Jun 7, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Reportajul redivivus. O aventură americană

 

 Au trecut peste şaptezeci de ani de cînd Geo Bogza a început să publice bine cunoscutele lui reportaje. Cartea Oltului, de pildă, a apărut în 1945. În 1946 ieşea la lumină Ţara de piatră iar în 1947 – Oameni şi cărbuni în Valea Jiului. În fine, în 1954, Tablou geografic. Între timp, cărţile de reportaje au devenit rare iar autorii lor – nesemnificativi. Cu două excepţii: Pavel Perfil şi Constantin Stan. Eu l-aş adăuga şi pe Sorin Preda, pentru reportajele pline de savoare din Formula AS. Din nefericire, acesta din urmă nu a mai apucat să şi le publice în volum – timpul nu a mai avut răbdare cu el, nepotul lui Moromete.

Nu într-un mod cu mult diferit opinează şi Dumitru Augustin Doman cînd scrie că: „De la regretaţii Geo Bogza, Pavel Perfil şi – mai recent – Constantin Stan, nimeni n-a scris reportaj literar mai savuros decît…” şi acum este deconspirat numele scriitorului care face să reînvie reportajul: „… Mihai Barbu din Valea Jiului.” Într-adevăr. De cîţiva ani, Mihai Barbu întreţine cu ferventă pasiune ultima pagină din revista Argeş unde publică, lună de lună, texte ce învederează, fără discuţie, talentul de reporter, neastîmpărul de a (re)descoperi „lumea ca un spectacol continuu”, după expresia aceluiaşi D. A. Doman. Mihai Barbu, între altele un dovedit scotocitor de arhive – a se vedea, pe această linie, numeroasele volume despre cărbune, greve şi mineri la care a colaborat în postură de coautor – este şi un specialist în cercetarea operei lui Ion D. Sîrbu, de asemenea cu binecunoscută descendenţă minerească pornind din Petrila. Stă mărturie masivul volum Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire, apărut în 2011 şi republicat în 2013, la origine fiind teză de doctorat. Se adaugă adjuvantele Dicţionarul personajelor petrilene din opera lui Ion D. Sîrbu (2002) şi, tematic un pic mai la distanţă, Mitologia minerului. Varianta neconvenţională (2006).

Cît despre volumele de reportaje, ele au fost aruncate pe piaţă în 2013 – Autobuzul care voia să treacă Dunărea cu elicopterul – şi în 2015 – Omul care a descoperit Ţara dinozaurilor pitici. În 2016 Mihai Barbu a plusat cu The Name of the Dog, volum publicat la Editura „Corvin” din Deva. Este o carte ce cumulează note de călătorie, interviuri, reportaje, scrise cu dezinvoltură, relaxat, spiritual, presărate cu observaţii fine şi, nu rareori, cu pasaje anecdotice. Mihai Barbu este şi un umorist subtil, disimulat, cu o mască de gravitate. De altminteri a practicat şi umorul grafic mai înainte de a fi ajuns ziarist şi scriitor. Are talentul asocierilor şi al disocierilor neaşteptate, amuza(n)te, cu anume nuanţe de subversiune. Este speculativ şi face trimiteri la care altcineva nici nu s-ar gîndi. Chiar titlul : The Name of the Dog/ Numele cîinelui vine dintr-o „poveste” cu iz anecdotic, deşi, de fapt, realistă. Mihai Barbu a descoperit-o într-un manual scris de un american, Roy Peter Clark, e vorba de volumul Writing Tools/ 50 Essential Strategies for Every Writer. Americanii sînt ferm convinşi că scrisul se poate învăţa ca oricare alt meşteşug iar cartea mai înainte citată ar fi doar unul dintre îndreptare. Autorul Uneltelor scriitorului care prescrie cele cincizeci de strategii de învăţare a scrisului spre folosul novicilor îşi intitulează un „scurt şi savuros capitol” (cel de al XIV-lea…) Get the Name of the Dog adică Dă numele cîinelui! Cum aşa? Să-l urmărim pe Mihai Barbu:

„Autorul Uneltelor… relatează că, la ziarul St. Petersburg Times, editorii şi cei care rescriau articolele le puneau în vedere reporterilor să nu se întoarcă niciodată la redacţie fără «numele cîinelui». Reporterilor li se cerea, în jargonul profesiei, să aducă detalii cît mai relevante în relatarea lor. Asta însemna că reporterii trebuiau să aibă, mereu, ochii larg deschişi şi urechile ciulite la maximum.” (De ce „Numele cîinelui”?, p. 6).

Avînd, la rîndu-i, „ochii larg deschişi şi urechile ciulite”, Mihai Barbu achiziţionează din capul locului acest principiu gazetăresc şi porneşte la drum nici mai mult, nici mai puţin decît prin… Statele Unite ale Americii. De altfel, titlul complet al cărţii este The Name of the Dog sau Visul american în 80.000 de cuvinte. Se gîndeşte totodată şi la puţinătatea cărţilor despre America, scrise de autori români. Este menţionată, dacă nu mă înşel, doar America Ogarului cenuşiu a lui Romulus Rusan. Ţinînd aproape de „angajamentele” formulate în titlu, Mihai Barbu notează, descrie, raportează, povesteşte tot ce i se pare interesant din ceea ce a văzut vreme de două sejururi în Statele Unite, primul în 2001, imediat după prăbuşirea Turnurilor Gemene, iar secundul în 2015, de la sfîrşitul lunii aprilie pînă la începutul lunii iunie. Precum menţionează în prefaţa volumului, ca o declaraţie de credibilitate, Mihai Barbu consideră, asemenea lui Joseph Conrad „că «prin puterea cuvîntului scris trebuie să te fac să auzi, să te fac să simţi dar, înainte de toate, să te fac să vezi». […]. Rîndurile de faţă sînt o dovadă că am deschis cartea (lui Roy Peter Clark, n.n.). Şi, tot pe această cale, vreau să o fac să audă, să simtă şi, mai ales, să vadă cum eu, cu uneltele scriitorului de pretutindeni, am încercat să descriu America mea, aşa cum am văzut-o din patru puncte de observaţie fixe: din Washington DC, Irvine (California), Wheeling (West Virginia) şi Hampden Sidney (Virginia). La care am mai adăugat şi imagini de acasă de pe vremea cînd America mi se arăta doar într-un vis colorat şi rar…” (p. 7). Deconspirînd reţeta, Mihai Barbu încearcă să nu scape niciun amănunt semnificativ, fiindcă de evidenţe, de lucruri ştiute de alţii la modul general, nu se poate feri, dar le pigmentează cu culori şi cu nuanţe din paleta personală. Cît despre acele „imagini de acasă”, Mihai Barbu, vrînd probabil să îndeplinească norma celor 80.000 de cuvinte, adaugă secvenţe precum Prolog. Autobuzul care voia să treacă Dunărea cu elicopterul, Trei moduri româneşti de a înţelege lumea (şi America): Camil, Alecsandri şi Jean Bart, Poveştile omului care se holba la capre. În fosta mină Aninoasa, Back in Time. Geaogiu, dragostea mea, Sagrada Familia. La Petrila, care fac bine la varietate şi probează talentul de povestitor al autorului, dar au şi o funcţie de complementaritate la anumite aspecte şi întîmplări americane.

Predomină, desigur, imaginile din Statele Unite ale Americii… Ca oricărui străin cu ochiul avid (şi frapat) de noutăţi, lui Mihai Barbu pare a nu-i scăpa nimic. Totuşi, ar fi o afirmaţie în absolut, fiindcă orice privire este subiectivă şi parţială. Ochiul lui caută, fizic şi mental, să vadă, live, ce înseamnă visul american, materializat în istorie şi în actualitate, în viaţa cotidiană. Cercetînd cartea în ansamblul ei, balanţa pare că se înclină spre partea actualităţii, a prezentului. Este şi normal, fiindcă în direct cunoşti oamenii, gîndurile, ocupaţiile şi tabieturile lor, instituţiile, viaţa urbană, geografia. Şi cumva tot în direct, prin mijlocirea muzeelor, a bibliotecilor şi librăriilor ajungi să intri în contact cu istoria. Respectul pentru istorie, atenţia pentru conservarea ei, impresionează la tot pasul. Ca atare, în Statele Unite istoria este mereu vie. La fel şi neastîmpărul, curiozitatea, interesul scormonitor ale lui M. Barbu. Vii sînt şi misiunile „Apollo” şi primul raid lunar al lui Neil Armstrong, aventurile cosmice ale astronautului Charles M. Duke jr., dar şi morţile violente ale fraţilor John F. şi Robert Kennedy, visurile şi destinele tragice ale lui Abraham Lincoln şi Martin Luther King, holocaustul, mitul lui Dracula şi bucătăria transilvană, arta clasică şi modernă expusă în muzee, cîţiva clasici americani citaţi ori de cîte ori le stă bine în text.

Poate puţin ciudat pentru o eventuală gîndire convenţională, un punct de atracţie pentru Mihai Barbu este Cimitirul Naţional Arlington, unde vizitatorul din Petroşani a „văzut felul nespus de simplu în care…” Preşedintele şi fraţii săi au venit, punctuali, la întîlnire cu moartea. Cum autorul nu se dezminte, şi acest capitol este presărat cu amănunte picante, metabolizate într-o istorie genuină:

„Potrivit unor surse de la JFK Library, I Have the Rendez-vous with Death de Alan Seeger ar fi fost una din poeziile pe care Preşedintele le iubea foarte tare. Se zice că de multe ori, în intimitate, el o ruga pe Jackie să i-o recite. A fost, din păcate, o iubire premonitorie…” (p. 143).

Dorinţa de a vizita Arlington-ul chiar de ziua lui (11 mai, n.n.) este, pentru alţii, stranie. „De ziua mea am vorbit, pe Skype, cu cei de acasă. Cumnatul meu, Florin, m-a întrebat cum aş vrea să-mi sărbătoresc ziua. «Aş vrea să vizitez Arlington-ul…». Florin a rămas cu gura căscată. «De ce?», a venit întrebarea de dincolo de Ocean. «Vreau să-mi privesc viitorul în faţă…», am zis eu şi am rîs, împreună, ca de o glumă bună.” (p. 144). Sînt degrabă expuse Trei motive sentimentale pentru ca JFK să-şi (re)găsească locul şi pe Muntele Rushmore. Muntele Rushmore, se ştie, are sculptate, pe un perete stîncos uriaş, efigiile a patru preşedinţi de mare faimă ai Statelor Unite: George Washington, Thomas Jefferson, Abraham Lincoln şi Theodore Roosevelt. Cel de al cincilea, aşa cum rezultă dintr-un sondaj la scară naţională, ar trebui să fie John Fitzgerald Kennedy. Motivele: conceperea şi demararea proiectului de debarcare pe Lună (1), vizita la Berlin (iunie 1963), unde, în proximitatea Zidului, a rostit o propoziţie memorabilă: „Ich bin ein Berliner/ Şi eu sînt berlinez” (2) şi evitarea, prin diplomaţie, a războiului cu sovieticii, în timpul „crizei rachetelor” din Cuba (1962).

Este relatată captivant, cu lux de amănunte şi cu accent pe senzaţionalul evenimenţial, asasinarea lui Abraham Lincoln (14 aprilie 1865). Detaliul istoric veridic, semnificativ, se împleteşte cu detaliul biografic, cvasinecunoscut, al unui mare om de stat, mai tot timpul neglijent cu protecţia personală. Pentru variaţie, în poveste este introdus un insert despre Viaţa de fiecare zi în capitala americană. După 150 de ani. Existenţa prezentă ascunde, prin tainice unghere, realitatea subtilă a istoriei… Pentru cine înţelege şi e animat de impulsul de a lăsa mărturie:

„Am străbătut Washington-ul pe jos alegînd un traseu ce urmărea un drum cunoscut, de-a lungul străzii 7th NW. Pe lîngă noi a trecut, la un moment dat, un metrobus local. Pe toată lungimea lui scria cu litere albe pe un fond de roşu închis: «Write your succes story/ Scrie povestea ta de succes.» Uşor de zis, greu de scris…” (p. 163).

Totuşi, Mihai Barbu răzbate prin greutăţile (eventuale) ale scrisului şi realizează imaginea Americii, aşa cum o vede, o aude şi o simte el. O face nu numai cu mijloacele scripturale propriu-zise ale reportajului, ci şi cu ajutorul unor interviuri, amintiri de acasă şi… un jurnal. Jurnalul meu american este secţiunea cea mai lungă din carte (aproape 60 de pagini). Este scris într-o manieră ce mizează pe poezia de notaţie minimalistă, ceea ce îi conferă o factură insolită. E un text ritmic, sacadat, care dă senzaţia de cadre filmice surprinse unele după altele, nu neapărat strîns legate între ele. Impresiile din răstimpul unei luni şi jumătate (26 aprilie-5 iunie 2015) sînt stocate în succedanee derulate rapid şi deseori terminate cu o poantă:

„La capătul autostrăzii/ spre Richmond/ trebuie să arunci la ţintă exact cît mărunţiş/ făcea taxa pentru autostradă. O jumătate de coş/ fixat pe perete primea şi trimitea banii unui aparat/ care îi număra pe nerăsuflate./ Dacă erau mai puţini, te opreau să treci./ Dacă erau mai mulţi se bucura/ Guvernul că poporul nu are mărunţiş potrivit…” (Day 34. 4 iunie. Coming home. With poetry: Exact change, p. 243).

Trecînd peste cîteva imperfecţiuni neimportante (greşeli de corectură, unele scăpări de limbă engleză etc.), cartea lui Mihai Barbu dezvăluie apetitul pentru observaţie, pentru detaliul semnificativ, pentru dimensiunea spectaculară a unei lumi pe lîngă care majoritatea trece indiferentă. Omul viu şi istoria, locală sau a unei ţări întregi, competenţele scrisului, literatura şi cultura în genere, amintirile personale şi rememorările unor interlocutori neaoşi sau cultivaţi, se întrepătrund în texte complexe şi complicate ce trec prin reportaj, interviu şi memorialistică. Mihai Barbu este un scriitor care nu se dezminte: ca talent, ca spirit, ca informaţie, susţinute de o efervescenţă bine temperată a pasiunii de a investiga, de a afla, de a depune mărturie personală.

Revista indexata EBSCO