraţie sensibilă, dar adesea invizibilă.

Accesul direct la miezul fierbinte al acestui suflet care se disimulează mai mult decît se revelează este o părelnicie. Lumina interioară se învăluie într-o carapace de melancolie uneori maladivă, cu accente bacoviene, alteori, înşelător voioasă şi pasională, cu sonorităţi cumva stranii. Apropierea de un prag necunoscut face fiinţa febrilă, parcursă de sudori reci, oximorul fiind singurul capabil să pună degetul pe mister. Precum în noaptea întunecată a Sfîntului Ioan al Crucii, sămînţa incandescentă a sufletului alunecă între umbre şi tenebre, lăsîndu-se întrevăzută în tînguirile ce destramă firele cerului. Iar omul plăpînd, care îşi aşteaptă plecarea spre alte orizonturi, îşi topeşte neliniştea în ispita estetică. Trecerea dincolo nu are cum surveni brutal, ea se va petrece suav, sub forma unui glob atîrnat ”de ramul unui vers”…

Pe cărarea poetică a lui Vasile Burlui, aceleaşi pietricele sclipesc de mulţi ani. E imposibil să te rătăceşti. Nu sunt numeroase, dar strălucirea lor le face de neocolit şi liniştitoare în acelaşi timp. O lume destabilizantă prinde astfel contur, în care muzica, singurătatea, miturile antice, întrebările metafizice sunt tot atîtea figuri revelatorii. În ciuda rimelor şi asonanţelor care ritmează versurile şi par să confere o graţie melodioasă poemelor, universul întrezărit e departe de a fi odihnitor sau tandru. Îl traversează o cruzime maiestuoasă, leonină, după imaginea acelor animale care se spintecă democratic şi demn în cîmpiile din Okavango, unde ”viaţa şi moartea au parfum şi gust de mango”. O cruzime savuroasă, fermecătoare, fatală.

Sclav al arpegiilor celeste şi al bolţilor înstelate, poetul nu e mai puţin atins de armoniile terestre şi această formă aparte de nostalgie dulce pe care o îngînă o flaşnetă pe o stradă din Paris, însoţindu-l pe veşnicul rătăcitor, cartograf de vise, cerşetor al Crucii, contemplîndu-se infinit într-o oglindă spartă, ce nu-l redă nicicînd întreg sie însuşi… Iar această voce neliniştitoare, care tulbură şi mişcă straturile subterane pe care preferăm adesea să le trecem sub tăcere, este dublată de un ecou care o exaltă, căci arheologia sensului din acest volum de douăzeci şi unu de poeme nu ar fi completă fără munca de orfevru rafinat şi modest al celui ce se consideră un transposeur, nu un traducător, Iulian Popescu. Și, în fond, are perfectă dreptate. Este infinit mai greu să împrumuţi spaţiul imaginar al altuia, şi într-o limbă care nu e a ta, să le îmblînzeşti, să le adaptezi, infuzîndu-le în acelaşi timp propriul repertoriu de gînduri şi trăiri, propriul elan vital. În acest caz, el devine mult mai mult decît un traducător – acest vehicul oarecum pasiv al unei alterităţi -, el devine un podar, o călăuză peste un pod pe care l-a construit cu sufletul său şi cuvintele altuia, într-o mişcare migratorie a spiritului şi scriiturii. Călăuza limbii instituie aşadar punctul de joncţiune ce leagă două lumi, două moduri de a privi, apropiindu-le pînă la amestec, traducătorul fiind simultan el însuşi şi celălalt, într-o modulaţie de şoapte care se înalţă, sobru şi tulburător, într-o singură voce.

 

CÂND VOI PLECA

Când voi pleca,

Să nu mă căutaţi în apele stătute,

Ci în izvorul limpede din munte.

Nu m ăgăsiţi prin stufărişuri şi nămol,

Ci prin tăriile din ceruri dând ocol.

 

Când voi pleca,

M-oi scufunda grăbit în Visul Neales,

În vârf de stâncării voi adăsta ades,

Căci voi zbura spre neanturi cu vultúrii,

Neîncătuşat şi slobozit de patimile urii!

 

Când voi pleca,

Mă voi găti de drum în dimineaţă,

Topit în aburul plecării şi în ceaţă

Şi, potolit în armonia lui Florar,

Mă veţi vedea în visuri tot mai rar.

 

Când voi pleca,

Furat de armonii celeste şi arpegii,

Purtând toiag şi traistă ca pribegii,

Voi risipi duios, cu glas încet,

Cuvinte dintr-un cântec de poet.

 

Când voi pleca,

Pierdut pe bolta-n licăriri de stele,

Rătăcitor şi căutându-mi visul printre ele,

În seara diafană, pecând, oprit din mers,

M-oi spânzura de ramul unui vers!

                                                       28 aprilie 2013

 

Quand je serai parti

Quand je serai parti,

Ne me cherchez pas aux eaux qui stagnent,

Mais dans les sources claires des montagnes.

Je ne serai ni aux jonchaies, ni aux bourbiers,

Car toujours je fais le tour des cieux hospitaliers.

 

Quand je serai parti,

Je plongerai célère dans l’Implacable Rêve,

Aux pics des cimes mes trêves seront brèves,

Je volerai là-haut avec les aigles olympiennes,

Libre et affranchi de la passion des haines !

 

Quand je serai parti,

Je serai prêt à m’en aller dès l’aube, un peu hagard,

Perdu dans le vertige du départ et du brouillard.

E calme, dans l’harmonie tendre de Floréal,

Je quitterai vos rêves sans vous faire mal.

 

Quand je serai parti,

Esclave des harmonies et des arpèges,

Prenant besace et canne qui me protège,

Je m’en irai en chantonnant à voix câline et basse

Le chant suave du poète qui passe.

 

Quand je serais parti,

Errant sur la voûte pleine d’étoiles

À la recherche de mon rêve sur leur toile,

Un soir limpide, flapi et las de l’univers,

Je me pendrai peut-être à la branche d’un vers !

Revista indexata EBSCO