Jun 7, 2017

Posted by in Istorie literara

Elena VULCĂNESCU – Joldești – file de monografie (II)

***

Se pare că trecutul localităţii Joldeşti este cu mult mai îndepărtat decât epoca Muşatinilor. Insuficient sondat, cimitirul medieval aflat în imediata apropiere a conacului, nu a bisericii care îşi confirmă statornicia incintei reconstrucţiilor. Cartea lui Gh. Toma nu avansează nici un pariu identitar, Joldeşti respiră o certitudine liniştitoare din raporturi fireşti între un trecut al memoriei nepasionale, împăcate şi prezentul lucid şi aplicat de apostol al civismului. Cu echilibru şi onestitate intelectuală, Gh. Toma recomandă micromonografia „Bisericii din Joldeşti” a lui Paul Croitoru[1], care ne asigură că cimitirul este al unei populaţii româneşti creştine, sedentare şi sărace din secolele XV-VI.

Mai degrabă ciobite şi sparte de săpătorii de lut, lespezile care îl delimitează nu prezintă nici un semn sau simbol. Săpăturile din 1967-1968 şi acelea din 1989, puţine şi superficiale, etalează un inventar modest, cu fragmente de inele sau cercei din bronz prin turnare şi ciocănire, nasturi sau mărgele de sticlă, monede puţine şi înnegrite din Ragusa, Transilvania, Polonia, Imperiul Otoman, Austria, Rusia, dintre care cel mai vechi este dinarul din vremea lui Matei Corvin. S-au  cercetat 52 de morminte, cu recomandarea conservării necropolei, mai ales pentru straturile de schelete insuficient sau deloc analizate şi pentru piciorul de fibulă romană timpurie din bronz din Mormântul 24, databilă în secolele I-II d. H. pe care autorii raportori ai deshumărilor din 1989 o consideră din umplutura unui mormânt, ajuns aici dintr-un nivel contemporan  (secolele II-III) care indică existenţa unei staţiuni antice în apropiere sau suprapusă parţial de cimitirul medieval[2]. De ce parţial şi nu total, ne întrebăm, de vreme ce s-a săpat prea puţin şi ca suprafaţă şi în adâncime.

Nu ne îndoim că scheletele, adesea în neorânduială, aflate la o adâncime de cel mult 1,20 m erau ale sătenilor, dar cele ale adâncimii, stratificate? Este prima oară când simţi tristeţea omului Gh. Toma: După 1991, când au început retrocedările, cimitirul vechi a fost luat în proprietate (mai nimerit să fi intrat în posesia bisericii) ca şi terenul din jurul conacului care nu a fost niciodată al sătenilor[3]. Cartea întreagă emană un emoţionant dor de strămoşi, din simplă deschidere umană, dintr-o sănătoasă înţelegere a istoriei, dintr-o firească branşare la pământul lor cu morţi străini…Biserica din Joldeşti nu are turle. Nimeni, dar mai ales turcul nu trebuia stârnit…şi cartea curge din capitole cu motouri ca nişte streşini fericit dăltuite: Eminescu, Iorga, D. Nanu, înalte ranguri de proverb, anevoie de găsit sub alte latitudini. Dar nu-i nici un proiect edenic, e numai liniştea bărbatului trecut de amiază care domesticeşte Siretul. Pe vremea cânepii topite în bălţile Siretului, peştii ameţiţi de iuţeala duhorii se culegeau cu mâna, fără plăcuta îndeletnicire a pescuitului de azi, când mai nimic n-a mai rămas de prins…

 

***

Privită în amonte, cartea ispiteşte pe istoric, fie pe acela interesat de controversa locului Joldeşti (Botoşani)/ Doljeşti (Roman) asupra victoriei lui Ştefan cel Mare împotriva lui Aron Vodă, pentru ocuparea tronului, fie pe cercetătorul încă nelămurit în legătură cu bunicii Poetului Naţional trăitori la Joldeşti, dar mai ales atras de prima tinereţe a mamei Raluca Iuraşcu – Eminovici, aici născută (1816), unde şi rămâne, afirmă Gh. Toma, până la căsătoria cu Gh. Eminovici[4]. Sigur că de n-ar fi nu s-ar povesti, iar eu sunt dintre aceia care cred în semnele geomantice, când cupa păstrează inserţii ale călcâiului de copil, când concertul de date şi autoritatea tărâmului cheamă înspre energiile mâloase ale confluenţei, când ştii că virtuţile celei alese pentru naşterea eroului sunt deopotrivă consecinţa armoniei cosmice şi a unei misterioase verigi a lanţului ereditar. În antichitate, întâlnirea apelor la vărsare era loc de ceremonie. Unirea Gangelui cu Yamuna este celebrată prin imnuri şi pelerinaje la Allahabad, regelui fluviilor sacre i se alătură fiica soarelui. Joldeşti este situat la gura pârâului Vorona cu mănăstire şi schit, cu iazuri şi legende, cu mărul lui Onufrie care vindecă pe fiica lui Vodă Mihail Sturdza, ctitorul Bisericii Buna Vestire de la Sihăstria Voronei. Arhitectonica bisericii confirmă însă o vechime de încă vreo cinci secole. Cele două nivele cu pronaosul şi naosul săpate în adâncime de 2 m, susţin adaosul din vremea lui M. Sturdza Vv. şi amintesc templul cu două altare, autentice bisericuţe străvechi asemenea celor de la Marea Egee sau de pe când domnul valah îşi lua doamnă catolică.

 

***

Îmbrăţişarea arborilor Voronei, reprezentările trecutului, reamintiri dantelate ale porţii în stil maramureşean, ale faţadelor sau stranelor, până la catapeteasma de tisă a Bisericii Sfântul Neculai din cimitirul mănăstirii, transmisă poate de la bisericile anterioare, invită la conexiuni iconografice.

Tismana rămâne cuibul ortodoxiei greco-sârbului Nicodim (d. 1406), ucenicii săi sunt semnalaţi în mănăstirile Moldovei[5], la Bistriţa, Neamţ, Rădăuţi, Sf. Treime-Siret, Moldoviţa. Elementele arhitecturale sârbeşti au putut pătrunde în Moldova, scriu autorii monografiei Mănăstirii Neamţ[6], prin ucenicii cuviosului Nicodim. Stilul nou al zidirii din piatră în formă de cruce greacă înscrisă, de origine balcano-constantinopolitană îşi avea modelul de la Curtea de Argeş. Însuşi Nicodim alesese peştera de deasupra Tismanei, să nu uităm – scrie Pavel Chihaia – că Nicodim este format la aceeaşi şcoală isihastă a lui Theodosie de la Kelifarevó[7].

Voronei se recunoaşte statutul unuia dintre cele mai vechi lăcaşuri mănăstireşti din Moldova, ctitorit de monahi români, greci şi ruşi, fără a se ignora obştea refugiaţilor din Banat. Locurile de rai ferit reamintesc în fapt latura veritativă, măruntă dar esenţială a legendei, de asumare în cazul de faţă a pustniciei, în asceză riguroasă şi viaţă contemplativă în tăcere, de la începuturile Voronei.

Icoana minunilor nesfârşite de la Sihăstria Voronei pare şi mai încărcată de mister, căci este unică în reprezentarea Maicii Domnului cu Fiul de mână şi de autor necunoscut! Transparenţa mesajului însănătoşirii conectate la mitul reînvierii pare o îndrăzneaţă escaladare a marii taine. O stranie legendă lidiană lansa varianta unei buruieni hăruite, numai de şarpe ştiute, nu şi de oameni. Afişarea iconografică, sfruntată în cadrele teologiei creştine, a efectelor vindecătoare ale mărului conduce spre epoci anterioare, sau la sugestia unui splendid simbol al transcendenţei  susţinător de speranţă. Este şi gândul încurajator al anonimului în replică la modelul muntenesc de la Curtea de Argeş. Icoana expusă în 1926 la Expoziţia română din Paris reprezentând pe Maica Domnului cu Isus mort în braţe şochează prin inedit, dar impresionează prin alăturarea unui trecut autentic, icoana Doamnei Despina cu Theodosie mort, în aceeaşi atitudine. Un copil, fiul lui Neagoe Basarab (1512-1521), răpit văduvei mame numai după trei luni de domnie (septembrie-decembrie 1521).

 

***

Conacul este piesa de rezistenţă a cărţii. Cu o nebănuită forţă de sugestie, Gh. Toma îi întreţine fala, comorile şi rănile istoriei, fără risipirea de tot a tainei. Evită rosturile militare, confruntările sângeroase, dar se mândreşte că Ştefan alege aici locul primei victorii de la care îşi începe domnia. Dar de ce aici, dacă nu ar fi contat pe înlesniri cunoscute…Să nu fi fost loc domnesc privilegiat satul Joldeşti ar mai fi ajuns în proprietatea lui Luca Arbore?…Sunt întrebări cu care lectorul rămâne şi dincolo de carte. În cele câteva convorbiri cu autorul, am înţeles că şi-a dorit o recunoaştere meritorie a clasei boiereşti stăpânitoare şi generoase Joldeştilor, ctitori de biserică şi de şcoli, de zidiri sănătoase pentru trai şi suflet: Cândva se va trece prin sita adevărului şi rolul boierimii în dezvoltarea neamului, excluzând pătimaşa etichetă ideologică, scrie Gh. Toma. Cât despre profilurile istorice ale satului, regăsim aceeaşi forţă senin strunită, cuvenită galeriei oricărei monografii.

Dar, excelente fragmente nuvelistice ni se oferă prin cele câteva chipuri pitoreşti, cunoscute din adolescenţă, mitice în fond şi slăvite pentru dreptul imprescriptibil al fiecăruia de a fi el însuşi. Spirit superior, Ile Rediu trăia la 1950 într-un bordei săpat în malul înalt al Siretului. Acolo se salvase cu mama, pe când volbura le luase casa cu totul. Visând la bacul cablat electric, la bărcile cu motor, un inventator în felul lui, Ile improvizează şeica pe odgon, legând Joldeştii de Slobozia. Repara de toate, nu refuza pe nimeni, dar dura cu anii. Până şi-a adus casa înapoi, pe pământ. Mesager între ancestral şi modernităţile care abia picurau, Ile este barcagiul supravieţuitor timpurilor înecăcioase.

Şi el pripăşit, voinic, şi de lume în tinereţe, Cobzâi luase pe Natalița. Botezau, cununau, până într-o zi, când ciudatul înotător şi pescar subacvatic cu peşte-n gură şi în mână, îşi ia casă singur şi covata imensă făcută cu nişte ţigani dintr-o răchită de pe Vorona, împrumutată prin sat pentru scăldat morţii. Bogat şi zgârcit, cu pământ şi vite, bănuit de strângător, a fost jefuit şi omorât în bătaie. N-ar fi găsit mult, că grosul era sub un petic de tablă bătut pe fundul coveţii, pe care nu o mai împrumuta şi în care dormea.

Polonezi, nemţi sau ucraineni, mulţi joldeşteni erau dezrădăcinaţii cărora li se explică aplecarea spre peisaj, oglindirea portretului interior, a vieţii tainice asociată însingurării. Învingător pare Ile voiosul, la trântă cu apele, deasupra timpului. O forţă stihinică regresivă, Cobzâi se închide în sinea patimii favorizând umbrele locului pentru care crimele rămân nepedepsite. Personaj referenţial, Cobzâi aminteşte de splendida lui înaintaşă din piaţa florilor bucureşteană, de după războiul din 1877. Cobzâi şi Pena Corcoduşa, floarea-de-maidan cu ochii verzi – tulburi care fură inima prinţului Serghei Leuchtenberg-Beauharnais, nepotul împăratului, mort ca un cruciat în Balcani, apar într-un soi de regăsire mitică, de farmec al antichităţii din repertoriul legendelor bretone despre spălătoresele nocturne. Aducătoare de moarte numai prin simpla lor întâlnire, ele purifică la izvor giulgiul răposaţilor. Atingerea popoarelor balcanice de celţi face posibilă transfigurarea mitului în spaima de moroi care bântuie până ucide. Femeia nebună din iubire scălda morţii în dorul neuitatelor mângâieri, smintitul cupid doarme în scalda morţilor căptuşită cu arginţi.

 

***

Paşii însângeraţi ai strămoşilor domolesc vuietul Siretului şi înfloresc leagănele pruncilor. Străbunicul Costache Toma venit din Bucovina se aşează la Joldeşti şi face cărămizi, din belşugul gropilor de lut, al risipei apelor şi al aurului verde al pădurilor. Una lângă alta, puse la uscat, atât de netede şi de fragile, că focul poate fixa pentru vecie amprenta unui deget în faţa căreia, cine ştie ce nouă teorie îndârjeşte condeie. Din cărămida lui Costache Toma se ridică şcolile săteşti de prin 1903-1906 şi gospodăriile feciorilor.

Conacul fusese devastat între anii 1945-1948, cu tot cu anexe şi grajduri, o ruină care din 1949 până în 1955 adăposteşte Sanatoriul T.B.C. Şcoala se mută în locul Sanatoriului, din 1957. Bolnav şi el, conacul sta să-şi dea sufletul, de n-ar fi intervenit primarul profesor Aurel Ştefan prin amplul proiect de refinanţare.

 

***

Fiece carte poartă o mare grijă, livrată direct sau mai subtil, căreia i se zice şi mesaj. Direct, Gh. Toma se referă la constituirea evolutivă a localităţii Joldeşti care nu poate fi înţeleasă decât între cele două bastioane: conacul şi aşezământul monastic de la Vorona.

Subtilităţile mesajului în cazul de faţă derivă din relansarea informaţiei călinesciene, de astă dată cu unele argumente, potrivit căreia, la 28 de ani, în primăvara lui 1840, Gh. Eminovici s-a simţit destul de subţire ca să ceară stolnicului Iuraşcu din Joldeşti pe Ralu, cu vreo patru ani mai tânără decât dânsul. Iată că vârsta miresei este aproximată şi anul naşterii, 1816, preluat şi fixat de Aug. Z. N. Pop în 1962. Cum lămurise documentar Gh. Ungureanu din 1977, destinul familiei Iuraşcu rămâne ireversibil legat de conacul în a cărui incintă a şi locuit, s-a născut parte din copii, foarte posibil şi Ralu. Casa este deja placată, cum şi Drumul Eminescului, cu ecouri orfice ale paşilor celui recunoscut de Copilul Pământului şi al Cerului înstelat, la fel revendicat la Agafton, Corni sau Dumbrăveni. Este până la urmă jocul orgolios de-a sfinţii, cu jucători aspiranţi la nemurire, ignorând impasibilitatea arbitrului.

Cercetătorul rămâne atent la corectitudinea informaţiei şi la noutatea discursului, în măsura în care acesta le probează. Este riscant să aduci noutăţi în biografia vechilor zei, cum în antichitate nu asistai nepedepsit la instaurarea unuia nou. Plaiul natal rămâne plin de promisiuni, iar când pe acolo a mai trecut Cineva, plenitudinea dilată orizontul, incumbă la utopie olimpiană. Ei bine, cartea lui Gh. Toma lansează un element aparent nesemnificativ, prezumţia că boierul Enacachi Cristea ar fi fost peţitorul Ralucăi Iuraşcu pentru Gheorghe  Eminovici. Găsesc importantă fie şi numai  reactivarea imaginii unui membru al familiei Cristea, de tot neglijată în istoriografia botoşăneană contemporană. Baronul Enacachi este nepotul de frate al baronului Ion Cristea de la Costâna, protectorul tânărului Gh. Eminovici, care îl trece Cordonul ca să-l scape de încorporare, să-l împământenească în Moldova, demers anevoios pentru care însurătoarea contează. Nedezvoltând, autorul poate fi suspectat de trimiteri insidioase, dar considerăm ipoteza încă un prag al aprofundării la care lucrarea invită.

Statornică, dintre rânduri bogate informaţional, cu câteva scăpări cronologice şi de genealogie, palpită cuprinderea în suflet, suprema formă de libertate şi răsfăţ a mărturisirii directe, de acasă. Cartea are preţul întoarcerii în grădina bunicilor şi prospeţimea dimineţilor cu cafea din cana mamei.

Cât despre episodul peţitului, poate că Gh. Toma bate gongul unei reprezentaţii pentru care biletele sunt de mult în aşteptare…

 

 

 

[1] Bucureşti, 2007;

[2] Octavian-Liviu Şovan, Virgil Mihăilescu-Bârliba, „Cercetări în Cimitirul de la Joldeşti-Botoşani”, în „Arheologia Moldovei” XVIII, Editura Academiei Române, Buc. 1995, p. 218;

[3] Gh. Toma, Op. cit., p. 79;

[4] Op. cit., p. 8;

[5] Ioan Ivan şi Scarlat Porcescu, „Mănăstirea Neamţ”, Iaşi, 1981, p. 26-29;

[6] Ibidem, p. 30;

[7] Pavel Chihaia, „De la Negru-Vodă la Neagoe Basarab”, Buc., 1974, p. 247;

Revista indexata EBSCO