Jun 7, 2017

Posted by in Ex libris

Elena-Brândușa STEICIUC – O simbioză miraculoasă: Poemele luminii/ Les poèmes de la lumière

 

Piatră de încercare a meşteşugului oricărui traducător, poezia se lasă cu greu transpusă într-un alt univers lingvistic, încărcătura ei semantică şi stilistică fiind de multe ori un obstacol, chiar şi pentru cei mai avizaţi şi experimentaţi tălmăcitori. Versul înseamnă un limbaj în cadrul limbajului, încifrări şi ritmuri ascunse, forme şi structuri consacrate de tradiţia literară iar travaliul „trecerii” este făcut cel mai bine tot de un poet, care trăieşte în frăţietate nu numai cu cele două limbi-culturi, ci şi cu misterele verbului poetic.

Iată de ce nu pot decât să salut apariţia în 2016 a elegantului volum bilingv Poemele luminii/ Les Poèmes de la lumière[1] de Lucian Blaga, în traducerea lui Jean Poncet. Voce inconfundabilă a poeziei franceze contemporane, acesta a conturat de-a lungul timpului un discurs poetic marcat de luminile Sudului, de însoritele „calanques” şi de convivialitatea micilor porturi de la Mediterana sau a diverselor cartiere din oraşul său, Marsilia. Dintre volumele de poeme publicate începând cu 1974, amintesc: Katiouchka, Éditions du Marais, 1974; Il faut lutter, Maison rhodanienne de poésie, 1991; Chemin de lune, Encres Vives, 1997; Poème / Poèmes, Cogito, 1997; Lanuri de dragoste arse / Champs d’amour brûlés, Helicon, 1997; Des lieux et des hommes, Éditions des Moires, 1998; Rythme shetlandais, Encres Vives, 2013; Lumière du silence, Jacques André éditeur, 2013/ Lumina tăcerii Editura Eikon, 2014.

Până acum, Jean Poncet a transpus în limba sa maternă o serie de autori din diverse spaţii culturale, cu o preferinţă evidentă şi explicabilă pentru poezie (Voix de Roumanie, SUD, 1997; Ioan Ţepelea (1949-2012), Encres Vives, 2012; Mihaela Albu et Dan Anghelescu, Les Revues littéraires de l’exil roumain — Luceafărul (Paris, 1948-1949), Institutul Cultural Român, 2013; Desmond Egan: Holocauste de l’automne, Alidades, 1998; Anjum Hasan: Carnets de Bangalore, Encres Vives, 2012).

Dar marea pasiune a poetului şi traducătorului francez rămâne Lucian Blaga. În cuvântul înainte la volumul recent apărut – intitulat În sfârşit, Blaga!/ Blaga, enfin! – acesta îşi dezvăluie interesul ce datează încă din anii ’90 pentru gânditorul pe care îl numeşte „cel mai mare poet român al veacului XX”, dar şi frustrarea (îndreptăţită !) provocată de necunoaşterea lui Blaga în Franţa: „De ce atunci atâta ignoranţă faţă de un scriitor major în ţara sa, dar şi un eminent reprezentant al literaturii şi gândirii europene dintre cele două războaie mondiale?” Evocând traducerile din Blaga existente până la această dată, Jean Poncet constată că ele nu sunt foarte numeroase: alături de antologia Steaua cea mai tristă (patruzeci şi două de poeme în traducerea Sandei Stolojan, apărute în colecţia Orfeu a editurii La Différence, 1992) singura tălmăcire blagiană de anvergură este cea semnată de… Jean Poncet (şaptezeci şi cinci de poeme şi un capitol din romanul Luntrea lui Caron, apărute într-un număr special al revistei SUD din Marsilia, în 1996).

Iată de ce, niciodată eliberat de frumoasa-i obsesie, poetul de la Mediterana asumă din nou statutul de interfaţă între România şi Franţa, oferind publicului francofon posibilitatea de a citi volumul de debut în poezie al lui Blaga (apărut în 1919), într-o ediţie bilingvă – Poemele luminii/Poèmes de la lumière – solid argumentată şi completată de o „Addenda” ce recuperează „şapte poeme (aproape) dispărute”, plus o „Biobibliografie pe scurt”. Referitor la această izbândă editorială şi traductivă, nu pot decât să mă raliez la concluzia lui Horia Bădescu, din postfaţa sa intitulată Cântecul luminii : „Înţelegerea universului blagian şi stăpânirea instrumentelor poetice potrivite i-au permis să ofere cititorilor din Hexagon întreaga frumuseţe şi vibranta umanitate a poeziei lui Lucian Blaga.” (p. 132)

Simbioza miraculoasă pe care Jean Poncet o înfăptuieşte între verbul blagian şi „haina” lui în franceză apare cu pregnanţă încă din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, poemul liminar, o ars poetica pe care o citez integral în franceză, pentru fluiditatea tălmăcirii, pentru adecvarea textului-ţintă la muzica şi ritmul intern la originalului : „Je ne piétine pas la corolle de merveilles du monde/et je n’assassine point/de mes raisonnements les mystères que je croise/sur ma route,/dans les fleurs, dans les yeux, sur les lèvres et sur les tombes./La lumière des autres/étouffe le charme impénétrable qui se cache/au profond des ténèbres,/mais moi,/moi avec ma lumière j’amplifie le mystère du monde -/comme les rayons blancs de la lune/n’éteignent pas mais au contraire/avivent l’obscur frémissement de la nuit,/de même j’enrichis moi aussi l’horizon ténébreux/des vastes frissons du saint mystère/et tout l’incompris/devient incompréhension plus grande encore/sous mes yeux -/car j’aime/les fleurs, les yeux, les lèvres et les tombes.” (p. 25)

Într-un poem precum Linişte (motiv recurent în poezia lui Blaga, dar şi în discursul poetic al lui Jean Poncet) celebrul distih („Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de gemuri razele de lună”) devine în franceză: „Profond/ si profond le silence alentour qu’il me semble entendre/ la lune aux vitres briser ses rayons.” (p. 42) Cu aceeaşi intuiţie a sonorităţilor, a sensurilor ce stau dincolo de vocabule, cu păstrarea formei grafice este tălmăcit Izvorul nopţii: „Ma belle aimée,/tes yeux sont si noirs que le soir,/ lorsque je pose ma tête sur tes genoux,/ ô, si profonds tes yeux/ qu’ils semblent être la source/ d’où s’écoule la nuit mystérieuse, sur les montagnes,/ vers les vallées, de par les plaines,/ jusqu’à recouvrir la terre/ d’un océan de ténèbres./ Si noirs tes yeux,/ ma lumière.” (p. 73)

Bun cunoscător al ethosului românesc, familiarizat cu subtilităţile lingvistice dar preocupat şi de dimensiunea culturală a traducerii, poetul francez reuşeşte să detecteze cu precizie sensurile unor termeni reputaţi ca fiind intraductibili, cum este acel dor, ale cărui nuanţe semantice le redă cu fineţe, în poemul Dorul/Le Désir : „Avide je bois ton parfum et prends ton visage/entre mes mains comme on serre/en son âme un miracle./ Si proches l’un de l’autre, tes yeux dans mes yeux, que c’en est brûlure./ Mystérieuse et hantée de désir tu m’appelles comme si je vivais/ en exil sur une autre planète.” (p. 91)

Travaliul de orfevrărie al traducătorului, soluţiile aproape miraculoase pe care acesta le propune n-ar fi fost posibile fără existenţa unor afinităţi profunde cu poezia transpusă în franceză. Pentru Jean Poncet, aşa cum observ în fiecare pagină a recentului volum bilingv, traducerea este o lectură empatică, o adeziune constantă la textul blagian, iar lupta lui continuă pentru promovarea literaturii noastre în Franţa, un gest de mare generozitate intelectuală şi umană.

„…sper acum ca, după publicarea Poemelor luminii, să urmeze şi celelalte volume de poezie ale lui Lucian Blaga şi ca publicul francez să descopere acest autor, deopotrivă liric şi metafizic, atât de original, de profund şi de reprezentativ pentru spiritul românesc” spune poetul-traducător la finalul cuvântului introductiv.

Fie ca, nu peste mult timp, această dorinţă să devină realitate.

 

[1] Co-publicat de Jacques André Editeur şi Editura Școala Ardeleană, cu o postfaţă de Horia Bădescu.

Revista indexata EBSCO