Jun 7, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – O nouă mărturie cu blazon

 

Recent, seria de scrieri confesive cu blazon semnate de reprezentanţii elitelor din la belle époque şi perioada interbelică s-a îmbogăţit cu o nouă mărturie: Irina Procopiu, Pagini de jurnal (1891-1950), Traducere din limba franceză, introducere, note şi comentarii de Georgeta Filitti, Editura Polirom, Iaşi, 2016. Autoarea, fiica generalului Anton Berindei şi a Mariei Brăiloiu, a ştiut de mică să rîvnească la un destin spectaculos şi soarta chiar i l-a oferit: a ajuns doamnă de onoare a Reginei Maria, a cunoscut din interior viaţa de curte şi elitele politice şi culturale romȃneşti, a traversat evenimentele cruciale ale unei istorii ce a intrat, după scurte perioade de aur, într-un delir parcă fără de sfîrşit. Mai mult decît atît, a avut inspiraţia să apeleze la formula diaristică pentru a-şi consemna trăirile şi impresiile de moment într-un număr impresionant de caiete. Unele dintre ele s-au pierdut, altele, cele păstrate de moştenitori, au ajuns, din fericire, la un istoric poliglot, care le-a şi tradus foarte bine, din franceza folosită prioritar în original. Rezultatul editorial este unul remarcabil, cu toate că diaristei îi lipseşte talentul literar ieşit din comun al suveranei pe care aproape o idolatrizează sau al altor vlăstare nobile ce au schimbat, din varii motive, evantaiul şi mănuşa cu penelul restaurator. Puse, însă, lîngă Însemnările zilnice ale Reginei Maria sau lîngă Amintirile Zoei Cămărăşescu (doamna de onoare a reginei Elisabeta), ca să nu dau decît cele mai cunoscute exemple, Paginile de jurnal ale Irinei Procopiu îşi dovedesc pe deplin utilitatea documentară, căci dau seama de avatarurile unei epoci de maximă frămîntare pe plan istoric, socio-politic, ideologic şi cultural, dar şi de eforturile reprezentanţilor ei de frunte de a-şi păstra, odată cu modul de viaţă convenţional, identitatea individuală şi cea colectivă.

Jurnalul începe, după cum i-o arată şi titlul, cu însemnarea unică din anul 1891 şi continuă, deşi cu unele sincope (determinate fie de opţiunea autoarei de a renunţa pentru o perioadă la scris, fie de pierderea accidentală a unor caiete), cu însemnările ţinute pînă în anul morţii diaristei. Intervalul acoperă, prin urmare, aproape şase decenii, în care marile cataclisme ale Istoriei au lovit, direct sau deviat, şi istoria personală a Irinei Procopiu (1873-1954), şi devenirea tuturor cunoscuţilor pe care îi transformă în personaje, unele cu adevărat memorabile: Regina Maria şi regele Carol I sau copiii lor, Maruka şi Pynx (George) Enescu ori soţii Goga, Cella Delavrancea şi Ion Marin Sadoveanu, soţii Tătărescu, Ionel Brătianu şi Alexandru Marghiloman, Armand Călinescu şi Nicolae Titulescu se bucură, între alţii, de eboşe portretistice cu relief şi nerv. Altminteri, pe cele mai multe dintre pagini, autoarea (ce nu pare a lua în calcul posibilitatea publicării propriului jurnal) se arată dispusă doar să îşi consemneze încărcatul program zilnic, deşi într-o manieră adesea lacunară şi incoloră. Factologia e înregistrată, pe sute de pagini, cu o precizie rece; chiar şi diagnosticele favorabile puse fie celorlalţi, fie evenimentelor, excepţionale ori obişnuite, la care asistă cu eleganţa obligatorie (în mod evident, noblesse oblige…) sună uneori impersonal: „17 mai 1934. Aseară, dineu la legaţia Bulgariei, la soţii Robeff, pentru Tătărescu. Dejun cu Nadia, cu George. Alaltăieri-seară, cinema, pe urmă cină la « Enescu », cu familia Condi, generalul Prodan cu nevasta, Sadoveanu, soţii Paul. Simpatic. Şampanie, lung”. Nici norii ameninţărilor sociale nu tulbură prea mult tonalitatea generală a notaţiilor, cel puţin pentru o perioadă: „17 februarie 1933. Ieri-dimineaţă, sosirea reginei, singură. A vrut s-o aducă pe arhiducesa Ileana, dar nu i s-a permis. Tulburări comuniste serioase la atelierele Căilor Ferate, s-a tras, evacuări. Aseară, la Operă, Olandezul zburător. Dirijor, Georgescu. Primii interpreţi, proşti, partea simfonică, foarte frumoasă.” Sau: „28 aprilie 1939. Azi, la ora 1, Führerul deschide Reichstagul şî îşi va rosti discursul în care, se zice, va exprima dorinţe pacifiste, dar în acelaşi timp va cere Danzigul şi coloniile. Anglia a instituit serviciul militar obligatoriu, ceea ce îi va da un milion de soldaţi: Germania consideră măsura ca făcînd parte din politica de încercuire. Aseară, splendid concert simfonic cu Maria Müller, admirabila cîntăreaţă pe care am mai auzit-o la Salzburg, în Don Juan. Ieri, la dejun, doamna Tătărescu şi Sanda, soţii Della Porta, George Assan, Niky şi Lila, Păstorel şi Raymond Comnen. Foarte simpatic. Della Porta mi-a spus că ar vrea să aranjeze vizita Regelui la Roma.”

 Întregul ansamblu diaristic, la fel ca aceste probe, cred, elocvente, se construieşte prin aglutinarea de observaţii referitoare la vizitele nesfîrşite, mesele regale (la Cotroceni, Bran, Balcic, dar şi în afara ţării), seratele muzicale, spectacolele de operă sau teatru, filmele, concertele, conferinţele artistice ori ştiinţifice la care doamna de onoare, o mare iubitoare a etichetei şi culturii elitiste, asistă, fie alături de membri ai Casei Regale, fie alături de familie şi apropiaţi. E limpede că, punînd toate aceste detalii în pagină, Irina Procopiu caută un refugiu, că darea de seamă scripturală are înainte de orice un rol terapeutic, niciodată mărturisit, totuşi vizibil, în special acolo unde consemnarea efemeridelor lipsite de importanţă încadrează adevărate orori sau măcar sumbre avertismente în privinţa schimbărilor radicale din societatea romȃnească: „26 iulie 1940. Plimbare singură prin pădure. Minunat. Dejeunez la Silvia cu Coletta. Foarte bune discuţii politice. Evident, Gigurtu şi Manoilescu sunt tot la Berlin şi Roma; desigur, noi amputări, e cumplit. După-amiază, la Elisa; e foarte tristă”. Ori: „23 august 1945. Parada militară a avut loc la Bucureşti fără Rege, care a refuzat să ia parte pentru că guvernul nu s-a retras. Intervenţii la Londra pe lîngă cele trei Mari Puteri pentru un guvern care să aibă asentimentul ţării. Încă se discută. Niciun rezultat. Dejunez la Maruka, cu Sofia. Acolo îi găsesc pe Maria Odobescu şi dr. Angelescu cu soţia. Masă excelentă”.

Atunci cînd, în zorii întunecaţi ai noii orînduiri postbelice, strălucirea de altădată a clasei reprezentate de Irina Procopiu trebuie să se stingă, urme ale eleganţei şi rafinamentului de odinioară sunt păstrate cu obstinaţie, în ciuda umilinţelor nesfîrşite la care, odată cu întreaga ei lume, fosta doamnă de onoare este supusă. Cu toate că ajunge să îşi vîndă din obiectele de preţ ori să dea, aproape pe nimic, lecţii de pian şi franceză (primeşte opt lei pe oră, în condiţiile în care impozitul pe casă se ridică la 152.000 de lei), diarista nu îşi deplînge prea mult soarta. Mai are încă puterea să caute, dincolo de tenebrele unui prezent care îi izgoneşte sau chiar anihilează valorile, pîlpîirile unui trecut grandios. Le găseşte, de regulă, în dejunurile „şarmante” (deşi sărăcăcioase), şi conversaţiile „interesante” sau „de efect” (deşi precaute) cu apropiaţii care o invită în continuare, prefăcîndu-se că îi uită vîrsta şi sănătatea şubredă. Rareori, le oferă ea însăşi, prin improvizarea, acasă, a unor serate muzicale în toată regula, alături de elevii de ocazie. Din seria actelor taumaturgice nu lipsesc, desigur, nici lecturile literare, filosofice ori istorice. Simbolic, Paginile de jurnal se şi încheie cu menţiunea că, pe 30 august 1950, aşadar în ultima zi consemnată, autoarea a preferat să copieze nişte citate din Memoriile contesei de Gramont şi din volumul lui E. Schuré, Femmes inspiratrices et poètes annonciateurs.

Fără îndoială, Irina Procopiu, această femme inspiratrice ce a ştiut să nu se încline în faţa vremurilor potrivnice, ne-a lăsat o carte-document, despre apogeul şi prăbuşirea (doar aparentă?) a unei întregi lumi.

Revista indexata EBSCO