Jun 7, 2017

Posted by in ESEU

Dan PURIC – Nașterea poetului

 

– Uite vulturul! strigau oamenii.

– Să dăm cu pietre în el! a spus cineva.

– De ce? a întrebat un copil.

– Pentru că zboară!… a răspuns omul care tocmai se aplecase după o piatră.

Vulturul nu privea mulţimea agitată de sub el. Se lăsă mîngîiat de cer. De jos de pe pămînt se-nălţa către el o ură nejustificată care cădea neputincioasă înapoi.

Şi totuşi într-o zi cineva a strigat:

– L-am omorît! L-am omorît! L-am omorît!

– Cum? au strigat oamenii plini de curiozitate, dar şi cuprinşi de o tăcută gelozie faţă de cel ce izbutise.

– Se odihnea pe o stîncă. Eram în spatele lui… nu m-a observat. Se uita undeva departe!

– Şi?! întrebă mulţimea din ce în ce mai curioasă.

– Atunci l-am lovit cu o piatră, cînd el se uita departe!

Cu aripile larg deschise, vulturul stătea întins pe iarbă. Pămîntul îi devenise cer. Părea că zboară. Vîntul îi mîngîia uşor aripile lipsite de viaţă. Lumea curioasă se-ndepărtă de lîngă el. Erau satisfăcuţi. Plecau vociferîndu-şi victoria. În spatele ciocului întins ce atingea o piatră, se deschideau ochii lui sticloşi, ce refuzau să se despartă de viaţă. O dîră de sînge subţire făcea iarba să tremure. Încă mai respira. Simţi o mînă mică de copil ce-i atinse cu degete-lacrimi pleoapele, iar cerul ce încă se mai oglindea în ochii lui, se răsturnă parcă într-un oftat şi fugi sus la locul lui în depărtare.

– De ce te-au omorît? murmură suspinînd cel mic.

– Ca tu să te naşti! îi răspunse cerul.

Şi pentru prima oară, copilul privi depărtarea.

Revista indexata EBSCO