Jun 7, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Memoria și uitarea

 

Ultimul roman al lui Varujan Voganian prelungeşte cîteva teme din anteriorul Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri şi păstrează tonul dramatic din Cartea şoaptelor. De data aceasta, inextricabilele istoriei se ţes în jurul unui personaj ambiguu, ca tipologie, aşa cum ambiguu e considerabilul interval de timp pe care-l traversează. Saga unui neam, adică ceea ce aveam în Cartea şoaptelor devine, acum, saga unui individ exponenţial pentru neamul său, într-un anume decupaj cronologic, de unde simfonia parcursului micii şi marii istorii.

Matei Visarion, protagonistul din Copiii războiului (Polirom, 2017), e, de-a lungul a peste şaizeci de ani, pe rînd: copilul din flori al unei mame românce şi al unui soldat german surprins în drum spre casă, scăpat catastrofa frontului sovietic, în 1944; ofiţerul de securitate care, recrutat în ciuda originii „fasciste” (era necăjit de ceilalţi în copilărie chiar cu eticheta de „nemţălău”), vînează în anii 1950 partizanii anticomunişti din Făgăraş (neizbutind, totuşi, să-l prindă pe mult-vînatul Ion Gavrilă Ogoranu); îndrăgostitul de tînăra „burgheză” căreia îi face o percheziţie şi pe care o înspăimîntă fără să vrea cu autoritatea-i nebănuită; miliţianul tras pe dreapta de regim, după revolta muncitorilor braşoveni, din 1987; generalul de poliţie, după Revoluţie, onorat să poarte o frumoasă uniformă cu fireturi aurite, de Ziua Naţională, dar şi să tragă, după el, un trecut încîlcit, prin vechimea în funcţie; bărbatul unei femei căreia îi trimisese soţul la moarte, în misiune, şi al cărei copil trebuie să-l crească, pentru a-şi ispăşi vina. Aceste multiple ipostaze confruntă felii foarte diferite din istoria secolelor XX şi XXI, obligîndu-le să-şi dea seamă, reciproc, din punct de vedere moral. Cine pe cine a învins, aşadar? Cine e compromis şi pentru ce? Cine a plătit pentru fapte presupus greşite şi cine îşi aşteaptă încă pedeapsa? Cine merită onorat, cine merită blamat, din care motive? Ce se-ntîmplă cu o lume în care altădată temuţii paznici ai autorităţii statale trebuie să protesteze împotriva statului şi să ceară de la el drepturi care-i umilesc? Cele două evenimente care subîntind acţiunea romanului – finalul celui de-Al Doilea Război Mondial şi demonstraţiile poliţiştilor împotriva tăierilor salariale, din 2010 – arată această paradoxală şi inclasabilă inversare a ordinii lumii româneşti, în numai jumătate de secol.

Şi pentru ca lucrurile să devină şi mai greu de judecat, intervin alte două teme umane majore: memoria şi uitarea. Puse de-o parte şi de alta a idealului moral (antitetice, ca proiecţii ale adevărului, oglinda şi îngerul sînt simboluri redundante, în roman), ele multiplică problematica poveştii şi ramifică, prin alte direcţii epice, posibilităţile semnificaţiilor. Soţia generalului de poliţie suferă de Alzheimer, de exemplu, iar scrisorile nevăzutului tată către fiii săi, ajunse la destinatari inversaţi, dezvăluie existenţa altor „copii ai războiului”. Ca fraţi din acelaşi fantomatic genitor, ei trebuie să se caute şi să-şi refacă portretul. Un înger de piatră patronează cerdacul casei unde se află fratele protagonistului, scîrţîitul podelelor peste o pivniţă localizează exact o anume cameră, o piesă de violoncel ar putea da identitatea „celuilalt”, iar confesiunile expiatoare sînt posibile doar epistolar. O fastuoasă uniformă de general rămîne, la final, expusă pe pat, goală de trupul pe care era cît pe ce să-l acopere. Toate acestea dovedesc cît de greu e să judeci prin verdicte definitive ceea ce s-a-ntîmplat într-un secol în care memoria şi uitarea au funcţionat simultan. „Tîmpit secol”, spune, la un moment dat, un personaj. „Dar nici cu ăsta de-acuma nu mi-e ruşine. Secolul douăzeci nu se mai termină odată şi secolul două´ş´unu s-a terminat înainte de a începe”. Căutarea identităţii proprii, căutarea tatălui, a fratelui, a certitudinilor, a reperelor, căutarea salvării, într-un cuvînt, sînt tot atîtea teme ale unui roman ce rediscută istoria unui om şi a unei lumi, deopotrivă, aşa cum o arată asocierea celor două substantive din titlu. De aici, poate, predilecţia multor personaje de-a vorbi apoftegmatic, uneori grav, alteori ironic-hazliu, lansînd mereu sentinţe ale unei înţelepciuni care nu se predă în niciuna dintre şcolile oficiale. „Nu, băiete, n-are rost să-l cauţi”, spune, iarăşi, un personaj despre intenţia de a găsi un tată pe care nu l-a cunoscut niciodată. „Noi sîntem copiii mamelor noastre. Tatăl nostru este războiul. Cîtă vreme o să trăim, se cheamă că războiul acela nu s-a încheiat. Ca să nu-ţi mai zic că mereu s-au născut şi se nasc alte războaie şi alţi copii ai războiului, prin Coreea, prin Indochina, prin Africa, prin Orient. Fiecare cu mama lui. Pentru noi toţi tatăl e însă unul singur. Şi pe el n-ai să-l găseşti”. Nici fascismul, nici comunismul, nici democraţia, va să zică, n-au fost capabile să instaureze o dorită normalitate, într-un secol care se pretinde a fi depăşit toate asperităţile ideologice.

Fără mînie şi părtinire, cum se spune, povestea imaginată de Varujan Vosganian îi lasă cititorului onoarea de a da verdicte morale asupra oamenilor şi faptelor prinse în ecuaţia epică. Ceea ce-nseamnă că îl obligă să conştientizeze privilegiul unei poziţii „din afară” şi îi acordă o libertate pe care personajele sale nu prea au avut-o. Dens, epic şi simbolic, întins, ca dimensiune, cu poveşti care se întretaie şi-şi schimbă mereu configuraţia, în funcţie de noile dezvăluiri, cu o scenografie muzicală şi picturală demnă de o tragedie greacă (un tablou şi o piesă simfonică, ambele clasice, constituie refrenele imaginare), Copiii războiului e un roman old fashion care dovedeşte, încă o dată, maturitatea deplină a unui scriitor în forţă.

Revista indexata EBSCO