Jun 7, 2017

Posted by in Istorie literara

Constantin PARASCAN – Istoria vieții culturale ieșene (1944-1970) (reflectată în presa locală) (IV)

Despre ce s-a întâmplat în august 1944 (se înţelege că nu mai existau nici ziare, nici reviste nici alte instituţii în Iaşi care să consemneze atunci – oricum, în Fondul documentar al B.C.U. „Mihai Eminescu” nu există presă cotidiană sau culturală din această perioadă) avem o mărturie din „Lupta Moldovei”, nr. 82, de luni, 20 august 1945, a scriitorului Ion Istrati, intitulată Acum un an la Iaşi/ în ajunul ofensivei. 20 august: „Foc!! Bum-bum-bum! Lupte de stradă. – Sânge, prea mult sânge! – Ura! – Trăiască Armata Eliberatoare! – În cetatea cu 50 de biserici (de I. Istrati):

„Germanii privesc chiorâş, ameninţători. Miroase a praf de puşcă şi a pământ. Iaşul bolnav de tristeţe şi aşteptare surâde naiv în cioburile sticlelor zdrelite în care se pitesc mărunţi stropi de soare şi senin. De cinci luni, peste umerii zguduiţi ai oraşului urlă veciile morţii, răbufnesc haotice cântecele surde ale tunurilor şi-n văzduh se încrucişează hangere şi cnuturi de foc. Arde. Pe străzi oamenii trec grăbiţi încoace şi încolo şi sunt aidoma unor îngeri trişti care sărută cerul.”

Evocarea scriitorului Ion Istrati, la un an de la petrecerea evenimentelor din august , oferă date din zilele de foc prin care au trecut ieşenii rămaşi „acasă”./ În ziua de 19 august oraşul părea în „acalmie”. A fost o dimineaţă „molcomă, ciudată”. „Pe Carol, în sus, au îmbătrânit teii de suferinţă, la Universitate genunchii porţilor şi-au luxat articulaţiile de beton şi de pe soclurile lor Eminescu, Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, cei ce au crescut din slovă flori de inimă bună, au fugit undeva într-un ungher de coridor întunecat. / Tot dincolo de Copou, de la deal de Vidraşcu, ropotul încleştărilor de plumb a amuţit şi-i pace firavă, domoală./ Linişte, linişte…/ Stâlpii de telegraf, cu părul sârmelor smuls de spaimă, s-au prăvălit pe marginea bordurii şi teii amputaţi zac pe gardurile sfârtecate ca pe brancarde”.

Într-un subcapitol intitulat Lângă aducerile aminte, autorul ne poartă mai întâi în Gara Iaşului, poartă de intrare şi ieşire din Iaşi cu lumea românească şi europeană încă din 1870: „Pustiu… agenţii gestapo-ului nu-ţi lasă răgaz pentru amintiri şi te brâncesc în stradă. (…). Soarele se ridică peste oraşul mutilat şi pe străzi cutreieră taciturni, bănuitori, grupuri de soldaţi osteniţi, deşiraţi, slabi./ Clădirile crâmpoţite de iureşul gloanţelor şi a schijelor de până mai eri au căscat guri mari de spaimă, s-au poticnit şi-au făcut loc pustiului. Acalmie grea, posacă. / – „Poate murim mâine…” gândeau şi-şi sugrumau teama ostaşi şi oameni rătăciţi. / Pretutindeni ziduri doborâte, acoperişuri arse, pereţi şi garduri ştirbe, moloz şi linişte./ Şi înserarea a intrat în oraşul cu 50 de biserici îmbietor de paşnică, tăcută, obsedant de calmă, cu stele aprinse în liniştea cerului, palide, plăpânde.”

Şi… ceea ce era iminent să se întâmple, Atacul, s-a petrecut a doua zi: „În zorii zilei de 20 August gurile de jăratec au trosnit lugubru muşcând ţărâna. Undeva, deasupra Copoului, a luat foc cerul şi-i un haos halucinant./ Nemţii au început devastările, măcelurile (…)./ Nemţii distrug totul. Podurile sar în aer, clădirile se cutremură (…). Dinspre Păcurari au început Katiuşele acompaniamentul şi-i marş de cântec, năvală, iureş (…)./ Vârfurile înaintate ale infanteriei sovietice au pătruns prin Cimitirul Izraelit în Păcurari.”

Din Lăpuşneanu până la Palat „pe străzile Iaşului e sgomot aspru de bocanci şi lume care fuge în toate părţile fără să înţeleagă bine ce se întâmplă, aşa, doar pentru că aude urale./ Înaintează armatele eliberatoare şi vorbele svâcnesc cu o bucurie deslănţuită (…)./ Ura! Piriod!… În Piaţa Unirii fâlfâie steagul roşu al biruinţei (…). Podul-Roşu a sărit în aer (…), retragerea nemţilor e prilej de groază, de moarte. Pe strada Ştefan cel Mare au ajuns tancurile şi în faţa Palatului administrativ se dau lupte. Ard două camioane cu muniţii (…). În Hală un grup de soldaţi români se predau ca atâţia alţii înaintea lor şi în văzduh zbârnâie avioanele lovind în eşaloanele ce se retrag pe şosea şi pe câmpuri în dezordine (…). Trăiască Armata Roşie”!

Din amintirile târzii ale unui răzeş-găzar de pe Valea Tazlăului Sărat, jandarm în Armata Română, prezent la Iaşi în august 1944

Costachi Parascan avea 34 de ani şi se aflase mobilizat pe Frontul din Răsărit. Participase la luptele de la Cotul Donului. În retragerea după ruperea liniilor române şi germane, îşi amintea cum cea dintâi şi singura grijă a combatanţilor era salvarea. Scene inumane se petreceau. Cei urcaţi în camioane (nemaifiind locuri şi pentru alţii), îi loveau peste mâinile prinse de obloane, îi împingeau, deşi aceştia, disperaţi şi ei, se rugau să-i lase să se urce. De prin martie-aprilie 1944 însă fusese deplasat în Iaşi pentru a participa la pregătirea oraşului pentru protejarea unor obiective în cazul bombardamentelor iminente. Pentru salvarea statuilor, a bisericilor (care fie erau „îmbrăcate” în saci de nisip, fie erau demontate (cum s-a întâmplat şi cu minunea, unica Trei Ierarhi).

În plimbările noastre prin Iaşii anilor 1967-1987, îmi povestea cum s-au demontat statuile din faţa Universităţii şi s-au adăpostit în holuri şi în subsoluri, apoi cum s-a protejat şi biserica Trei Ierarhi.

În zilele de 19-20 august se afla în garnizoana din apropierea Palatului Culturii (atunci Administrativ). Când a fost invadat oraşul, iar trupele încartiruite aici (nemţi şi români), derutate, înspăimântate, într-o ordine dezordonată, au apucat care încotro. Cuvântul de ordine era salvarea de urgie. „Focul” venea din toate direcţiile, din cer şi de pe pământ. Bubuituri, fum, strigăte, comenzi pe care nu le mai asculta mai nimeni…

Împreună cu un alt camarad, s-au retras în beciurile din apropierea Palatului Culturii, aşteptând un moment potrivit pentru a se salva într-un fel sau altul.

De aici au putut vedea o scenă demnă de Ev Mediu: Câţiva ostaşi sovietici, văzând şirul de butoaie pline cu licorile de pe Dealurile Iaşului, nu se mai osteneau să scoată vinul cum se scoate, şi, de fapt, nici nu aveau în ce şi cum, şi-n delirul invaziei şi forţei pe care le considerau legitime, au început să tragă rafale în toate butoaiele şi, cu gamelele puse la aceste fântâni arteziene ad-hoc, îşi ostoiau nu doar setea ci mai degrabă delirul invadatorului glorios.

Cei doi priveau la acest spectacol grotesc: cu rânjete care le desfigurau feţele, „eroii” turnau cu gamelele pe gâtleje vinul care le curgea peste trupuri şi haine, acesta continuând să ţâşnească din butoaie, după cum nimeriseră rafalele cartuşelor, şi după plecarea acestora, îndurerând inimile oamenilor care priveau cum se pierde o avere muncită, adunată, iubită…

Apoi s-au furişat cum au putut, fiecare pe drumul său spre casa sa din satul său de origine. Dar drumurile fiind periculoase, Costachi Parascan, cu Dumnezeu în suflet şi speranţă, a luat-o peste câmpuri şi prin păduri şi huciuri, stând ascuns ziua şi hălăduind noaptea…, conducându-se după stele şi muşchii de pe copaci şi după simţul omului crescut şi trăit în natura binecuvântată, neavând curaj să se vadă şi să se ajute de oamenii ce l-ar fi putut trăda .

De câteva ori era să fie prins de autorităţi, fiind descoperit  o dată de către localnici într-o claie de fân (unde se adăpostise şi adormise de truda drumului), dar a avut noroc şi acolo şi, după lungi şi dificile vămi pe care le-a trecut cu noroc şi ajutorul lui Dumnezeu („pentru că eu, măi Costică, nu am tras niciodată, când eram în linia întâi şi oriunde m-a apucat războiul, nu am tras niciodată în om, nu am omorât pe nimeni, trăgeam şi eu aiurea, în sus, în jos, numai în om nu am tras şi… uite că m-a ajutat Dumnezeu”), a ajuns acasă, în Prăjeştii de pe Valea Tazlăului Sărat, ori chiar la 18 km în munţii din Coacăz/Bolătău, la răzeşiile lui Alexandru Parascan, tatăl lui, încă în viaţă până în 1946.A stat ascuns o vreme, apoi s-a aflat în slujba autorităţilor locale până la încheierea războiului.

Şi, aşa cum se întâmplă atunci când se schimbă un sistem cu altul, o ideologie cu o alta, o comandă cu o alta, o putere cu altă putere, comenzile şi adaptările se dau şi se petrec rapid, curentul dominant ocupă spaţii tot mai largi, mijloacele de punere în practică a noilor idei se diversifică, apar şi militanţi slujitori executori şi „maşinării” de funcţionare a acestor mijloace.

Între cele mai eficiente, dovedite din vechime, sunt mijloacele de informare şi îndeosebi presa.

Un „organ popular de luptă patriotică”, apărut acum, în septembrie 1944, la Iaşi, este şi „Moldova liberă”, al cărei redactor responsabil va fi Mihai Novicov, şi care-şi avea redacţia şi administraţia pe strada Lăpuşneanu nr. 37.

O privire şi fugară asupra numerelor dintâi este lămuritoare: se vorbeşte de speculă, sabotaj, epuraţie la noi şi în Europa; de rolul şcolii în cultură, despre „vigilenţa antifascistă la sate”, despre  „constituirea comisiilor de verificare a cadrelor administrative în diverse oraşe din Moldova”; despre „politica de tergiversare şi sabotare din partea guvernului”; despre „situaţia frontului”: „trupele hitleriste din Carpaţi împresurate”…

Într-o rubrică intitulată Ziare noui se anunţă cu entuziasm apariţia organului Comitetului Central al partidului Comunist din România, „Scânteia”, care, după o perioadă de 20 de ani de apariţie ilegală, la 21 septembrie 1944, „s-a scos primul număr legal”. La Craiova apăruse „Înainte” (ca şi la Bacău, din care am citat mai sus), „un organ de luptă patriotică, sub conducerea cunoscutului luptător antifascist Ion Popescu Puţuri”.

Preşedintele sindicatului profesorilor, V. Buţureanu, opinează despre apropiata deschidere a anului şcolar ca fiind „un semn bun, un îndemn spre linişte, o picătură de rouă menită să aline suferinţele adânci ale războiului (…) (şi că) încep să se zărească la orizont razele binecuvântate ale luminei şi culturei, care înnobilează pe om şi îl înalţă (…) (apoi că) şcoala este aceea care deschide calea culturei, care încălzeşte sufletul şi îl îndrumă către marele şi adevăratele idealuri ale omenirii.” (s.n.)

Sigur, noua putere, de tranziţie, îşi pune proprii reprezentanţi în fruntea Primăriei şi Prefecturii: Primar – Alfred Wincler, Secretar – Leo Bartfeld; Prefect – V. Alexuc, Subprefect – Gh. Mihăilescu.

  1. Mihnea, nostalgic şi poet, scrie despre Ţicăul – un cartier oropsit: „Să nu te duci noaptea prin Ţicău că te mănâncă fript cuţitarii – mă sfătuia în ani în urmă un prieten grijuliu. Vizitele mele nu mi-au dat niciodată ocazia să constat că are dreptate. Am găsit în Ţicău gospodari de treabă, leliţe care sfătuiau domol la poartă, am văzut în acest colţ de ţară moldovenească aciuit în coasta Iaşului copilaşii desculţi mânând vitele la păşune, am auzit scârţăitul fântânelor, am sorbit aerul proaspăt venit dinspre dealurile verzi care se vălureau cât ţineau ochii până dincolo de zare./ Spiritul lui Creangă străjuia mahalaua de după ferestruicile înguste ale „Bojdeucii”./ Ţicăul este frumos în zilele de toamnă, care ne blagosloveau cu razele de aur vechi ale unui soare dulce înclinând către asfinţit…”, atenţionând, totuşi, că „aprigă este boala rea a apelor care-l mănâncă pe dinăuntru”.

Ieşenii sunt invitaţi la Teatrul Cinema Phoenix, marţi, 21 octombrie, orele 3 şi jumătate post meridian la „Irevocabil ultimul spectacol/ MUSIC-Hall/ (grandioasa înscenare a d-nei Sigelly-Bughici/ 30 numere muzicale – 20 dansuri excentrice/ Actualităţi – Schetciuri/ În reprezentaţie: celebrii dansatori sovietici Chiorc Roden şi Marga Janska în 4 mari dansuri. Preţurile biletelor au fost reduse astfel: Fotoliu – 350, Rezervat – 250, Stal – 150, Balcon – 100 lei.

Reprezentanţii celor două mari puteri – şi culturale – se „întâlnesc” şi la Muse a Teatru Cinema TRIANON, unde, în fiecare zi de la orele 2.30 şi până la 8 seara „rulează încontinuu puternicul film sovietic Lupta pentru Orel – vorbit în limba română”. Programul mai cuprindea şi un CABARET AMERICAN, „compus din câteva complectări americane. Aici sunt oferite „preţuri populare”: Parter – 160, Balcon – 100 lei.

Pe 4 noiembrie este anunţat „Balul presei” – în Saloanele Palatului „Asigurărilor sociale”, iar pentru 28 octombrie, sâmbătă, Concertul ansamblului de cântece şi jazz al Armatei Roşii”.

Puterea care se va instala peste trei ani confortabil (din decembrie 1947), începe „asaltul” prin cele mai la îndemână vehicule, presa în primul rând – un rapid şi excelent mijloc de propagandă şi accedere la „pupitre”.

Pe noi ne va interesa în această Istorie… felul în care este reflectată cultura în Iaşul… cultural prin tradiţie. Cultură care va sta, fireşte, în oglindă cu starea socială, politică, ea însăşi fiind un reflector şi catalizator al noii ordini din România în transformare.

Din 25 octombrie 1944, „Moldova liberă” din Iaşi îşi propune, sub un generic generos, să ofere cititorilor ştiri despre „Probleme culturale”, şi tot aici, peste patru zile, vom avea „Pagina literară”… Mană „istoricească” pentru autorii interesaţi de chestiune şi peste 70 de ani (ca în cazul nostru, iubiţi cetitori).

Pe prima pagină însă aflăm despre Lupta partidului comunist (alături de fotografia „domnului” Gheorghiu-Dej), ca şi despre Constituirea Comitetului Frontului Naţional-Democratic la Iaşi.

În timpul refugiului de peste jumătate de an, oraşul întreg şi, firesc, şi instituţiile de cultură au avut de suferit. Un raid jurnalistic (semnat V.P.) oferă date exacte din aceste zile de  sfârşit de octombrie: La Universitatea din Iaşi: „Războiul în care ne-a târât guvernul trădător al lui Antonescu a lovit greu şi Universitatea ieşeană. Lăsată în părăsire luni întregi Universitatea a fost lipsită de orişice pază. Orice trecător putea intra şi răscoli materialele existente fără a fi deranjat de nimic./ De curând o delegaţie de profesori a venit de la Alba-Iulia pentru a vedea starea Facultăţilor şi a face un raport în vederea reîntoarcerii”. Studenţii au fost găsiţi la curăţenie. În holul Facultăţii de drept au fost adăpostite „statuele din Piaţa Universităţii”. La Facultatea de Litere „aceiaşi (sic!) muncă febrilă”. Nimeni nu-şi mai aduce aminte de murdăriile şi haosul întâlnit. Drept este că studenţii au primit ajutor şi de la Primarul Wincler. (Tot aici, la Facultatea de Litere, la subsol, în urma unui incendiu au ars multe cărţi de valoare)./ Universitatea se pregăteşte să adăpostească iar miile de studenţi şi să devină din nou centrul de cultură, cetate de lumină, mândria Iaşului şi a întregii ţări.(s.n.)/ Biblioteca centrală e lipsită de jumătate din acoperiş, iar unele săli sunt distruse în urma bombardamentelor însă şi aici se lucrează cu hărnicie”.

La rubrica de „PROBLEME CULTURALE” (titlu cules exact aşa, cu majuscule!) de miercuri, 25 octombrie 1944, cititorii sunt informaţi despre „Memoriul studenţimii ieşene privind reîntoarcerea Universităţii”, în care, punctual, se cere: -. Revenirea la Iaşi a Universităţii Cuza Vodă evacuată la Alba-Iulia; -. Revenirea Şcolii politehnice Gh. Asachi de la Turnu Severin; – Obligaţia studenţilor din Moldova să studieze doar la Iaşi; – Autonomie universitară; – Epurarea aparatului universitar de elemente legionare, fasciste şi profasciste. (Ministru al Cultelor era dl. General Boiteanu).

Tot aici se dă ştire şi despre Şedinţa Sindicatului Corpului Didactic. Domnul inspector Arhirii „arată că prima grijă a organelor şcolare a fost purificarea manualelor de tot materialul otrăvitor pe care autorii fascişti l-au introdus în ele”. (s.n.)

Firesc, viaţa politică, agitatorică, socială intră într-o frenezie care va cam dura, iar „Moldova liberă” se pune în slujba noilor îndemnuri. Şi, aşa cum scriam şi mai sus, această viaţă îşi are corespondentul, se va proiecta şi în viaţa culturală – coloana acestei Istorii ce se naşte.

În acest octombrie 1944 se „combate” – la „viaţa politică” despre: Cum se desfăşoară lupta pentru alungarea guvernului, Libertatea Ardealului, Chemări ale Comitetului Frontului Naţional Democratic de la Iaşi la adunări şi demonstraţii pentru aceleaşi scopuri „la zi”: „Cerem plecarea guvernului!

La „Probleme culturale” – „poporul” este invitat să scrie şi să participe şi la un Concurs literar (acum lansat) „pentru cea mai bună poezie, cea mai bună schiţă literară şi cea mai impresionantă amintire din timpul teroarei fasciste”. Şi, ca chestiunea să fie cât se poate de serioasă, se anunţă că „O comisiune formată din personalităţi ale vieţii noatre culturale va examina manuscrisele trimese iar cele mai bune vor fi publicate în pagina literară a ziarului” „Moldova liberă”; ieşenii sunt invitaţi la „Un nou concert al ansamblului Armatei Roşii” , Vasile Ştefănescu-Iaşi meditează despre, „Artiştii sovietici în slujba poporul

Anatol France – model al scriitorimii acum şi pentru România – este omagiat la 20 de ani de la moarte. Scriu G. Mihnea (La aniversarea (sic!) morţii lui Anatol France), M. Ghimpu (Anatol France scepticul/ Anatol France luptătorul).

Pretorului comunei Podu Iloaiei, Vasile Andrieş, îi dă ghes talentul să se lanseze ca „poet”, cu versificarea-manifest „la zi”, Vocea poporului („Trăiască cetăţenii,/ Din tot cuprinsul zării,/ Trăiască ţărănimea/ Şi muncitorii ţării// Să fiarbă lupta noastră/ Uniţi în trup şi gând/ Fascismul să-l distrugem/ Într-un măreţ avânt.// Vrem să trăim în pace,/ Şi linişte deplină,/ Vrem muncă, libertate/ Vrem şcoală şi lumină// Vrem toţi ca să dispară/ Azi lifta tâlhărească/ Şi să ni se împartă/ Moşia boierească.// Răbdarea e la culme,/ Destul ne-a fost povara,/ Vrem Frontul Democratic/ Să ne conducă ţara.// Strigăm să se audă,/ Azi glasul nostru sfânt,/ Vrem pâine şi dreptate,/ Şi vrem pământ, pământ.”

Bacalaureatul din acest an, 1944, se va ţine abia în ziua de 28 octombrie, în localul Liceului teoretic de băieţi (Liceul Naţional) din Iaşi. S-a fixat comisiunea de examinare formată din: Domnul conf.dr. V. Mârza – preşedinte; D-ra Klepper Sofia (Româna), D-ra Braunştein Sivia (Franceza), D. Davidsohn Isac (Latina), D. Haimovici Adolf (Matematica), D-na Berger Mina (Istoria), D-na Bogdan Ecaterina (Geografia), D. Buţureanu Valeriu (Filosofia).

Profesorul Iorgu Iordan se va afla în rândul întâi al intelectualităţii româneşti (ca şi Mihail Sadoveanu) ca pion principal al noii puteri. Firesc, acesta condamnă pe Antonescu, legionarii şi fascismul, transmiţând şi o învăţătură binevenită cititorilor „Moldovei libere” de duminică, 12 noiembrie 1944: „munca în comun şi în spirit de solidaritate sinceră poate duce la rezultate bune. Acesta este drumul pe care trebuie să meargă toate categoriile de muncitori adevăraţi fie manuali, fie intelectuali”.

În contratimp cu atitudinea noului val, G. Mihnea (într-un articol intitulat Strada Lăpuşneanu/ Ce a fost, ce este astăzi) „respiră” nostalgia unui Iaşi select, dispărut poate şi din pricina războiului: „Unde este cofetăria Georges (…). Unde-i Smirnov cel cu tezaurul de vinuri şi icre negre, unde-s librăriile cu cărţi de preţ? Unde sunt cavalerii spilcuiţi şi parfumaţi care rezemaţi de bara vreunei vitrine puneau gravi, sentenţioşi şi superficiali, întreg cosmosul la cale…”

În două luni de zile preţul „Moldovei libere” se dublează (de la 10 în octombrie, apoi 12, 15 – la 20 de lei exemplarul în decembrie). Problemele acute prezentate sunt: – criza de guvern din România (datorată, după opinia redactorilor, partidului Naţional-Ţărănesc şi în primul rând domnului Maniu, din 7 decembrie 1944 e un nou guvern, preşedinte al Consiliului de Miniştri fiind domnul general N. Rădescu), epurările (la funcţionari, jandarmi ş.a.), aprovizionarea, reîntoarcerea evacuaţilor, pregătirea instituţiilor pentru reintrarea într-o oarecare normalitate (la Universitate se anunţă sosirea unui funcţionar aflat încă la Alba-Iulia pentru a face înscrieri pe facultăţi – cei rămaşi în Iaşi se organizează în Asociaţia studenţilor democraţi ieşeni – şedinţa a fost prezidată de studentul Mihai Novicov, şeful „Moldovei libere” şi secretara asociaţiei, „colega Orenştein”); apeluri pentru refacerea după dezastrul războiului. În acest sens Cartierul Păcurari (se afla) în aşteptarea celor care trebuie să-i redea viaţa (C. Priboi), fiindcă „a fost teatrul principal al ciocnirilor dintre armata victorioasă a dreptăţii şi bandele disperate ale întunericului”; armata germană fiind „sdrobită de elanul aviatorilor şi soldaţilor roşii”, azi „au rămas ruine şi linişte de cimitir”.

Altfel, Iaşul a sărbătorit aniversarea Constituţiei staliniste, printr-un „festival” în sala Teatrului Naţional (articol însoţit de fotografia mareşalului Stalin). Comanda: Sovietizare rapidă.

Problemele culturale se ascund în această lună decembrie. (nici entuziastul anunţ al Concursului de creaţii originale nu a avut efect încă şi nici alte intervenţii notabile nu găsim). Doar, în cadrul „Săptămânii Iaşului”, Camera de comerţ şi industrie Iaşi a oferit „Un mare spectacol muzical şi artistic” la Teatrul Naţional, „Cu concursul tinerelor elemente ale Conservatorului local” (cuvântul de deschidere – Mihai Novicov, prezentarea programului Zaharia Volbea; în concert – cunoscutul Jazz CARAVANE, sub conducerea d-lui Gică Şoicătz); o conferinţă despre Evoluţia Omului (a d-lui conf.dr. Vasile Mârza – în organizarea Secţiei de propagandă ştiinţifică de pe lângă Comisiunea Culturală) în Sala Conservatorului de Muzică şi Artă dramatică/ fostă Şcoala Reuniunea Femeilor Române din str. Negruzzi.

Închidem uşor pleoapele acestui an, 1944, de cumpănă în istoria lumii, a Europei şi a României…

Revista indexata EBSCO