Jun 7, 2017

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Alexandra Negru – Deviant

 

Debutul Alexandrei Negru – Deviant, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2016 – se datorează filtrului care funcţionează de treizeci şi cinci de ani la Botoşani, şi anume Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul…”. Reamintesc acest lucru şi din cauza faptului că fie autorii, unii, fie editorii, nu de fiecare dată, uită să amintească pe paginile de gardă ale cărţilor acest aspect. Dacă s-a întîmplat aşa, printr-o organizare şi participare, ca parteneri, a unor edituri importante, care şi-au onorat premiile date cu editarea cărţilor unor debutanţi onorabili, nu văd de ce n-ar fi menţionat şi numele unui concurs care a devenit un reper în viaţa debutanţilor din ultimele trei decenii şi jumătate. E o cale de afirmare pentru cei mai mulţi. Cartea pe care o am aici în discuţie, premiată la ediţia de anul trecut de Editura Paralela 45 nu menţionează acest lucru pe paginile consacrate acestor informaţii şi nici nu dă un scurt CV al autoarei, aşa cum era firesc, trimis de către organizatori editorului. În fine, asta, să spun, contează mai puţin faţă de ceea ce este cartea în sine. Şi aici avem de-a face cu cartea unei poete autentice, ieşite din „şcoala de poezie” (sau mai curînd de creativ writing de la Suceava. Însă, avînd în vedere că tot de la acea „şcoală” a ieşit şi Andreea Novac, o poetă la fel de talentată ca Alexandra Negru, trecută şi ea prin filtrele concursului botoşănean, dar debutînd editorial într-o formulă care a dezavantajat-o şi descurajat-o, probabil, de bine ce nu a mai apărut pe piaţă de atunci, dar şi Aida Hancer, care în timp, deşi a publicat cîteva cărţi, n-a reuşit să-şi depăşească succesul de la debut, mă întreb dacă nu cumva „pojarul” care aprinde feţele poetelor ieşite de sub mantaua amintitei şcoli de poezie, după ce trece valul de frisoane şi se vindecă, deschide alte perspective, în alte domenii, poetelor ce păreau, ivite în lume din acel cenaclu, că vor dărîma paradigmele poetice din ultima vreme de la noi? Şi mai sunt cîteva exemple care, din păcate, îmi justifică întrebarea.

Alexandra Negru nu este aşa cum sugerează Cosmin Perţa pe coperta patru a cărţii o poetă experimentată, deşi cu prezenţe notabile în spaţiul oferit de revistele literare în format clasic sau cele virtuale, deşi prima impresie asta ar lăsa să se vadă. Ea este în schimb la vîrsta cînd poezia iese prin toţi porii. Şi porii Alexandrei Negru par a fi deschişi tot timpul, eliberînd permanent poezie, aşa cum eliberează transpiraţie, ce aici este, cu evidenţe clare, inspiraţie (căci nu-i aşa, poezia este 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie!). Totuşi Alexandra Negru şi-a găsit formula sa de exprimare poetică, în noianul de formule noi, mai toate cu importuri vizibile din aşa-zisa poezie de succes a lumii (care succes, ne întrebăm, cînd mai peste tot poezia are un areal restrîns de editori, de iubitori, de regulă poeţii între ei şi cîţiva fani, care imită şi ei cum pot stările dezinvolte create de uşurinţa cu care poezia iese acum în lume! – Călin Vlasie, prin qPOEM şi Editura Paralela 45, de mai bine de un an de zile încearcă să contrazică acest lucru), formulă care-i defineşte dezinvoltura şi caracteristicile vădit personale ale poeziei sale.

Nimic nu pare a fi criticabil în poezia Alexandrei Negru. Totul este limpede formulat, curge ca o apă cristalină pe spinarea unor pietre demult şlefuite de ape repezi şi aluvionare. Ea a filtrat cu site dese ceea ce arată a fi spontaneitate şi rigoare. De aici s-a iscat un stil al ei, care se desparte de formulele mai noi ale congenerilor, mergînd mai curînd spre influenţe sau inspiraţii, depăşite pentru unii dintre noii veniţi, din Sylvia Plath, pe care o şi pomeneşte într-o poezie, sau din Diane Wakoski şi Frank O’Hara. De aici şi distanţa faţă de minimalism, pe care o observă şi Cosmin Perţa în prezentarea de pe coperta patru a cărţii. Deşi aerul minimalismului răzbate întreaga carte, strunit de pseudo-biografismul pe care şi-l impune, tratat cu nonşalanţa celui care-şi priveşte viaţa cu ochii larg deschişi, dar îşi inventează o alta, în care să se ascundă, fie într-un alter ego, ca Sophie, care apare în cîteva poeme, ca apoi să fie abandonată. Sophie este, în fond şi relaţia autoarei cu poezia, exprimată cu o oarecare disperare temperată: „Sophie, iar nu-mi dă pace poezia, iar îmi/ sfredeleşte mintea,/ da, Sophie,/ şi numai tu dintre toţi/ poţi înţelege cu adevărat/ ce înseamnă asta, tu, cu aura ta electrică, cu felul tău bizar/ de a înţelege lucrurile, la care vin să fiu/ altcineva, să mă confund/ în personalităţile tale multiple, în oraşul acesta/ periculos şi dărîmat, în care merg/ pe vîrfuri să trezesc ceva,// ce nu pot controla/ mă ucide, Sophie, poezia, la fel ca/ toate celelalte levitaţii, e letală, putreziciunea de sub ambalaj, cu care m-am obţinut/ deja, pe care o simt/ ca o parte din mine, un alt organ cu funcţie/ de auto-distrugere, pe care-l iubesc,// cum îl iubesc pe el, Sophie,/ de care uit uneori în rătăcirile astea/ derizorii, el, care nu-i real/ decît o hologramă, care m-a urcat sus, sus de tot,/ şi care priveşte la mine ca la o păpuşă,// ca la o păpuşă, Sophie, din care cele fragile/ şi stranii, de care toată lumea se teme,/ pe care toată lumea le iubeşte,// da, Sophie, imaginează-ţi, eu, cea norocoasă,/ eu, cea care am învins în final totul,/ încă tremur şi scîncesc/ uneori, în zilele cu soare-ngheţat,/ mîngîindu-mi încet/ mutilările.” (Sophie, poezia). Discursul, cum lesne se observă, este unul fluent, în care vocabularul folosit, curent, uzual, creează culoare pentru un limbaj poetic pe care poeta şi-l asumă şi încearcă să-l impună ca unul personal. Totuşi, Alexandra Negru se înscrie, din acest punct de vedere al limbajului asumat, cu repetiţie fie intenţionată fie aleatorie, deşi nu cred, în lina poetelor solare de la noi. Aria este mare, specificul ştiut, terenul deja bătătorit. Dar aşa cum îl explorează Alexandra Negru pare a fi o nouă provocare. „Soarele”, luat ca un cuvînt în sine, de utilizat pentru a ilumina, ori ca element astral prezent tot timpul, invit cînd este necesar, devine o caracteristică a stilului Alexandrei Negru. El, soarele, apare din primul poem al cărţii, cu un titlul ca un cod sau o parolă de logare – IR1650 ( în fond numărul trenului inter-regio în care călătoreşte poeta) –, şi nu oricum, ci „…soarele acesta domestic în păr”. El ia diverse înfăţişări în poeziile Alexandrei Negru: poate fi chiar şi „soare-ngheţat”, cum am văzut în poemul citat mai sus, el poate fi amintit chiar şi cînd nu apare – „azi soarele nu a mai apărut” (p. 7, chiar la începutul poemului Iluzia căldurii), el poate fi chiar şi „soarele de cauciuc” (p. 15, fiind chiar titlul unui poem), se poate ivi odată cu păsările negre („soarele şi păsările negre”, p. 17), poate fi chiar înfiletat ca un bec („am înfiletat un soare nou”, p. 29), dar poate fi şi „soare livid afară” (p. 40), ca o constatare meteorologică, el se poate lăsa în „piele ca acidul” (p. 48) şi devine „tot mai mic” (p. 62) şi lasă lumina „ în liniuţe de cocaină” (p.65) pînă cînd dispare în noapte, prezenţa lui fiind desigur în subconştientul poetei. Această obsesie a  soarelui, a luminii, a umbrei, uneori, stilistic, fiind sub semnul oximoronului, ca atunci cînd ea, poeta, se defineşte drept „o bestie frumoasă”, poate induce la opinia că solaritatea ar putea fi caracteristica poeziei pe care autoarea ne-o propune. Şi asta ar duce-o spre o zonă a desuetului, a locului fumat, cum se spune, însă nu este deloc aşa. În fond Alexandra Negru aduce soarele mereu în discuţie mai mult ca element de decor decît ca sugestie stilistică. Maniera acceptată de poetă, de la titluri care par a fi în unele cazuri calchieri din diverşi autori (Ţesut viu, după titlul romanului Ţesut viu: 10 x 10 a lui Emilian Galaicu-Păun, ca să dau doar un exemplu), elimină tropii din tehnica de scriere, de zidire a edificiului poetic, în favoarea descrierii de ansamblu, de uniformizare a totului, creînd, per ansamblu, impresia lecturii unui singur poem, despărţit de nişte titluri-convenţie, pentru aerisirea necesară şi respiraţia de care astfel de texte au nevoie.

Deviant, poemul care dă titlul cărţii, s-ar dori în intenţia autoarei (sau poate a editorului?), axul central al acestui poem care constituie structura unei cărţi din care poţi citi doar un fragment pentru a te convinge de talentul nativ al autoarei. Chiar dacă pare a se îndepărta de poezia net-ului, de zona virtuală a poeziei noi, de tendinţele de a face din comunicarea directă „literatură”, Alexandru Negru este acolo, în această stare nouă de creaţie, una ce duce spre facil, spre perisabil. Chiar dacă totul sună frumos, proaspăt, poezia se simte doar acolo unde poeta se leagă de elementele consacrate ale poeziei, de acele stări care induc cititorului emoţii adevărate, satisfacţii după ce întoarce ultima pagină a cărţii. Acest sentiment l-am trăit şi eu după ce am citit cartea Alexandrei Negru, o carte care poate intra în topul primelor cinci cărţi de debut editorial în poezie ale anului 2016.

Revista indexata EBSCO