Jun 7, 2017

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Adevăratul Iuga. O personalitate cu două identități

 

Am cunoscut mai multe persoane cu acest nume. Mai întîi Ioniţă Iuga, un istoric. Mai apoi, bineînţeles poetul Ion Iuga. Pretinzînd că descinde dintr-un frate al voievodului Bogdan, întemeietorul Moldovei, din fratele rămas în satul din Maramureş, acesta vorbea cu atîta mîndrie despre neamul său încît a determinat o mică epidemie de adopţii ale numelui Iuga. Sosit ulterior în concursul la o glorie literară, Dumitru Iuga hotărî să se distanţeze de această aglomeraţie, să-şi schimbe numele, şi astfel Ion Bogdan, pseudonimul pentru care a optat, şi Dumitru Iuga sînt unul şi acelaşi autor. Primul, doar un pseudonim, este poetul, dar şi al doilea, cel al identităţii civile, şi acesta s-a manifestat cultural. Să îi luăm pe rînd!

Dincolo de noul nume: Ion Bogdan, identitatea respectivului poet ţine de apartenenţa sa la un proclamat spaţiu spiritual nord-vestic. În primul rînd, bineînţeles Maramureşul: „… e sublim/ acest cuib de nord cu zările/ totdeauna deschise”. Mai apoi poetul localizîndu-se „undeva în jarul din vestul Transilvaniei”. Sintagmele acestea sînt culese din amplul volum de poeme elegii domestice, Editura DACIAxxi, 2012, unde la pagina 28 găsim precizarea autorului că „elegiile domestice” au fost scrise, (probabil doar o parte din ele! – n.m. I.P.), prin anii 1970-1974 şi au fost tipărite, întîia oară, în volumul semnat DUMITRU IUGA, Mileniu provizoriu, Editura Cybela, Baia Mare, 1996. Poezia la care mă refer este una a notaţiilor expresioniste iar autorul ei nici nu are puterea să menţină la nivel înalt tensiunea din poeme, acestea alunecînd adesea în vorbărie şi lipsă de semnificaţii notabile. Este ceea ce el însuşi simte şi o exprimă, însă cuprins de pudoare o pune mai degrabă în seama altora, a confraţilor săi. Aşa se întîmplă cînd pentru Ion Bogdan: „azi dimineaţă/ poeţii s-au diluat/ e prea multă imaginaţie/ diseară în loc de cină vor ronţăi amurgul”. Sau, altădată, constarea sarcastică în care pare a fi şi autocritic: „ce bine că putem rămîne comozi/ în literara noastră mediocritate”. Să reţinem deopotrivă şi această apreciere: „cîtă ardoare şi  avînt/ într-un stog de cuvinte neînţelese/ defilînd atît de ţanţoş// şi de prisos!”.

Aşadar, e multă flecăreală în paginile acestei cărţi. Ion Bogdan, alias Dumitru Iuga, ia în primire cuvintele, se joacă cu ele, le joacă, le rostogoleşte, le dă de-a dura, le îngînă, le batjocoreşte, se ascunde în spatele derizoriului lexical, dar dincolo de atît de mult steril aglomerat e ganga unică, floarea de mină, rarul filon aurifer. Nici urban, nici rural, decorul comun al acestei poezii este unul montan, prin excelenţă silvestru. Referinţele se fac la munţi, la brazi dar şi la stejar, mai apoi în acelaşi context este evocat vîntul, sau ploaia. Alte dăţi, este amintit cu insistenţă soarele. Şi este uimitor cît de mult poezia acestui autor este una a singurătăţii radicale, în înţelesul că în ea prevalează elemente ale naturii, caracteristică fiind absenţa omului cu toate ale lui, o sihăstrie a sentimentelor dezumanizate, cam pretutindeni dominînd un rău existenţial profund. Şi totuşi, nu putem vorbi de o singurătate în înţelesul psihologiei ci de un transfer al figuraţiei lirice într-un registru cosmic.

Se va fi înţeles din toate acestea că Dumitru Iuga este un maramureşean născut în Săliştea de Sus şi trăitor de o viaţă întreagă în Baia Mare. Dincolo de unele trimiteri clar geografice precum Vaser, Novăţ, Gutin sau Şurdeşti, o apropiere de acest spaţiu predilect, Maramureşul, este semnalată de discreta inserţie în textul poemelor a unor regionalisme precum în versurile: „omul-cîine se prefăcea mereu/ nici nu lătra ca lumea/dintr-odată zdup-huzdup/ s-a prefăcut în lup/ şi   s-a dus pe muntele zis Lupişte// să culeagă hurlupi!”, sau: „la noi în odor/ în poiana Novăţ”, iar altădată dăm de versurile: „peste pămînt/ a venit un vînt de dedesubt/ de la străbunii cei buni/ să ne aducem aminte/de acei care au fost mai înainte/ de pe vremea apei din cristal/ închisă în piatra de mină/ de la începutul lumii/ de piatra scrisă cu însemne care/ nu se mai găsesc decît pe covoare/ pe porţi şi stîlpi de case/ pe cujelcile de tors pe botele păcurăreşti/ ori pe zgărdane…” Şi tot astfel cuvîntul rar este recuperat şi integrat în poem: „s-a cosit iarba stă polog/ retezate trupuri peste cosaştina udă”. Iar dacă acestea sînt simple intruziuni care dau culoare locală versului, alte dăţi dăm peste intarsii cu mai scurte sau mai ample citări din folclorul locului, bijuterii lirice, precum: „Jele-mi-i, lume, de tine/ C-oi muri şi eu ca mîne:/ Tu, p-a cui samă-i rămîne?”, sau în altă împrejurare: „Ce mi-i mie de-o mîndruţă / Ca la codru de-o frunzuţă:/ Cade una, gălbeneşte,/ Alta mai frumoasă creşte.”. Cît despre această relaţie a lui Ion Bogdan cu poezia populară, îmi atrage atenţia şi o scriere a sa de dimensiuni mai mici. Mă refer la Pomul cu jucării, text în vederea unui spectacol pentru păpuşi inspirat din folclorul copiilor (Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2013), unde termenul: inspirat, pus de autor în subtitlul cărticelei sale, nu este tocmai adecvat cîtă vreme fapta sa este mai mult decît inspirată de folclor, ea excelînd prin ample citări. Ceea ce a comis aici poetul îmi aduce aminte de un eveniment de scandal, de acum cîteva decenii, cînd artista Lena Constante deschisese o expoziţie de tapiserii în Bucureşti. Parte din opera sa era alcătuită din broderii detaşate din costume populare şi cusute în întreguri decise de artistă. S-a pus problema a cît de multe costume populare fuseseră sacrificate pentru ca din peticele rezultate noua autoare să îşi alcătuiască lucrările. În mod similar pînă la un punct, şi poetul Ion Bogdan decupează texte din producţii populare pentru a le agrega în propria creaţie. Numai că acelea din care el îşi extrage componentele piesei de teatru de păpuşi nu sînt distruse, ci rămîn pe mai departe intacte în natura lor genuină. Mai mult chiar, poetul le face reclamă şi creează un instrument cultural cu ajutorul căruia îi instruieşte pe copii, atrăgîndu-i înspre atît de dificil accesibila lume a artei populare autentice.

Contactele cu folclorul local, preocupările pentru studiul acestuia sînt dezvoltate de Dumitru Iuga într-o carte masivă, una relativ recentă: studii şi alte scrieri, Editura CYBELA, Baia Mare, 2015, un volum eteroclit, improvizat, un fel de bric-à-brac. Prevalează caracterul memorialistic, aglomerarea de cunoştinţe istorice, consemnarea de informaţii cu privire la biografia culturală a autorului, îndeosebi encomioane funerare, laudaţii pentru confraţi ai săi trecuţi în lumea drepţilor. În ceea ce mă priveşte strict pe mine, căci nu îmi permit să judec pentru alţii, eu nu cred că am avut o viaţă ce ar putea să intereseze postumitatea, ba chiar desfid un atare improbabil interes. Pe mine mă consider absolut neimportant şi privesc cu toată suspiciunea moda aceasta a atîtor contemporani de a consemna pentru posteritate imagini ale lumii lor, din provincie, din Clujul revistei Echinox şi mai ales din metropolă. Din perspectiva acestui scepticism radical privesc şi evocările publicate de Dumitru Iuga, altminteri pagini bine scrise.

În cartea la conţinutul căreia am comis insistente referinţe, o carte antologie prin  care autorul încearcă să transmită postumităţii o imagine definitivă a poeziei sale, acolo la urmă de tot, ca o încheiere este inserat şi un text mai aparte, din tinereţea poetului, cu titlul Ţăranii. Într-o notă pusă în fruntea textului propriu-zis se dau explicaţii despre istoria dramatică a respectivului poem, unul de o claritate exemplară, rostind solemn adevăruri definitive despre lumea din comunismul românesc, construind imagini de o eclatantă vigoare. Parcurgînd poemul îmi spun: Ce mare poet s-a pierdut prin faptul că, înspăimîntat probabil de ancheta politică la care l-au supus autorităţile, Dumitru Iuga şi-a abandonat adevărata vocaţie. În comunism scrisul însemna propagandă, adică o desfăşurare de minciuni. Îndeosebi cu apariţia generaţiei lui Nichita Stănescu poeţii români s-au străduit să se sustragă acestei meniri nefaste pe sub furcile caudine ale căreia îi obliga să treacă umiliţi partidul comunist. Aşa a apărut poezia ca vorbit în dodii, jucăuşă, precum cea din folclorul copiilor. Dumitru Iuga s-a adaptat, şi încă cu mare succes, la această modă lirică. Tot era ceva mai bine decît dacă ar fi acceptat să se înscrie în cohortele propagandistice ale comunismului postiş. Poemul acesta ni-l arată pe poetul fără egal, cel care ar fi putut să fie dacă nu ar fi intrat, glorios, în tabăra nichitastănescienilor, compunînd şi el elegii.

Am lăsat la urmă să spun că în bogata culegere de studii şi alte scrieri, mi-a reţinut atenţia primul text: Localităţi din Ţara Maramureşului în secolul XIV. Este ceea ce autorul pretinde a fi „o sinteză istorică a Maramureşului întreg”. Nu avem de-a face cu o lucrare ştiinţifică propriu-zisă, ci doar cu o sinteză bazată nu pe cercetări proprii, ci doar pe informaţii de mîna a doua, a treia, adunare de prin cărţile altora. Altceva este însă important în acest caz al lui Dumitru Iuga, şi anume faptul că, în corelaţie cu această preocupare a poetului cu privire la trecutul alor săi, constat că el este un om vechi, chiar străvechi. Nobilii neamului nostru, atîţia cîţi vor fi fost prin timp, s-au pierdut, s-au risipit, au degenerat dispărînd orice urmă de-a lor. E acesta un proces firesc, astfel se întunecă lumea, îndreptîndu-se spre completa ei îngheţare pe cînd se va opri ceasornicul cosmic. Faptul se întîmplă nu doar la nivelul universului întreg ci şi cu privire la destinul genealogiilor. În cunoştinţă cu primejdia acestui fenomen, familiile princiare îşi iau măsuri de precauţie, de eugenie, supraveghindu-şi ferm descendenţele. Fără a beneficia de o atare preocupare nobilii noştri s-au topit demult în poporul de rînd. Numai rar, extrem de rar mai există şi la noi, prin cine ştie ce minune, ca o excepţie, cîte un ins cu care s-a întîmplat procesul invers degenerării, ins care este rezultatul unei  selecţii naturale maxime. Dumitru Iuga, în toate ale sale, pe chip îndeosebi, poartă cu sine ca pe o sublimă povară şlefuirea unei distincţii de rară nobleţe. Un voievod maramureşean rătăcit peste multe veacuri pînă în zilele noastre!

Revista indexata EBSCO