Jun 7, 2017

Posted by in Cartea de etnologie

Bogdan Mihai MANDACHE – Despre religia naturală

 

David Hume (1711-1776) a fost un filosof scoţian care a studiat la Edinburgh şi la La Fleche, în Franţa, acolo unde a scris prima sa lucrare filosofică, Tratatul asupra naturii omeneşti, era încercarea sa de a formula un sistem filosofic; împărţit în trei părţi, Tratatul era despre procesul de cunoaştere, despre pasiunile omului şi despre morală. Deşi era cea mai aprofundată privire a lui Hume asupra omului în ansamblul său, cunoaştere, psihologie, morală, către sfîrşitul vieţii filosoful scoţian îşi „reconsidera” scrierea găsind-o juvenilă, inexpresivă. Tratatul arăta că ştiinţa care apropie înţelegerea omului este datorată uniformităţii naturii umane, iar aceasta din urmă este studiată pornind de la universul mental caracterizat de „percepţie”, care pentru Hume desemna întregul conţinut psihic. Prima sa carte nu s-a bucurat de succesul aşteptat, în schimb următoarea, Eseuri, morale şi politice i-a readus încrederea, ceea ce l-a făcut să spere că va obţine Catedra de filosofie morală la Universitatea din Edinburgh. Acuzaţiile de erezie şi chiar de ateism i-au adus ani de peregrinări, dar şi răgazul pentru a scrie noi lucrări: Eseuri filosofice asupra înţelegerii umane, mai bine cunoscută sub denumirea dată de Hume în ediţia revizuită din 1758, Cercetare asupra înţelegerii umane. Este o lucrare în care David Hume prezintă consideraţiile sale despre natura raţionamentului, despre conştientizare şi teoria sensului, despre cauzalitate. În domeniul cunoaşterii, Hume rezumă toate relaţiile posibile la două categorii: relaţiile care depind doar de compararea între idei şi relaţiile care depind de confruntarea cu experienţa; primele aduc certitudinea apodictică a adevărurilor matematice, celelalte privesc cunoştinţele experimentale. În aceeaşi lucrare, David Hume abordează şi probleme de morală, unde neagă existenţa unei „raţiuni practice” şi posibilitatea unui fundament raţional al eticii, existenţa pasiunilor şi voinţei nefiind urmarea unei judecăţi. Alte lucrări care i-au adus aprecierea contemporanilor au fost Istoria Angliei şi Eseuri de morală, de politică şi de literatură. Dar David Hume este cunoscut şi pentru cărţile sale în care a pus în discuţie argumentele teologice şi cosmogonice ale existenţei lui Dumnezeu, expuse în Dialoguri asupra religiei naturale şi Istoria naturală a religiei, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Cogito”, traducere, studiu introductiv şi note de Alexandru Anghel, 2015, 272 p.

Apărută postum, în 1779, cartea Dialoguri asupra religiei naturale este considerată ca fiind deopotrivă cea mai enigmatică, dar şi cea mai deplin realizată scriere a lui David Hume. Dialogurile aduc în scenă trei personaje principale, Demea, adeptul unei ortodoxii rigide şi inflexibile, Cleanthes, teistul experimental, şi Philon, filosoful sceptic, cel care conduce dialogul, cărora li se adaugă Pamphilius, care era martorul, şi Hermippus, persoană căreia Pamphilius i se adresează. Numele personajelor principale se regăsesc în filosofia clasică, dialogurile humeene fiind influenţe şi de opera lui Cicero, aspect subliniat de Alexandru Anghel în ampla şi bine documentata sa prefaţă. Comentatorii cărţii lui Hume consideră că textul de desfăşoară după o strategie complexă în care discursul asupra religiei nu se întemeiază pe un sistem particular, dar nici pe ateism. Scepticul îşi ia partea sa din confruntarea cu teologul, care afirmă că existenţa lui Dumnezeu este evidentă, dar că natura sa este insondabilă, dar şi opoziţia faţă de teistul care susţine că nu poţi socoti existenţa unei Fiinţe despre care nu ai nici o idee. David Hume afirma în debutul Dialogurilor că studiul filosofiei începe cu logica, continuă cu etica şi fizica, încheindu-se cu natura zeilor, ştiinţa teologiei naturale „fiind cea mai profundă şi mai abstractă dintre toate, cerea o judecată foarte matură pentru a fi studiată, neputînd fi încredinţată decît unei minţi bogate în toate celelalte ştiinţe.”

Alexandru Anghel analizează în detaliu, cu argumente serioase cele două perspective prezente în  epocă şi ilustrate în Dialoguri de Philon, sub care „se ascunde” Hume, care loveşte temeliile conceptuale ale religiei naturale, şi Cleanthes care susţine o concepţie tradiţională a religiei naturale. Ordinea şi scopul naturii neputînd fi produsul hazardului, trebuie să admită un principiu explicativ, înţeles ca existenţă care a acţionat după un plan dinainte conceput. Existenţa divinităţii era discutată în contextul existenţei ordinii şi finalităţii naturale, printr-o inferenţă de la efect la cauză, în care efectului nu-i se poate atribui arbitrar altă însuşire decît cele necesare producerii acestuia. „Nu se pune problema existenţei, ci a naturii lui Dumnezeu. Şi pornind de la neputinţa înţelegerii umane, afirm că această natură a lui Dumnezeu este absolut incomprehensibilă şi necunoscută nouă. Esenţa acestei minţi supreme, atributele sale modul său de existenţă, însăşi natura duratei sale, toate aceste lucruri şi toate particularităţile referitoare la această fiinţă divină sînt necunoscute omului”, scrie David Hume. Filosoful scoţian manifestă un anume scepticism în problemele religiei din perspectiva concepţiei despre necesitate şi libertate. În virtutea unui anume determinism şi a existenţei lui Dumnezeu-cauză a lumii, orice acţiune umană pare supusă unei necesităţi care o leagă de cauza supremă. Continuînd raţionamentul sceptic, divinitatea este sursa tuturor acţiunilor, deci nu există acţiuni imorale, iar dacă există, nu omul poartă responsabilitatea lor. Sigur, Hume nu a admis validitatea unui punct de vedere strict determinist, ştiind bine că omul plecînd de la experienţa sa concretă nu poate ajunge la înţelegerea divinităţii în atotputernicia sa, în înţelepciunea sa, în bunăvoinţa sa. Faptul că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi fundamentată raţional nu a împiedicat niciodată răspîndirea fenomenului religios.

Credinţa religioasă îşi găseşte fundament într-o predispoziţie prezentă în psihologia umană, predispoziţie analizată în Istoria naturală a religiei. Aici, David Hume situează originea religiei în sentimentul de frică, care este însoţit totdeauna de ignorarea cauzelor fenomenelor înfricoşătoare. În acest context, religia este deci prezentă ca răspuns natural al omului la misterul vieţii care îl înconjoară.  Acest răspuns s-a modificat în decursul istoriei, în funcţie de evoluţia culturii şi dezvoltarea societăţii. David Hume distinge astfel evoluţia fenomenului religios de la politeism pînă la concepţia abstractă a divinităţii specifică religiilor monoteiste: „Se observă că principiile religiei trec printr-un fel de flux şi reflux în mintea umană şi că oamenii au înclinaţia naturală de a se ridica de la idolatrie la teism şi de a se cufunda din nou în idolatrie. Vulgul, adică marea majoritate a neamului omenesc – cu excepţia cîtorva -, fiind ignorant şi lipsit de instruire, nu îşi înalţă niciodată contemplarea către ceruri şi nici nu pătrunde prin propriile cercetări în structura secretă a corpurilor vegetale şi animale, astfel încît să descopere o minte supremă sau o providenţă primordială care au dat ordine fiecărei părţi a naturii.” Forţa emoţiilor şi sentimentelor este mai puternică decît scepticismul raţiunii, chiar şi în domeniul religiei. Sensul comun impune fiecărui aspect al practicii cotidiene forţa convingerilor sale spontane şi vitale, ale instinctului său natural de supravieţuire indiferent care ar fi criticile absenţei fundamentului pe care s-ar putea înălţa raţiunea împotriva oricărei forme de dogmatism. Tendinţa universală de a crede într-o putere nevăzută este un fapt asociat în general naturii umane, susţine David Hume, precizînd că nu este absurditate teologică evidentă care să nu fi fost îmbrăţişată de persoane inteligente, cultivate. Enigma, misterul, suspendarea judecăţii sînt semne ale fragilităţii raţiunii umane, filosoful scoţian îndemnînd la retragerea în regiunile obscure, dar calme ale filosofiei.

Renumele lui David Hume se datorează aprecierii operei sale în ansamblu, însemnînd scrieri de istorie a Angliei, eseuri de morală şi politică, scrieri despre religia naturală, francezii numindu-l „un Tacit al englezilor”. Gîndirea lui Hume a exercitat o puternică înfluenţă asupra Iluminismului, atît în Franţa, cît şi în Germania. Immanuel Kant datora mult scepticismului filosofului scoţian, deşteptarea kantiană din somnul dogmatic datorîndu-se lui Hume. Deşi moştenirea sa a cunoscut un declin în Europa romantică şi idealistă, gîndirea sa a continuat să fie apreciată în Anglia, multe din concepţiile sale fiind preluate de diverşi gînditori, apogeul fiind atins în secolul al XX-lea, cînd tezele sale au influenţat curentul neopozitivist.

 

Revista indexata EBSCO