Jun 7, 2017

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Aventurieri care vor sfîrși prost

Aventurierii, în marea lor majoritate încep bine; în totalitate însă ei vor sfîrşi, ajung să sfîrşească, rău. Ce înseamnă să fii aventurier? Evident, aventurierul este cel care merge contra curentului vremii, contra devenirii istoriei, mizînd tocmai pe contradicţie, în care se situează ca raportare la firescul unei epoci, a unei condiţii sociale, existenţiale, contradicţie de natură să conducă la un şoc, generat de incompatibilitatea manifestării voinţei puternice a unei personalităţi care hotărăşte să înfrunte ceea ce este, sau pare să fie universul avantajos, general compatibil cu aspiraţiile umane aşa cum pot fi ele, banale şi plate. Personalitatea capabilă de realizarea unui succes durabil, a unei frecvent reînnoite  împliniri umane, este aceea care va afla o medie între programul aventurii exagerate, ori încercată permanent, şi practica  angajării corecte pe drumul minimei primejdii.

Stalin pare să fi exprimat – în cercul unor colaboratori apropiaţi -, cu privire la Hitler, caracterizîndu-l pe acesta drept un aventurier care va sfîrşi prost. În fapt, între condiţia de aventurier, pe care Stalin i-o atribuie lui Hitler, şi perspectiva eşecului său final se închidea o legătură neîndoielnică. Aşa cum am notat aici anterior, aventurierul este omul unei iluzii, care, aşa cum se întîmplă întotdeauna cu o iluzie, nu are cum să îl conducă altundeva decît la eşec, sau, mai probabil sau exact, la dezastru.

Aventurierii pot trăi înfrîngeri personale dar, în egală măsură, pot avea parte de neplăceri, insuccese sau derive penibile, critice, tulburi. Angajarea pe calea unei politici aflată în contradicţie cu necesităţile unei societăţi nu este altceva decît o nefericită aventură istorică. Într-o ţară, într-o societate, dominată de problemele unor venituri insuficiente în conturile unei mari părţi a populaţiei, în care se manifestă o sărăcie deloc neglijabilă, iar astfel nevoile principale ale multor oameni sînt dominate de grija accesului la hrana obligatorie, locuinţele minim confortabile, îngrijirea medicală corectă şi educaţia  noilor generaţii la nivel larg, orientarea la dreapta, eventual dreapta extremă şi arogantă, a instituţiilor şi persoanelor politice, are evidenta alură a unei aventuri. Tot astfel devine aventură practica unei politici de stînga într-o economie – şi deci, într-o ţară – în care antreprenoriatul de nivel înalt, investiţiile, capitalizarea întreprinderilor are o exprimare largă, vastă, eficientă, dezvoltîndu-se pe destul de lungi perioade.

Iată cum aventura – fie aceasta lansată într-un cadru personal ori, sistematic, social, amplu politic, instituţional – poate avea un caracter ordonat, organizat, explicabil, luînd o formă dinamică, totodată structurată de manifestare. În toate aceste cazuri – precum în orientările defectuoase ale politicilor de dreapta sau stînga, la care s-a făcut referire mai sus – aventurile tot aventuri vor rămîne, iar riscul acestora este, invariabil, înalt. În egală măsură însă aventura poate fi, în toate manifestările ei, surprinzătoare, surclasînd toate regulile, avînd un maximum de probabilitate pentru sfîrşitul prost, fiind, în acest caz aventură propriu zisă, aventură pură. Nu cred că sînt multe ţări în care spiritul aventurii să fie în mai mare măsură o expresie de personalitate liberă, mai lipsită de calculul interesului şi eficienţei acţiunii decît este în România. Să presupunem, în acest caz, faptul că lucrul efectuat aventurist, aventura ca joc al riscului asumat, este o parte semnificativă a destinului românesc, România fiind, în acest caz, o aventură, în sine, a istoriei. Sînt convins că situaţia României este în realitate una exact inversă. Ea, România, este într-atît de exact structurată, de solid fundamentate pe o concepţie, mai puţin constituită teoretic, formal, logic, cît aşezată organic în natura sa existenţială, pitagoric aşezată prin Zamolxis, de partea dacă, şi prin Numa Pompilius în cea romană, latină, mergînd prin secole, fie ele şi necunoscute, spre a lua o formă neafectată de timpul care nu a reuşit să dilueze substanţa pitagoreică a unei Europe constantă dincolo de rigidităţi, încît pe fundamentul ferm al României, dintotdeauna aventura politică a constatat că poate încerca orice. Nu este, oare, semnificativ faptul că un popor nou – cel român – se naşte din două popoare, din două societăţi, ori grupuri etnice, amîndouă avîndu-şi rădăcina spirituală profundă în spiritualitatea pitagoreică. Ne amintim că Herodot afirmă faptul că Zamolxis – devenit ulterior, în propria-i viaţă reală, umană însă zeul dac – fusese sclav al lui Pitagora, eliberat apoi de către filozof. Istoricul grec, mai exact creatorul grec al istoriei, discută însă, fără a rosti o concluzie decisă, dacă pitagorismul a fost doctrina care a adus iluminarea lui Zamolxis, ori Pitagora a fost condus spre viziunea filozofică, dar şi magică, a lumii ce i-a devenit proprie primind idei mistice, tradiţional dacice, prin prezenţa alături de sine a temporalului sclav Zamolxis. Pe de altă parte Numa Pompilius era considerat, în tradiţia romană drept un elev al marelui filozof şi maestru spiritual grec. A resimţit oare poporul român, în cursul constituirii sale în calitate de popor dispunînd de o structură spirituală nu doar unitară, ci şi solid edificată, puternică, prezenţa unei surse spirituale comune, a celor două rădăcini de concepţie, tradiţie şi, în fapt, civilizaţie, aparent – aparent doar – extrem de diferite?     Într-un anumit sens răspunsul la această întrebare nu poate fi decît unul simplu pozitiv – sentimentul de unitate deplină a latinităţii inserată pe un fond dacic, pare să fi parcurs întreaga istorie românească; pe de altă parte, însă, românismul a acceptat chiar un mare număr, şi o mare varietate, de influenţe diverse. Tocmai multitudinea factorilor generatori ai principiului românismului a făcut să se afirme – şi să se exprime – marea soliditate a acestuia.

A existat însă, tocmai prin această forţă, această putere, trăire, organică a făcut însă posibilă utilizarea de către români, în chiar fiinţarea românismului, a unui exces aventurist, penibil prin Vlad Ţepeş, genial prin Ştefan cel Mare, fabulos prin Mihai Viteazul. Cu excepţia sinistrei paranoia a lui ,,Dracula’’, ceilalţi mari conducători români, de la originea Principatelor şi pînă în secolul XX, pe de o parte au stimulat înclinaţia, voinţa, aspiraţia aventuristă în politica de peste secole a românilor dar, pe de altă parte, a întărit formula structurală eternă a fuzionării unor tendinţe civilizatorii şi de formă a puterii, formula consistenţei existenţiale a unui popor. În cazul evoluţiei istorice a popoarelor este valabilă maxima aplicată şi simplelor guvernări: ceea ce nu le distruge le întăreşte – aventurile care nu devastează popoarele, prin chiar eşecurile lor le întăresc şi le fac să îşi recunoască datoriile implicate în destinul lor. România nu este singura ţară în devenire căreia  se releva acest adevăr – Germania ar putea fi considerată, cu siguranţă, un exemplu încă şi mai bun în această privinţă.

Aventurismul istoric românesc nu a subminat iremediabil – şi nici măcar grav – românismul. Uneori s-a autocenzurat; alteori a susţinut construcţia unei forme naţionale de existenţă demnă, orgolioasă pînă la a deveni excesiv autocritică, compatibilă cu angajarea poporului pe o cale de progres care fără să devină cu adevărat exuberant nu a fost nici nesemnificativ. Alteori, totuşi, a produs compromiteri sensibile, poate inclusiv dramatice, ale perspectivelor dezvoltării României, în calitate de ţară modernă, liberă, oferind, în limitele sale ca formă statală, capacitate şi potenţial uman, fizic, material, spiritual-tradiţional, compromiteri privind şansa de a crea un model favorabil altora, ce ar fi putut participa la o mişcare zonală de forţă economică, politică, ca entitate în sine şi drept centru al unor forme originale, deci implicînd grupuri – un grup – de naţiuni. Fără a ne fi prăbuşit vreodată cu adevărat – sîntem între Viena şi frontiera de Vest a Chinei, singurele state, (devenite apoi un singur stat) care nu au dispărut niciodată de la înfiinţarea lor în secolul XIII şi pînă în prezent; celelalte creaţii statale din această arie, inclusiv unele alcătuind mai devreme sau mai tîrziu mari puteri, au dispărut cel puţin episodic sub presiunea altor forţe active în zonă. În acest mod am ajuns, nu atît de bine pe cît am fi dorit, sau am fi avut şanse pentru o reuşită, să împlinim un destin desăvîrşit, ci să ne plasăm pe o medie de civilizaţie şi dezvoltare cu totul denigrată, sau criticată fără scrupule, de către adversari nedemni, sau de către membri ai societăţii noastre, patologici în aprecierile lor, eronaţi cel puţin. Aventurismul istoric, al multor epoci ale istoriei noastre, prezent totdeauna cel puţin drept tentaţie nu ne-a distrus dar nici nu ne-a lăsat să fim ceea ce am fi putut deveni.

Vom putea continua să mergem pe o curbă a moderaţiei nici penibilă, nici satisfăcătoare către un viitor de care mai toate statele, ţările, par să se apropie cu intenţii zguduitor aventuriste? Aventurismul nostru acum devine mai acut ca niciodată. Exemple putem găsi oriunde. Dacă aventurierii termină rău, de aceasta este pentru noi o problemă a cărei soluţie va trebui să o găsească România în timpul cel mai scurt.

Revista indexata EBSCO