Jun 7, 2017

Posted by in Ex libris

Marian Victor BUCIU – Basarab Nicolescu și lectura poeziei lui Ion Barbu

Cosmologia ca poetică

Ipoteticul domină gîndirea, deopotrivă expresia ştiinţifică şi literară, la Ion Barbu. Pe această sigură şi singură premisă îşi construieşte demersul şi exegetul său Basarab Nicolescu în Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund”.[1] El îi dezvăluie cosmologia, mutîndu-l din geometrie şi, aparent, din poetică, pentru că o identifică, o unifică, în fapt, cu aceasta din urmă. Procedează astfel la modul propriu mutantului transdisciplinar, iată, deja căutat şi aflat.

Un atribut e recurent în eseul despre poetul Ion Barbu, ca semn de admiraţie, dacă nu şi iubire, ori numai de tangenţialitate admirabilă: genialitatea. El este un geniu al non-contradicţiilor, în termenii de mai tîrziu care depăşesc logica binară. St. Lupasco nu-i era cunoscut în anii ’60 cercetătorului aflat încă în România. Culminante ajung „miracolul geniului” ori „incandescenţa geniului”. Dar „Ion Barbu este un geniu totalitar”, care vorbeşte despre sine şi prin alţii, mereu luaţi ca pretext. Şi Rimbaud, „metodician al delirului”, este pentru el „un fel de scientist”, atribut, aici, desigur, deloc peiorativ.

Ion Barbu este omul şi scriitorul complet. Mare şi ca poet, şi ca matematician. La dilema dacă geometria şi poezia se amestecă sau se unesc, răspunsul dat de Ion Barbu este acela că se aseamănă printr-„o anumită simbolistică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă”. Probabilul şi posibilul, iată, se confundă. Sau se unifică. Lumile probabile sînt şi posibile. Pe acestea din urmă le va avea în vedere teoreticianul literar Toma Pavel.

Perspectiva urmată de B. Nicolescu este „unitatea structurală” din Joc secund. Anulîndu-se, tacit, secundaritatea. Se face precizarea că este în ipoteză de lucru o unitate de „«adevăruri» foarte generale”. O structură, nu formală, dar de cunoaştere, depăşeşte identitatea proprie poeziei. O alterează, nu pentru a o înstrăina, dar pentru a o descoperi la modul esenţial pe calea (deci cu metoda) matematicii, geometriei: „poemele par a se constitui analog unor veritabile teoreme”. Este integrată şi ceea ce Barbu însuşi numeşte unitatea spirituală şi fonetică. Aceasta ilustrează sonoritatea, în condiţia unei abstracţii de sens. Poemul Veghea lui Roderick Usher, luat ca artă poetică, exprimă relaţia poezie-cunoaştere, sinteza ştiinţă-artă, intelect-sentiment, geometrie umanizată. Autonomia, deja subînţeleasă, este reiterat afirmată: „universul barbian este unic şi suficient sieşi”.

În prolog, Einstein, succedînd lui Euclid, deschide calea către „lumi probabile”, în propria sintagmă, a lui Ion Barbu. Basarab Nicolescu, critic sau exeget cosmolog, îl aşază pe poetul matematician, geometru, în confinitate cu neofizicianul teoretician al relativităţii.

Dedusă din Oul dogmatic, cosmologia lui Ion Barbu se configurează în replică faţă de păcatul originar, iudaic-creştin, ca ontologie apofatică, a absenţei (plină, însă, cum va gîndi exegetul pe filieră cuantică), şi ca nostalgie a increatului.

Nicolescu reconstruieşte la Barbu, căruia îi recunoaşte, ca şi lui Blaga, cosmologia opozitivă la „dogma creştină”. Diferenţa specifică rezidă la poetul matematician, faţă de poetul filosof, într-o cosmologie optimistă, solară. Soarele are aici condiţia stăpînitorului. Dar nu soarele devine centrul. Cum spiritul apare asexuat, androgin, iar androgin este Mercur, acesta în fapt rămîne „central în cosmologia” Jocului secund.

Dar şi Mercur este îndepărtat sau mai exact substituit cu omul generic. O cosmologie umană, umanistă, o antropologie cosmologică sau o cosmologie antropologică, iată ce aduce, (pre)textual, Joc-ul secund. „În centrul cosmologiei barbiene se află omul, în devenirea sa spirituală, fiinţă cu aspiraţii solare şi care participă la evenimentele şi frămîntările cosmice, într-o familiară comuniune”. Soarele este ţinta, nu punctul central, fundamental.

Poetica este proiectivă, ca als ob oniric – înţeles bine, trebuie să completez, de Leonid Dimov. William Wilson (analistul atrage atenţia că numele este inversat ca-n oglindă) este un alter ego, „o altă identitate a Poetului”, „fascinat în vis de puritatea de cristal, îndepărtată «ca-ntr-o odihnă», a Oglinzii…”.

În ediţia pe care o am în faţă (ed. Aius, Craiova, 2013), ultimele două paragrafe de la p. 115, întocmai reluate la p. 124, dezvăluie chiar metoda poetică, aceasta fiind cosmologia însăşi, unită cu „farmecul inefabil”, hermeneutul integrînd astfel impresionismul critic în abordarea sa poetico-matematică, în anumite limite confină celei a lui Solomon Marcus, citat de altfel reverenţios chiar în acest volum.

Curentele, poeticile, aici, dacă nu sînt, cum şi sînt, de regulă, ignorate, ajung, cînd ajung, decorative, vagi, primite sub beneficiu global. De pildă, regăsim locul comun, mai degrabă nerelevant, potrivit căruia „Idealul poetului este «clasic», dar mijloacele sale poetice sînt profund contemporane”.

Simbolismul, doar tematic sau mitic, nu este examinat şi formal. Oricum, simbolismul francez era instituţie literară istorică de la anul 1900, pe cînd literatura română oscila cu întîrziere între primire parţială, suspicioasă, şi inerţie conservatoare faţă de înnoiri.

Notele expresioniste trec nesesizate de B. Nicolescu, analist care ignoră poeticile, cum criticii ignoră matematica. Altfel, interpretului nu-i scapă grotescul, uneori, o „esenţă de forţă telurică” permanentă, o „fază dionisiacă… la limita dintre obscen şi forţă naturală triumfătoare”, vitalismul, „personalitatea lui Ion Barbu, la a cărei complexitate forţele naturii şi-au pus parcă întreaga vigoare”. Lexicul estetic este aici unul primar, în termeni precum „zugrăvit” ori oglindit.

Ion Barbu împlineşte „aspiraţii străvechi şi permanente de universalitate”, tradiţional-contemporane. Respinge lenea tradiţională (B. Nicolescu delimitează critic „nedreapta persiflare a poeticei argheziene” de către poetul matematician), dar şi curente poetice moderne ca simbolismul, cum am amintit, şi suprarealismul. Acestuia îi opune infrarealismul, termen „perfect adecvat”. Producător de infrastructuri, stări infinitezimale. Există la Barbu „un fel de topologie a visului”. Un vis solar, inaccesibil suprarealiştilor, despre care românul crede că nu cunosc „lumina visului”. Visul real îl seduce pe poet. Nu se specifică însă dacă visul ca paradigmă, lege, canon, ca la succesorul personal, creator, într-un sens benefic trădător, Leonid Dimov. Dar, cu siguranţă, „visul oniric este o nouă sursă de inspiraţie” la Ion Barbu. De altfel, şi somnul, cum se precizează şi se ilustrează, nu doar în secţiunea care arată afinităţile lui Barbu cu Eminescu şi Blaga. Somnul „e o formă mult mai completă (sic!) ca existenţa diurnă”. Eminescu cel adus în zenit este Eminescu cel descoperit în nadir de Ion Negoiţescu (Poezia lui Eminescu abia apăruse în 1967). Crezînd, cum scrie chiar Barbu, urmat automat de Nicolescu, că „Eminescu era mai ales om de gîndire şi de studiu concentrat”, conceptul secund la Negoiţescu (neptunicul) devine principal la Nicolescu, el culminînd poezia eminesciană în plutonic, altfel spus în conceptual. Dar Nicolescu îl discreditează pe Barbu ca exeget al altora, în afara lui însuşi. Nicolescu trebuie să rămînă consecvent pînă la capăt, cu referirile poetului-geometru. Pe această premisă de abordare a lecturii şi interpretării, ca şi despre Eminescu, Barbu la sine se referă şi atunci cînd apreciază la Blaga ceea ce înţelege prin poezia ca „Geometrie înaltă şi sfîntă”.

De la ce pleacă poezia sau poetica lui Ion Barbu? Deşi devine univers autonom, sursa ei ar fi externă, nu se întemeiază pe ea însăşi. Poet în replică faţă de ceva, să spunem, de ordinul cunoaşterii, creaţiei, în general, de regulă, ni se spune, el pleacă de la pretexte. Pre-textualism, ca atare, nu textualism, în anii aceia aplicat, prin onirismul estetic şi structural(ist), de D. Ţepeneag, într-un eseu din revista Ramuri: Actualitatea lui Matei Caragiale. Dar pre-textualismul trece drept inaugurator, înnoitor, cu certitudine sporită. Analizînd Riga Crypto şi lapona Enigel, exegetul constată, nu pentru întîia dată, că Luceafărul lui Eminescu este şi aici un pretext.

Poet universal, probabil în sensul cel mai propriu, de poet al universului, al unei vaste cunoaşteri, Barbu trece de bună seamă şi drept creator etnic, naţional, chintesenţial. E „produsul unei îndelungi evoluţii a sensibilităţii poetice a unui popor ce şi-a dobîndit, prin personalitatea lui Ion Barbu, «modul intelectual» de cristalizare”. Teza unui popor intelectual apare stranie, conceptual, şi curajoasă, ideologic, în context totalitar, dar într-un moment de respiraţie istorică, printr-o parţială şi pasageră „liberalizare”, din anii 1965-1970. Poetic, dincolo de etnic, dar tot în context românesc, Barbu este aşezat, totodată axiologic, canonic, într-o perspectivă de vastă unificare poetologică, în linia marii poezii fondatoare, folclorice sau culte, Mioriţa şi Eminescu. În cadrul universal, comentatorul îi ataşează, drept obiect de replică poetică, folclorul oriental nou. Tematic, o universalitate restrînsă. Cea largă este una de concepţie sau metodă.

Interpretul pare a citi numai poeme abstracte, „aproape imposibil de vizualizat”. Obscuritatea poetică, în această citire revelatoare, nu există, ea apare, pur şi simplu, ca aparentă, cum o înţelege Vladimir Streinu („unităţi memorabile, deşi obscure”). Juxtapuse, aceste unităţi de realitate compun o cosmologie. B. Nicolescu, impunîndu-şi interpretarea, neagă pe tot parcursul eseului, nu doar implicit, dar şi explicit, ermetismul, fără a-l distinge de hermetism. Pe acesta, în felul său, îl practică. Ştiutor de matematică, fizică, în primul rînd, hermeneutul constată cu simplitate că se „spulberă mitul ermetismului barbian”. Aflat pe tărîmul ştiinţei, în sensul deopotrivă restrîns şi larg, el explică toată neînţelegerea, ca lectură eşuată critic, evident, prin insuficienţa cunoaşterii. Una, în plus, nu doar neasumată, dar chiar încîntată de sine. Pe aceasta o îndepărtează eseul său, care nu este, ca demers, o încercare, dar o reuşită, în sensul coerenţei. Pe care recenzia lui N. Manolescu i-o concede firesc. Aşadar, problema critică faţă cu poezia şi poetica lui Ion Barbu este opoziţia ştiinţă vs. neştiinţă. „«Ermetismul poeziei lui Ion Barbu este un mit pe care l-a creat ignoranţa”. Nu este admis nici un anume ermetism, dezvăluit şi înfruntat, retoric, simbolic şi metaforic, de către unii critici umanişti puri, neştiinţifici.

Poezia aceasta aparţine unui spirit matematic, care configurează o lume esenţială, neliniştită, dubitativă, tragică şi chiar demonică. Altfel spus: matematică, filosofică, estetică şi chiar religioasă – chestiune, aceasta ultimă, litigioasă din punct de vedere critic. Dar nu numai atît. Într-o stilistică nediferenţiată, este înregistrată şi poezia luîndu-şi ca pretext o Grecie balcanică, orientală, a pitorescului şi umorului. Balcanismul („categorie inferioară”, după Tudor Vianu) este un „sistem solid edificat”, în lectura lui B. Nicolescu. Un fel de inconştient creator, poetic, colectiv, deopotrivă uman, universal, nu doar naţional, poartă inspiraţia şi expresia Joc-ului secund. Psihologia antropologică îi revelă exegetului, care fixează totul la scară enormă, „fuziunea aproape incredibilă a sufletului oriental cu simţirea organic dacică, mioritică”. Există în poezia aceasta un balcanism spiritual, intelectual, tragic, nu doar antonpannesc, pitoresc, umoristic. Jertfirea admisă, prin Nastratin cel înţelept ca Roderick Usher, este cea pentru obşte, nu cea religios-dogmatică, într-un Isarlîk patriotic, universal, etern. Prin comparaţie, în această privinţă, Ion Barbu şi Mateiu I. Caragiale ar ilustra „opozitiv”-completitudinar balcanismul: auroral, de răsărit, la Barbu, de crepuscul (finalmente, pentru că există şi un răsărit al Crailor), la Caragiale.

Unitatea în unitate, fără diferenţiere, fără rest, iată premisa metodologică, de acum şi de mai tîrziu, a lui B. Nicolescu.

Metoda comunicată de poet este direct preluată de interpret. Dar cine n-a citat propoziţiile lui Barbu: „Versul căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate: lumea purificată pînă la a nu mai oglindi decît figura spiritului nostru. Act clar de narcisism…”?

Părînd a pune în paranteză limbajul (la care totuşi, cum vom vedea, se referă), B. Nicolescu evidenţiază stăruitor filosofia ştiinţifică a poeziei, una de, constată el, cunoaştere prin ştiinţă şi dragoste, de dragoste de ştiinţă ori de ştiinţă a dragostei. (Erosul cognitiv, extins de la neofizică la educaţia şcolară, este un concept cheie în metodologia transdisciplinară, ale cărei premise pot fi urmărite şi în eseul despre cosmologia poetică a lui Ion Barbu.)

Joc secund este parcurs de acest cititor ca o „Odisee a spiritului în cunoaşterea de sine”. Cartea „descrie tocmai procesul de esenţializare a spiritului prin actul poetic”. Poeticul devine instrumental. Subiectul rămîne proeminent, livrat unui narcisism artistic omnitemporal. Unde unii văd sexualitate (Ritmuri pentru nunţile necesare), B. Nicolescu, fidel faţă de abstracţia poetică, descoperă „comuniune cu Ideea”. Domină gîndirea greacă din „teoreme” (vocabulă aparţinînd lui Ion Barbu), spune viitorul autor, el însuşi, al unor Teoreme poetice, livrată însă ca operă de nepoet. Poetica lui Barbu ar fi de derivaţie ori pretextualitate esenţial ştiinţifică. Marele poet, naţional şi universal – cum i se impune exegetului – „intuia adînc aura poetică a conceptelor ştiinţifice”. Conceptul „este oglindirea unui proces fizic real”. Sau: „Conceptul se metamorfozează astfel în fapt poetic”. Termenul „metamorfozare” este reluat pe aceeaşi pagină. Conceptele „sînt purtătoarele sugestiilor poetice”, ajung „stări poetice”, iar acest conceptualism dezvăluie originaritate şi asigură originalitate poetică, la polul opus, plus, ar fi spus Barbu, faţă de cel identificat şi minimalizat, la Panait Cerna, de E. Lovinescu.

Metodă, sistem, iată termeni familiari interpretului, urmaţi sau urmăriţi la poetul român care „a elaborat un sistem şi o metodă poetică”. Nimic mai adecvat decît poetica matematică, gîndirea sau chiar „metoda axiomatică”. Unitatea şi unificarea cunoaşterii trec aici drept „eclectism luminat”, de bună seamă nu în latură poetologică (pe succesiunea de curente, poetici, moduri, forme, formule etc.), dar preponderent gnoseologică. Din care decurge şi facerea poemului, poetica, prin abstragere, densificare, clarificare a expresiei.

Se înregistrează o „subtilă metamorfoză”, o „Uimitoare transfigurare!”. Dar şi „o anumită structurare, asemănătoare teoremei”. E preluată recunoaşterea poetului însuşi, care a constatat „Arta teoremei” la Gauss. Teorema uneşte compoziţia şi expresia, în edificiul (a)realului sau, cum notase Barbu, infrarealului, poetic sau cosmologic. „Poemele «Jocului secund sînt nişte teoreme sui generis, strict necesare edificării cosmologiei barbiene”.

Pe treapta realităţii mitice sau religioase, tangenţiale esteticului, solaritatea nu exclude, dar chiar integrează, tragicul şi demonicul. Cosmologia Jocului secund dezvăluie „înfiorarea în faţa morţii, demoniacul”. B. Nicolescu aude „o fîlfîire de aripi demonică” în poezia lui Ion Barbu.

Dacă la Blaga există „religiozitatea fior”, la Barbu există o „religiozitate cosmică” (cu expresia lui Einstein), dar nu „mistică”. Sau, poate, nu direct mistică, doar la modul pretextual, în replică, dacă admitem şi posibilitatea ori probabilitatea unei mistici de derivare. Barbu survine poetic pe urma lui Goethe, la care Blaga este cel ce constată o religiozitate nedogmatică, necanonică, naturală, cosmică, întemeiată în „forul sacru”. Ca atare, s-ar putea spune că şi böhme-iană, în lumina filosofiei cosmologice ce va fi extrasă de Nicolescu în cartea dedicată lui Jakob Böhme.

„Moartea este evocată cu nelinişte înfiorată”, în poemul Riga Crypto…, ea este acolo sfîrşitul nunţii. Domnişoara Hus este „cel mai frumos şi adînc cîntec de dragoste moartă din cîte cunoaştem”. Moartea ca „unduire” apare în Elan. Moartea, la Ion Barbu, „se integrează în ciclul vital”. Trăirea între viaţă şi moarte este urmarea unui crez umanist.

În secţiunea finală despre afinitate sau confinitate (spre care converge conceptul extensiv, unificator, s-ar zice că in nuce sau avant la lettre, transdisciplinar, de poetică, al lui B. Nicolescu), citim că Blaga şi Barbu au cosmologii şi tehnici poetice diferite. Barbu crede – fiind totodată creditat, adică luat în serios ca exeget al altora, de Nicolescu – că Blaga nu e raţional-ştiinţific sau metodic. Dar Nicolescu îl apropie şi pe Blaga de ştiinţă, întrucît abordează, cum chiar poetul Poemelor luminii notează, „aspecte stilistice similare ale mitului şi ale ştiinţei”. Transdisciplinaritatea germinează aici în convingerea că „ştiinţa şi arta sînt duale una alteia”. Disociativitatea exegetică inhibă ascociativitatea. Barbu este unic prin faptul că a voit o literatură geometrică exclusivistă. E şi motivul esenţial că nu a făcut şcoală, deşi criticii literari cred că da, întrucît zelatorii şi imitatorii lui poeţi nu ştiu matematică.

Pentru a explica poetica (cosmologia) Jocului secund, B. Nicolescu recurge şi la „vulgarizare ştiinţifică”. Ştiinţa, în accepţia sa, are şi consecinţe de natură spirituală. După cum arta, literatura, poezia, accede la proximitatea ştiinţei. Barbu ar produce „o descriere aproape ştiinţifică a genezei astrului” solar.

Din matematică păstrează sinteza, condensarea structurală, atracţia spre infinit şi infinitezimal, acestea două fiind contemplate cu stăruinţă într-o secţiune unde Barbu se dezvăluie prin Rimbaud. Matematica poetică este afectivă, iar printr-un „transfer logic şi afectiv” se accede spre cunoaştere riguroasă, axiomatizare şi inducţie. Unificarea, sinteza, atestă „conciliere între cunoaşterea ştiinţifică şi cea artistică”. Barbu este un „renascentist” modern, umanist sau neoumanist, „un rapsod al Omului”, adînc interesat de fizica nouă, Einstein, lumea multidimensională. Analistul evidenţiază asiduu „umanizarea” şi „ineditul” acestui univers. Barbu mută limita cunoaşterii omului. Prin Joc secund, „Universul este descris astfel mai complet, mai adînc”. Nu doar limita omului, dar şi a realului este mutată. Pentru că „nu e vorba de o evadare din real, ci de o descoperire a unui tărîm inedit al realului, cu mijloace inedite, ce solicită, la rîndul lor, un intens efort de înţelegere, cunoaştere a aceea ce Ion Barbu numeşte «alfabetul prismatic»”.

Potenţarea unui „sentiment cosmic”, îndepărtarea de „zbuciumările dionisiace” ale debutului, „o apropiere adîncă de spiritul matematic”, iată căile de acces în această lume poetică de peste oglindă, lume deopotrivă probabilă şi posibilă.

Cam a treia parte din micul eseu de cosmologie poetică este afectat celor trei mituri, al oglinzii, al nunţii şi al soarelui. Perspectiva este aceea a spiritului privit ca existenţă. Cunoaşterea conferă nemurire. Oglinda induce poeziei o „viziune de o singulară originalitate”. Nunta e „misterul esenţial”, un mister viril, cu un Lucifer feminizat, „Fecioara Lucifer”. Soarele e mitul central, între oglindă şi nuntă. Există un dor infinit de soarele stăpîn pe viaţă şi moarte. Generic, Ion Barbu este privit ca „menestrel la curţile Soarelui”. Prin cunoaştere, omul redevine solar, paradiziac, întrucît paradisul este solar. Dacă limbajul îşi imune sonoritatea atît de marcantă, mitul aduce cromatica. Celor trei mituri le corespund trei culori, albastrul oglinzii, galbenul soarelui (simbol al morţii), verdele din amestecul de albastru şi galben. Ut pictura poesis! (Neo)clasicism redescoperit prin poetica de tip cosmologic.

„Magicianul-poet” Ion Barbu nu e mistic, dar impune „elaborarea unei metode riguroase de captare a inefabilului”. B. Nicolescu elimină „mistica” triunghiului. Cu un „nou crez umanist”, notează analistul, poetul este atras de „misterele lumii”, de o probabilă, posibilă, potenţială magie a realului.

Limbajul poetic este cotat ca fiind superior (în sensul de bogat, ambiguu) celui ştiinţifică. Solomon Marcus, citat aici, îi recunoaşte o „ambiguitate infinită”, fapt, aş spune, mai curînd probabil decît posibil. Limbajul lui Ion Barbu este din cele „conciliind contrariile, metamorfozîndu-le”, în termenii teoriei literare, inactivă în acest eseu, neo-baroc, modern. Poetul matematician „conferă sensuri noi cuvintelor comune”, fapt mai puţin personalizant decît lasă să se creadă exegetul, imun, prin voinţă de proiect, şi la stilistică ori retorică, abia superficial atinse. Ar exista la Ion Barbu, în tot ce scrie, o „pendulare” între limbajul ştiinţific şi poetic: metaforizare în lucrări de ştiinţă, mijloace ale ştiinţei în poezie. De la resemantizarea termenilor familiari, poetul ar ajunge la „cucerirea cuvîntului complet»”. Sau a vocabularului extins. În primul rînd, integrînd în lexicul poetic termeni ştiinţifici ca grup, număr, etc. Postura vitală, victorioasă, lui Ion Barbu, poetul, ar fi una de telescopaj, de asalt (non)contradictoriu, între concepţie şi mijloace, proiect şi limbaj, în modul cel mai elementar şi direct, între gînd şi vocabular: idei vizionare sînt exprimate şi imprimate în cuvinte oarbe. Efectul este pur stilistic, lexical, nu semantic, la poetul clasat din prejudecată (ignoranţă e termenul exegetului) ca ermetic. În fapt, e vorba de o „mai mare libertate stilistică” şi în Uvedenrode. Imitatorii lui Ion Barbu preiau doar sonoritatea poetică, nu şi „mesajul de rezonanţe cosmice, telurice şi ideale”. Iar arta sonorităţii, indeniabilă, nu-l singularizează pe poetul Joc-ului secund.

 

Critica criticii poeziei lui Barbu

 

În literele române, poezia lui Ion Barbu ar fi, în 1966, sau în 1968, cînd se publică eseul, încă, de citit, înainte de a fi de recitit. Total necunoscută, doar aparent cunoscută, de critică. Pentru critică, da, indexează noul comentator, rămîne închisă, ermetică, fără cheie potrivită: e un „palat de aur, căruia nimeni nu i-a găsit intrările”. Pe deplin, premisa nu este susţinută nici de autor. Pe parcurs, el mai lasă şi altora unele merite de cunoaştere, dacă aceia îi premerg calea de lectură. Criticii, priviţi global, au eşuat în „mijloacele paupere de investigaţie”. Denigratori şi apologeţi, sînt deopotrivă de neînţelegători. Admiratorii ignoră conceptele iar denigratorii refuză ermetizarea. Unii critici pierd conţinutul speculînd forma.

Dar unde să situăm formula pur convenţională: Ion Barbu, „matematician al poeziei”, scoasă din vîrful limbii de matematicianul Miron Nicolescu, pe atunci noul preşedinte al Academiei R.S.R.? Cred că oarecum la egală distanţă de poetica matematică a lui S. Marcus şi de viitoarea metodologie a transdisciplinarităţii, astăzi în afirmare. Apoi, matematician al poeziei ar fi doar o formă de bi-disciplinaritate.

Cei mai (favorabil) citaţi nu sînt critici literari: lingvistul (şi prozatorul para-literar) Al. Rosetti şi poetul-editor Liviu Călin. Ei sînt numai prefaţatorii unei ediţii a prozei poetului. Cei doi pun şi ei în racord, de bună seamă, poetica şi matematica. Susţin ipoteza despre – notează B. Nicolescu – „rolul formaţiei matematice în constituirea universului barbian”. Teza sau ipoteza este însă numai enunţată. Faptul se afla la îndemînă pentru oricine cunoştea statutul profesional al poetului, universitar care preda, general spus, matematica. Realitatea poetică este aşezată de aceiaşi la un alt nivel formal decît „realitatea imediată”, viaţa este „trecută prin filtre succesive”, propriu-zis neidentificate. Cam în felul irealităţii imediate a lui M. Blecher-prozatorul. Dar cine ar fi afirmat aici o poezie a non-mimesis-ului? Doar prin contradicţie involuntară îi dezaprobă autorul acestui eseu. Întîi îi transcrie pe Al. Rosetti şi Liviu Călin: „Actul poetic e înţeles… ca o desfătare intelectuală, deprins de realitatea imediată”., la p. 65. Dar la p. 70 (ediţia a treia, 2013), scrie, într-un fel rescrie, revizuieşte, că nu e un joc „pentru desfătarea intelectuală”.

Al. Rosetti, de data aceasta, doar el, a identificat realitatea poetică a lui Barbu, situată de Nicolescu între realitatea şi transrealitatea omenească. Faptul mi se pare relevant doar pentru gînditorul transdisciplinar ulterior al conceptului de niveluri de realitate. Formula lui Rosetti, „misterul unei regiuni”, defineşte secretul (codificat matematic?) şi spaţiul poeziei. Să observăm că acesta este restrîns, de la universal la regional. Dar mai profitabil ar fi, poate, să ne gîndim la un alt poet „regional”, tot un aspirant la singularitate, nici el decriptat suficient: Virgil Mazilescu, din Fragmente din regiunea de odinioară. Şi tot numai Al. Rosetti l-ar fi înţeles pe poetul Barbu, dar de data aceasta în „universalitatea” ori „totalitaritatea” sa, atît de extinsă şi, cu termenul din studiul de faţă, eclectică: modern, românesc, ba chiar popular.

Criticii recunoscuţi nu sînt, totuşi, ignoraţi, dar cu puţin folos, în cazul cel mai bun. E. Lovinescu „nu i-a înţeles evoluţia”. În urmărirea „punctului luminos unde geometria întîlneşte poezia”, indicat de poet (formula poetul-matematician are doar relevanţă biografică), şi G. Călinescu observă „obsesia matematică”, încă dusă pînă la ceea ce criticul numeşte „cabalistică matematică”. „Erezie” ştiinţifică, taxează B. Nicolescu, convins că nu există aici nimic arbitrar, cabalistic, şaradistic. Pe acestea el le ia ca „înveliş” sub care se află afectul şi intelectul descoperitor de esenţe şi răspunzător la mari interogaţii ale existenţei. Şi totul rămîne riguros la „poetul-om de ştiinţă”.

Pe lîngă Lovinescu şi Călinescu, T. Vianu are unele merite. De pildă, în observarea punctului de pornire dionisiac, comun lui Blaga şi Barbu. Deşi la o distanţă de un deceniu. Constată „cu pertinenţă” influenţa folclorului şi condensarea stilului, aspecte de altfel uşor de văzut. Punctual, mai reţine cerul care face plecăciuni, în Domnişoara Hus, apoi „analiza nuanţată şi penetrantă a lui Tudor Vianu”, privitor la erotism, grotesc, magie.

Alteori criticului i se dă cu o mînă şi i se ia cu alta. Vianu aduce „o observaţie fundamentală” la Uvedenrode, dar consideră gasteropodul „un simbol sexual pentru psihanaliză”, pe cînd el trebuie recunoscut drept „suprasexual”. Altădată, „interpretarea poemului Ritmuri pentru nunţile necesare de Tudor Vianu este conformă doar aparenţei”, acolo unde Nicolescu vede sinteza, unitatea poetică. Personajul William Wilson, un „metafizic sentimental” (T. Vianu), prins de păcat (M. Călinescu): iată „adevăruri (critice, n. n.) parţiale”, nu fundamentale, pentru poetica lui Ion Barbu, dominată, crede Nicolescu, de „investigarea stărilor-limită, a punctelor critice» ale existenţei”.

Norocos a fost Şerban Cioculescu doar în indicarea la poetul Joc-ului secund a unui „instinct folcloristic fără greş”. Apreciat este Petru Comarnescu, pentru ideea unei lumi poetice autonome şi pentru asocierea cu Blaga.

Lui Lucian Boz îi reproşează că „îl acuza pe Ion Barbu de magie, de alchimie”. Cu alchimia, nimic de zis, dar oare nu-l numeşte şi originalul nou exeget „Magicianul-poet” (p. 60, ed. cit.)?

Ionescu e dezaprobat pentru că vede greşit în Barbu un mag evazionist. Mai ales un evazionist, într-adevăr, în sens romantic, poetul care opta pentru „infrarealism”, nu este. Dar magia îl mai bîntuie, prin actanţii săi lirici, uneori. Şi acest studiu o recunoaşte. Cum se ştie, E. Ionescu a mărturisit că voise să întrece măsura critică. A făcut-o, deci, şi învinuindu-l pe Ion Barbu de „falsă luciditate”, „ridicolele, mecanicele îngrămădiri de simboluri”. De altfel, Ionesco a spus nu propriului volum intitulat Nu, cînd acesta a apărut în Franţa, pentru a completa opera sa de scriitor, dramaturg, celebru.

Pe Al. Paleologu îl înlătură cît colo cînd îl înseriază pe poet ca „mistic de tradiţie neoplatoniciană”. Dar îl aprobă în credinţa că poetul atinge extazul împăcării. Un „substanţial studiu” al lui Matei Călinescu privitor la oglindă şi timpul exterior e categoric releva(n)t.

Compararea poemului Riga Crypto…cu Luceafărul lui Eminescu a condus la un rezultat „confuz, contradictoriu”, de-a dreptul. N. Manolescu a identificat Luceafărul în lapona Enigel, dar B. Nicolescu aduce în loc Soarele. Enigel, menţionează el, e-n roata lui Mercur, iar Crypto-Cătălin, în roata Venerei, e grotesc, nu solar. Enigel nunteşte cu mirele Soare. Laurenţiu Ulici, cu referire la gasteropodele din Uvedenrode, puţin penetrant, a „observat în mod aproximativ”. Cu totul e contrazis poetul Adrian Păunescu, pe atunci neoportunist faţă de regimul politic, pentru că descoperă în Ion Barbu un conservator şi nu un inovator universal.

Las la urmă un caz critic sau mai degrabă teoretic, aparte. În mai multe privinţe, unul curios. Plecînd de la faptul că acest critic-teoretician, Eugen Negrici, nici nu este numit. E drept, nu era prin ce să fie citat, la data scrierii şi chiar a publicării volumului în discuţie. Prin prietenul comun Mircea Ciobanu, redactor de editură, se poate ca ei să se fi cunoscut, dar nu acest fapt contează aici. Poate prea puţin contează o anume legătură de rigoare a lui Negrici cu poetul Ion Barbu. Dar nu pot să nu constat că un anume aspect, privind raportul dintre teoreticianul şi criticul literar cu propria sa terminologie, conduce nu doar în proximitatea, dar chiar în imanenţa poeticii, gîndirii, lui Ion Barbu. Autorul Imanenţei literaturii are şi o altă carte, cu titlul Figura spiritului creator. Ştim bine că Barbu creează sau recreează „lumea purificată pînă la a nu mai oglindi decît figura spiritului nostru”. În Sistematica poeziei, Negrici stabileşte o triadă taxonomică, poetologică, sincronică, nelimitată în timp: structurare, metamorfozare, transfigurare. N-ar exista poet care să nu încapă în una sau alta dintre aceste clase formale. Şi toţi aceşti trei termeni, cum evident se observă, se regăsesc, aici, la B. Nicolescu, probabil încă fără ştiinţa, deci şi spre surpriza, sa. Iată, fără a lungi vorba, după ediţia citată, termenii, nu din toate contextele reluaţi, la metodologul cosmologist: „structurare de grup” (60); oglinda are „rol de structurare” (68); „«motivele nunţii», «soarelui», «morţii», ce vor fi supuse ulterior unui complex proces de metamorfozare” (95); existenţe „transfigurate” (69). Nu pot spune nici dacă i-au fost inspirate formalistului E. Negrici din Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund”. Poate rigoarea, repet, să le fie comună. Redutabilă, din perspectivă conceptuală, la Negrici.

Accidental, B. Nicolescu recurge şi la critica literară occidentală. Nu la aceea direct estetică. Dar la un Charles Mauron, psihanalistul, cititor al lui Mallarmé. Ori la un G. Bachelard, tematistul, analist al spaţiului poetic, aici al casei natale.

Poezia lui Ion Barbu, de fapt, în mod subliniat, nici nu este revendicată, în perspectiva comprehensiunii ei „scientiste”, adecvate, prin trecutul şi prezentul creator. Ea ar fi o poezie „pentru viitor”. Se şi repetă, cu două note de incertitudine, ce-i drept (aparenţa şi parţialitatea), că este o poezie ce „pare scrisă predominant pentru generaţiile viitoare”. Barbu este pentru Nicolescu un poet universal, dar, paradoxal, necunoscut în mod real nici în literatura română.

 

Critica noii lecturi a lui Ion Barbu

 

Provocarea cosmologico-poetică a eseului despre Joc secund a ţintit în plin. Reacţiile recenzenţilor au fost, cum se întîmplă în asemenea cazuri, oarecum spectrale.

Elogios, în două intervenţii, este matematicianul poetician, între alte competenţe ale sale, Solomon Marcus. Prima receptare este aşa-zicînd gînd la gînd cu autorul volumului: „cel mai competent, mai profund şi mai complet (sic!) studiu” despre poezia lui Ion Barbu. Cea de-a doua privilegiază teoreticianul captivant prin provocare, enunţînd „probleme teoretice deosebit de interesante şi de delicate”.

Binevoitor apar receptate extensia şi pătrunderea metodică deopotrivă în opera poetică. Constantin Ciopraga află „teritorii noi”. Laurenţiu Ulici aderă la „noutatea viziunii” din analiza celor trei mituri structurante. A nu se înţelege că ar fi ceva în genul mitanalizei sau criticii arhetipale a lui N. Frye. Al. Piru recunoaşte mai curînd neutru, deci neîmpotrivitor, cunoaşterea poetico-mitică, deopotrivă cu metoda matematică.

Nu are prejudecăţi propriu-zis de critică literară, impresioniste (le păstrează acum şi pentru totdeauna), sau de alt fel, Nicolae Manolescu. Se mărgineşte ca să remarce „consecvenţa faţă de principiul esenţial, supunerea părţilor la întreg”, prin modelul matematic. Doar nu se poate crede că Ion Barbu, poetul, l-ar fi sacrificat, în absolut, cel puţin, pe Dan Barbilian, matematicianul.   Nu ezită să conteste rezultatul, deviat prin propensiunea metodologică, Marin Mincu. Nu, cum spune Eminescu, printr-un personaj al lui, poezie înseamnă sărăcie, dar, prin matematică, se aduce poezia la sărăcire! Mai avem, însă, un aprobator, unul, de data aceasta, chiar entuziast, pentru că era convins. E Marian Popa, care admite că o „gîndire axiomatică” adecvată produce o „excepţională exegeză”.

Un critic negativist este Ov. S. Crohmălniceanu, nu de pe poziţii proletcultiste sau realist-socialiste exprese, în două articole şi două publicaţii (Gazeta literară, Viaţa românească), lesne de situat la antipodul celor ale lui S. Marcus. Motivaţia sa se doreşte serioasă, integrată hermeneutic: descifratorul aşezat pe poziţie antiermetică „nu respectă sensurile textelor”, notează într-un articol. Iar în celălalt articol, doar se repetă sau nuanţează: „răstălmăcind astfel sistematic simbolurile poeziei barbiene”.

E momentul ca să se detaşeze de Crohmălniceanu şi trecutul său, unul tacit, dar încă inabil spălat, criticii de sub direcţia lui Piru (nici el lipsit de obedienţă ideologic-„socialistă”), de la revista Ramuri: Mihai Ungheanu, iniţial critic de anvergură estetică şi polemică – în acel context totuşi cenzurat –, dar care avea să vireze spre ideologia naţional-comunistă, şi Ovidiu Ghidirmic, care se va afunda, egal cu sine, într-un naţionalism mai îngust, regional, provincial. Să mai spun că, printr-o scrisoare scoasă din arhiva lui B. Nicolescu, în 2015, într-un volum (Scrisori din exil), Mircea Ciobanu îl invita pe elogiatul exeget al lui Ion Barbu ca să colaboreze la Ramuri, unde poetul-editor era un fel de împuternicit în recrutarea de autori.

Autonom şi nu obedient lui Crohmălniceanu, cum s-ar crede, M. Niţescu insistă asupra faptului că B. Nicolescu preia teza non-religiozităţii poeziei lui Ion Barbu. Nici nu era tocmai aşa: teza era că religia iudaico-creştină (privită astfel unificator doctrinar), în „dogmă”, era – poetic – tratată critic, în replică, pretextual, cum explicit notează Nicolescu. Iar religiozitatea ca dogmă nu avea în Crohmălniceanu, fostul pseudo-critic, sociologizant vulgar, convertit la „estetic” (cu voie de la Partid!), un slujitor.

Cei doi poeţi care iau în seamă cartea sînt cu totul favorabili, convinşi de noua cale de cunoaştere a poeziei. Horia Stamatu o citeşte tîrziu, abia în 1981 (s-o spun eu, care o cunosc abia în 2016?), şi o elogiază, dar nemotivat sau neargumentat. În schimb, ajunge să identifice în autor un metodolog inovator în domeniul critic. Şi îi substituie titlul: „Prolegomene la orice viitoare critică literară românească”. În general, faptul ar fi total abuziv, absurd. Însă, cu aplicaţie la Barbu, pentru extensie metodologică, critică (nu specializat literară), propunerea poate fi acordată. Foarte discutabilă ar fi aplicaţia la orice tip de poezie. De alte genuri ce să mai spun? Primum scribere, deinde legere: metoda trebuie să fie adecvată la operă, evident că nu altfel.

Poetul şi teoreticianul onirismului estetic (împreună cu D. Ţepeneag), Leonid Dimov, la apariţia cărţii, se acordă şi el cu demersul de ansamblu, aplicat Jocului secund: „Exegeză pertinentă”. În particular, aprobă susţinerea şi lămurirea „ermetismului”, ca efect de neînţelegere, din necunoaştere ştiinţifică, matematică. E ceea ce evidenţiază şi un critic nespectaculos şi neinfluent, N. Creţu: studiul izbuteşte „înţelegerea ermetismului barbian în adevăratele sale determinări interioare”.

Cum se poate constata, cosmologiei poetice a lui Ion Barbu i s-a acordat o largă, discutabilă şi disputabilă, oarecum serioasă, deschidere, în critica literară română la apariţie, în anii „socialismului” ceauşist, trecător şi, în definitiv, înşelător liberal.

[1] Utilizez ediţia a treia, prefaţă de Pompiliu Constantinescu, Ed. Aius, Craiova, 2013.

Revista indexata EBSCO