Jun 7, 2017

Posted by in Proza

Traversarea – Ion Ţăranu

Jena aceea ca şi dureroasă, care i-a întunecat brusc fizionomia sculptată cu trăsături mici nu o mai văzusem niciodată în cei peste doi ani la Petra. Căpătase o figură descurajată ce mi se asocia mereu din această clipă; aş zice şi mai mult: o ruşine, o stare de penibilitate în care intrase şi pe care avu inspiraţia să o depăşească printr-o vorbă de haz.

Vrînd desigur în amintirea ei să-şi salveze imaginea urgent, se ridică pe vîrfuri spre urechea mea dreaptă – voi ţine minte scena ani şi ani – şi-mi şopti o veste extraordinar de importantă pentru mine: „Află că am primit Invidiatul Inorog. E la mine acasă. Taci şi nu întreba mai multe. Vorbim doar noi doi. Nu deschizi vorba de faţă cu (şi n-am înţeles ce anume a pronunţat). Dacă nu te abţii îmi schimb părerea despre tine. Şi aşa mi-am creat probleme cu unchiul Bordea. Avem tot timpul de discutat mîine poimîine.”

Înţelegînd după deruta de pe fizionomia Petruţei că-mi rostea un secret pe care ea nu trebuia să îl cunoască, se retrăsese deîndată spre colţul opus la pilastrului lîngă care ne oprisem. „Am înţeles” i-am răspuns aprobînd scurt ceea ce-mi pretindea. Prin acel anunţ Petra îmi luase o foarte grea piatră de pe inimă; dispărea cauza supărării dintre noi. Urma acum să-mi frămînt mintea spre a găsi o cale de ieşire din hăţişul în care mă azvîrlisem iresponsabil, crezînd la vremea aceea că Petra glumea. După stînjeneala ce i se citea pe mutriţă înţelegeam tîrziu că ei nu-i era în fire să guste o glumă mai dură. Atunci eu luasem promisiunea ca pe o badinerie inofensivă. Acum, privind-o prin ochii liliachii ai Petricăi, îmi apărea ca o farsă urîtă la care mă pretasem.

Cît de mult mi-aş fi dorit acum ca anume eu, Alecsic Albu, să fi realizat în fapt ceea ce-mi imaginasem la vîrstişoara de zece ani (trăiam într-un orfelinat de război şi îmi scormoneam mintea cum ar fi să pot naşte eu Timp; nu un timp viu, aşa cum izbutesc femeile, ci un timp real, miraculos şi magnific, care să dilate, după voie, dar mai bine zis după nevoie – timpul existent. Prozaic spus, să am darul să pot fabrica timp după dorinţă). Să-mi reuşească minunăţia ca o mare problemă, cum se arăta cea aşteptată de Petra, să fie posibil a tot fi întinsă prin timpul creat de mine, de zece măsuri peste cel comun, pînă ce ajungeam la un pact (avantajos pentru mine, bineînţeles) cu persoana cu care mă aflam în diferend.

Dumnezeule, Dumnezeule! Atunci în iarnă crezusem că-mi adresează o provocare în joacă, crezusem că putea şti de o ştrengărie. Cum ghiceam acum, Petra luase de capitală promisiunea că voi reflecta pe aşezate. Încă odată se adeverea că nu e de glumit cu problemele serioase. Într-adevăr se apropiau examenele din vară şi cam sosise termenul să dau răspunsul. Numai că eu, în afară că în ziua aceea şi a doua zi mă amuzasem de solemnitatea cu care-mi ceruse „parola”, nu prea mă mai gîndisem că eram îndatorat cu un răspuns hotărîtor. Altfel zis, ticălosul de mine fugisem de răspundere chiar de a treia zi, şi aproape aproape că reuşisem să uit. Mai cu seamă că mă sculam foarte de dimineaţă să prind unul din primele autobuze spre Universitate (aveam deja un alt motiv să n-o mai aştept în staţie; iar cînd se întîmpla luam altă vorbă). Deci, acum, mi-am zis că e absolut obligatoriu să amîn în fel şi chip făgăduinţa, să născocesc cîte şi mai cîte pretexte pentru a amîna explicaţia asupra „soluţiei problemei”. Da, necuratul de termen chiar sosise. Dacă ea, care juca absolut perfect cînd voia pe suprasfioasa, intenţionase să mă caute şi acasă, de mă găsea, în ce fel aş mai fi jonglat să mă eschivez de la răspunsul direct? (Atenţie, de aici înainte voi adopta modalitatea prezentului continuu). Mi-am zis că era/este o tîmpită zi a ghinioanelor. Dimineaţa intrasem într-o grozăvie din care la ora aceea/ adică la ora asta, nu ştiu de voi ieşi cu faţa curată. Şi la nici un ceas, iată o nouă încurcătură, e drept nu de aceeaşi gravitate. Era totuşi bine că nu s-a nimerit să ne întîlnim în trei. Trebuie să fac şi pe dracu în patru să rămînă drăguţa asta neasămănată cu noi, fiindcă de faţă cu dînsa, cel mai probabil, Petra n-o să deschidă vorba. Aşa mi-am propus în primul moment. Apoi instantaneu mi-am zis că ea nu va ţine seama de etichetă. „Discutăm la cafea”, a decis Petra. Iar eu n-am zis ce voiam. Că în prezenţa unei a treia persoane, străine, sub nici un motiv nu se discută o problemă ce vizează întemeierea unei familii. Doar nu se tranşează o afacere măruntă: îţi dau atît, tu cît dai…..

”Ia, Ia!” Fuga, să traversăm! S-a ivit un culoar numai potrivit, dacă ne grăbim” … Am prins-o cu mîna liberă de braţ silind-o pe neaşteptate să trecem strada. Cînd am ajuns pe celălalt trotuar domnişoara cu care era încă nu părăsise poziţia.

 

***

 

Vorbele de prisos sînt o modalitate foarte operantă de a evita o discuţie  serioasă, „radicală”, cum ştiam că o aştepta Petra. Îi cerui deci scuze că o luasem prin surprindere cu comanda mea; eram vinovat. Bla-bla-bla. Apoi cerui scuze că nu o anunţasem şi pe colega ei de acel noroc de a prinde intervalul favorabil de traversat, unde mi-au fost ochii?! Se tot scrie în ziare cum că ar fi necesară crearea unor culoare de trecere pentru pietoni, ca în ţările civilizate, dar dincolo de consemnarea sugestiilor în rubrica „Voci din public” nu se vede nici o iniţiativă de felul ăsta în Tobun. I-am umplut urechile cu ultimul dicton născocit de mine şi aplaudat de Mircea Tighină, dictonul „pe dos” pentru un gen sarcastic într-un spaţiu al ziarului regional, plin de plachii pe teme de producţie. Rubrica s-ar numi „Vorbe, nu fapte!”. Ne-am propus să mergem la redacţie, amîndoi, cu cîte două pamflete de cîte o jumătatea de pagină şi să propunem instituirea unei asemenea rubrici. Am impresia că ar avea un succes enorm.

Ea nu scotea un cuvînt, interzisă probabil de avalanşa mea de vorbe. Ori să mă încredinţeze că avea respect pentru planurile mele, aşteptînd, desigur, reciproca. Iar eu continuam să-i debitez că ambii eram convinşi că cenzura nu va aproba apariţia unui astfel de tip de caricaturizare, de bătăioasă combativitate. Ne înarmaserăm cu contraargumente, fără a şti ce argumente ni se vor opune. Raţionamentul nostru ni se părea decisiv. Polemica este una dintre cele mai eficiente doctorii de însănătoşire a unei societăţi. Cu intenţie „planificată” săream de la o temă la alta. De altfel – am aruncat remarca eu – după toate semnalmentele, drăgălaşa ta de prietenă nici nu s-ar fi supus ritmului nostru rapid ce-l imprimasem la trecere. De ce n-o mai văzusem împreună cu dînsa pe culoarele Universităţii? Petra păru a nu fi auzit întrebarea.

Văzînd că eu tot vorbeam şi că era evident aşteptată, iar noi contemplam acolo sub pilaştrii ca de castel medieval ai Bibliotecii, într-adevăr însoţitoarea nu dădea nici un semn că ar fi dispusă să ajungă mai repede la noi. Părea mai degrabă că ar fi vrut să ne pedepsească să o aşteptăm, o abandonasem acolo de cealaltă parte a străzii, era rîndul ei să ne pună la încercare răbdarea. Încă multă vreme nu s-a hotărît să străbată strada în partea noastră. Mi-am imaginat că aştepta un gol de circulaţie să ajungă lîngă protectoarea ei, fără a se opri pe refugiul pietonal ad-hoc de la mijlocul străzii. Înţelegînd după multă vreme că nu va fi posibil să prindă o aşa oportunitate s-a pornit. Venea cu paşi măsuraţi de parcă atunci ar fi pozat pentru coperta unei reviste străine, din acelea pe care, din cînd în cînd, ni le arăta Immanuel Got, aduse pe sub mînă, pentru clătitul ochilor unchiului lui, marele chirurg Christian Got. Venea cu un aer semeţ, de parcă ghicise că „rolul său în istorie” crescuse din momentul în care Petra rostise întristată: „Răspunsul hotărît. Răspunsul hotărîtor”. Pare de necrezut şi pentru mine chiar acum cînd retrăiesc impresia de atunci  – dar de ce aş ascunde ceea ce mi se arăta? Prin privirea sa melancolică, ce atunci îmi apărea mustrătoare, părea să îmi transmită „Te-ai dat de gol, vrei să ascunzi ceva, după prea marea grabă cu care ai traversat!

Inconştient, exact aşa procedasem. Motivul mi se oferise clar de către Petra, însă nu-mi era în fire să i-l răstorn brutal, aşa cum procedase ea. Consideram că prin invocarea acelor expresii aproape triviale: „pîrjoleşte pieptul fetelor, le instigă la focul păcatului, la focosul amor fizicesc” voise să-şi bată joc de mine, de faţă cu protejata ei. Însemna că în mintea sa existau vorbe mai neruşinate. Le păstrase pe cele mai dinainte cînd eram doar în doi şi mi le azvîrlise acum să mă umilească de faţă cu rubedenia ei (sau ce-o fi fost).

Privită de la distanţă, cu mersul acela ce mi se asocia cu versurile rimate perfect, imaginea de acum a însoţitoarei era şi mai cuceritoare decît în clipele în care abia mi se năzărise de sub palmele pe ochi, ca frumuseţe. Chipul ei însorit, mina sa realmente „plină de inimă”, mersul elastic, părul bogat revărsat pe umerii dulci şi pe spate, ochii migdalaţi, mari, negri sau castanii (nu se distingea exact culoarea de la distanţă), gîtul înalt, bustul sfidător de ridicat, mijlocul mlădios,graţios susţinut de „postamentul” simfonic proporţionat, ca al zeiţelor din sculpturile elene, determinară pe doi studenţi, bine chefăluiţi, ce voiseră să circule spre Bibliotecă, să rămînă pe loc, cam la cinci-şase paşi largi în dreapta noastră. Cel foarte lung îi făcu semn cu degetul la buze însoţitorului său, bondoc şi urît, să-şi ţină gura. Acela se supuse aparent, nu comentă prin cuvinte, ci doar emise un fluierat admirativ prelung. Fruntea înaltă, ochii strălucind de o vitează încredere în sine, nasul desăvîrşit sculptat, gura foarte rumenă cu buza de jos răsfrîntă ce crea o senzaţie de zîmbet superior, bărbiţa răzvrătită înainte şi sînii foarte obraznici , toată acea împreunare de armonii neastîmpărate, era de aşteptat să îi încremenească pe cei doi tineri afumaţi. Numaidecît trebuie să reamintesc despre gîtul majestuos care intriga privirile tuturor celor ce aşteptau resemnaţi să treacă de partea cealaltă a străzii.

Sînt conştient că am repetat în descriere de cîteva ori o seamă dintre înzestrări. Mă gîndeam, dacă eu care eram „neaghezmuit” şi mă văd răvăşit de fiinţa asta necunoscută, cum să nu o aştepte cu ochi flămînzi cei doi cocoşi afumaţi bine? În starea de ameţeală în care se aflau, le-ar fi făcut grozav de bine, îmi ziceam, să fie băgaţi în seamă. Şi tot atunci m-a străbătut un fior: ăştia ar fi în stare să o provoace pe Nefertiti numai şi numai să se bage în seamă. Pur şi simplu nu mă ducea mintea despre ce relaţie ar fi existat între asemenea capodoperă de armonii concentrată în făptura camaradei şi posesoarea acelor rotunjimi dolofane, ilariante, din poponeaţa şi şoldurile supraponderale ale Petroniei. De mirare, şi apoi de necrezut la domnişoara Sclipeţ numai sînii nu au proporţii homerice. (În timp ce le contemplam pe cele două „extreme” mi s-a luminat că de-aş fi avut experienţe cu cîteva femeiuşti, descrierea calităţilor lor fizice s-ar fi redus la una două fraze.)

Tocmai atunci din spatele nostru se repezi să traverseze strada o sportivă, judecînd după statură şi după costumaţia din doc alb; bluza cu mînecile scurte, fusta acoperîndu-i genunchii pînă la jumătate. Rămase şi ea să aştepte în mijlocul străzii, lîngă prietena Petruţei, însă cu spatele spre noi. Arăta precum un fotomodel din sport prezentat la televiziunile din Vest: o prezenţă energică, de nordică, umerii musculoşi, mijlocul subţire, fundul extraplat. S-ar fi zis că picioarele puternice îi porneau de la subţiori, atît de înalte se afişau. Măsura labei din pantofii albi de baschet trebuie să fi fost patruzeci şi doi, pe puţin. Cimpanzeul gras necheză: „Cumbara, ia-ia. Astea-s odată bulane mişto! Astea-s pe placul meu! Toţi regii mai scundaci îşi alegeau amante cît nişte iepe. La o tipă ca asta pînă şi un animal ca tine cu mare greutate ar face faţă… Şi ascultă-l pe Ovid, nu te-ar costa nici măcar o mie de lei pe săptămînă”. Cel numit Cumbara era desigur învăţat cu formulările porcoase ale pigmeului umflat. Îi strigă ceva aplecîndu-se spre urechile antropoidului, iar acela îl repezi: „Cască ochii Radule, crăiasa pe care ai precupeţit-o tu e cu un alt taraf. Luş o fi ridicat şi tariful. Bălănoiul o fi dat suma toată, nu s-a tocmit ca tine, să achiţi cu ţîrîita în trei rate”. Cel scund, care şi-a zis Ovid, de-al dracului nu se mai oprea. Nu se putea auzi bine, căci era aşezat în stînga numitului Cumbara şi deci cu faţa către dînsul. Ceva însă tot am prins şi voi pune cap la cap unele fragmente. Nu garantez că am prins totul exact. Îl întreba cum de s-a lăsat prostit să dea un morman de bănet pe un capriciu? Ştia el cît o să-l mai coste după ce o să-şi împlinească gustul cu crăiţa? Dar cît o să rămînă una ca ea cu un pîrlit ca Cumbara? „Ia aminte, o să iei un bluf. Oricare dintre astea zboară repede cu Mercedes –ul ei.

Cumbara părea să nici nu-l audă. O sorbea din ochi pe însoţitoarea Petruţei. „Ştiu de unde mai pot căpăta bani, Ovid, şi ce garanţii trebuie. Întrec şi 25000 cît o fi dat gălbeneţu. Cască ochii mari, Ovid! Cînd o femeie are asemenea coapse şi glezne fine ca asta o cunoşti că e de rasă. Sireapă de Etiopia! Dacă şi-ar trimite fotografia sînilor la un concurs al Vogue ar cîştiga necondiţionat locul doi pe glob, exclamă surescitat uriaşul. Se divulga astfel că în etapa aceea cei doi o urmăreau pe protejata Petroniei, nicidecum pe tipa în costum alb. „De ce nu locul întîi?” întrebă cu lehamite tipul îndesat, dînd a înţelege că degeaba îşi bătuse gura să-l aducă cu picioarele pe pămînt. „Pentru că şi concursurile alea de la distanţă sînt trucate. Locul întîi ar fi cumpărat pentru amanta unui milionar, căreia i se injectează sub piele dracu ştie ce ca să arate mai Zeiss”.

Avea ochi Cumbara. Coapsele înalte, majestuoase ale frumuseţii se reliefau printr-o fustă albastră, cam strîmtă, care se asorta perfect cu o bluză cu volănaşe , într-o nuanţă discretă de bleu. Iar decolteul bluzei lăsa vederii îndrăzneala celor doi vulcani în ecloziune ce ar fi umilit pînă şi balcoanele de lux cum erau numiţi sînii colegelor noastre de grupă de Ionuţ Potîngu şi Tiberiu Bădescu. Nu te mai holba aşa, gloabă, că o deochi. Ba da, acum uită-te! După cum se vede mai degrabă n-ar vrea să-l întîlnească pe gălbeneţ. (Gălbeneţul eram eu). Aia cu fundul gros cît un butoi o fi codoaşa. Ea i-o fi făcut trampa lui Ciumaşu cu plăvanu. Piticania i-o fi răsturnat iar vreo porcărie şi despre „codoaşă”. Petra sta cu urechile aţintite spre cei doi, deşi formal nu-i vedea. De aceea auzise mult mai desluşit cleveteala lor.

Am avut pornirea să merg la ameţiţi să-i apăr onoarea ei, chipurile, şi îndeosebi a frumoasei camarade, căreia mai curînd se părea că „vară-mea” îi era gardă de corp, însă Petra m-a oprit încruntată. Era vizibil interesată de ceea ce se bîrfea despre însoţitoarea ei. Pe mine mă cuprinsese un chef nebunesc să îi înfund gura cimpanzeului. Era riscant, fiindcă ei puteau pretinde că despre acea tînără cu alură de sportivă comentau. Din capul locului mi-era clar că ei fiind doi m-ar fi făcut grămadă. Însă şi cu preţul eşecului eram convins că m-ar fi privit cu alţi ochi decît mi-aruncaseră la început. Petra o fi fost învăţată cu astfel de măgării despre posteriorul ei. „Prefă-te că n-ai auzit, cum nici eu n-am auzit” mi-a ordonat nervoasă. Nimuricul vroia să o ţină pe a lui. Iar prinse a-l pisălogi pe Cumbara că fandosita de colo o să-i mănînce şi banii şi zilele. De data asta Radu, scos din răbdări a crezut că o să îi închidă gura, dacă o să îi reamintească adevărata sa condiţie pe lîngă dînsul: „Porcane de Ovid, de cînd sclavul care adineaori mi-a pupat mîna în public ca să-l mai adăp cu un ţoi de vinars vrea să-mi dicteze mie gusturile lui?” Răspunsul furios şi arogant al „sclavului” a acoperit huruitul maşinilor ce treceau încolo şi încoace prin faţa noastră şi se pare că l-a năucit pe Cumbara. Numai la o aşa ripostă nu se aştepta:”De cînd te trag din an în an scriindu-ţi şi ţie la ore toate cursurile în dublu… Şi aşa tu să te dai mai mare decît poţi fi să cîştigi notele mai mari pe mintea mea. Şi indemnizaţiile tot de la mintea mea îţi curg”. Goliatul nu găsi nimic mai inspirat cu care să iasă din acel zdrobitor şah mat. Cu voce moale se trezi întrebînd: „Drace, oare chiar un spălăcit ca ăsta să fi pus el laba pe vericica lui Ciumaşu?!”. Aflam atunci că însoţitoarei domnişoarei Sclipeţ, era verişoara unui tip cu numele încărcat de „un trecut molipsitor”. Inexplicabil, ca şi cum mi-ar fi citit gîndul apreciabil despre ponosul conţinut în acel patronimic, Petra zîmbi tare satisfăcută „auzind” ce ecou a produs în mine numele de Ciumaşu.

Multă vreme domnişoara nu s-a încumetat să străbată strada de la mijloc înspre noi. Mi-am închipuit că anume întîrzia după ce auzise că Petra şi cu mine ar fi urmat să limpezim o promisiune. Îmi ziceam că ne lăsa timp să ne reglăm hotărîrea, fără prezenţa sa. Se părea că nu mai era defel posibil să ajungă lîngă noi. Năvăleau dinspre marginea oraşului camioane, autobuze, maşini militare mici de construcţie sovietică, dar aparţinînd forţelor armatei române şi maşini de serviciu ale vechilor fabrici. S-ar fi zis că acea revărsare de motorizate ar fi făcut parte dintr-o repetiţie pentru un film despre refugiul din vreme de război.

 

****

Mi se îngrămădesc atît de multe episoade sub condei încît mi-e teamă să nu le repet pe unele, iar pe altele să nu le amintesc. Fiind însă încredinţat că le-am înseriat în fluxul filmului la timpul cuvenit o să fac trimiteri la ele, ca şi cum ar fi scrise…

Însoţitoarea (o numesc aşa pentru că încă nu-mi fusese recomandată şi nu vroiam să las impresia „vară-mi” că m-ar preocupa „cartea neamurilor ei”), întîrzia la mijlocul bulevardului larg, în vreme ce sigur mai răzbătuseră şi pînă la ea o seamă din acele vorbe fără cenzură. Eram sigur că o răniseră. Desluşise ceva ştiut numai de ea sau, cel mai probabil, aflase acum în premieră un aspect la care nu ar fi dus-o gîndul. În ce mă priveşte prin invocarea de către Cumbara a acelei cifre fantastice mi se părea că îşi vorbeau într-un limbaj cifrat. Nu vroiam să mă lămuresc cu Petronia despre realitatea din convorbirea chefliilor ca să nu priceapă că mă interesează soarta celei pe care o aşteptam.

Cînd, în sfârşit, tocmai se încurajă să treacă strada spre noi Petra i-a strigat din răsputeri Nu! Nu! A privit în dreapta. O maşină de miliţie cu o viteză turbată ţîşnise de pe străduţa de la Clubul Feroviar şi a claxonat abia după ce „culpabila” s-a retras pe acel convenţional refugiu pietonal. La început s-a zăpăcit. Şi-a mutat geanta de pe un umăr pe altul, fără nici un rost. Apoi şi-a împreunat palmele ca într-o rugăciune şi aşa, ca într-un soi de ceremonial asiatic, i s-a ploconit pentru acea secundă de NU. Şi iar a dat să ajungă la noi şi iar alte trei maşini una după alta cu viteză zăpăcitoare au trimis-o pe refugiul pietonal. Multă vreme apoi ne părea că prin acel dus-întors ar fi făcut parte dintr-un spectacol de teatru avangardist, cu un titlu care nu îmi venise în minte atunci „Un pas înainte, doi paşi înapoi!”. Spectacol în care personajul merge pe o bandă rulantă cu sensul de deplasare invers. Şi cu o viteză perfect calculată cu iuţeala sa, astfel ca personajul, oricît ar fi înaintat să bată pasul pe loc. Ritmul de mers al protagonistei o păstra la mijlocul străzii. Tocmai atunci – clipita asta mi-e de neuitat – mi s-a părut că tînăra mi-a făcut un semn cald, voios, prietenos cu mîna dreaptă fluturată în faţă şi apoi dusă la inimă, pe care l-am tradus să o aştept că vom avea ce vorbi. Dar ce drăgăstos îi rîdeau ochii!

Dacă aş scrie că, fizic, în acele momente am încetat să mai respir, un cîrcotaş de meserie ar pretinde că umflu adevărul. Ar reflecta el cam aşa: desigur era posibil să îi ignore pe cei doi pilangii, dar şi pe amica Petra? Şi totuşi nu vroiam să admit că m-aş fi iluzionat. Mie îmi fusese adresat acel semn. Într-adevăr era o surpriză năucitoare. Simţeam că era cît pe ce să îmi explodeze creierul. Mi-am zis: ce poate fi cu mine dacă doar cu o impresie de semnal, însoţit cu un zîmbet ce mi-a topit judecata, m-a ridicat pînă la cer? Fără măcar o vorbă.

După ce Petra şi cu mine ne retrăsesem sub arcade, mi se păruse că însoţitoarea ne sfida. Mi se năzărise că îmi transmitea o privire prohibitoare care putea fi tălmăcită astfel: Nu cumva să-ţi imaginezi că eşti de rangul meu! Nu sîntem din aceeaşi rasă!. Şi de aceea îmi trecuse prin gînd că mai înţelept ar fi, ca după ce va traversa, să invoc strategic că am primit o însărcinare de la conferenţiarul Wrangel şi să mă despart de ele. Ca acum, iată, doar pentru că şi-a fluturat mîna spre mine şi a dus-o la inimă să doresc să petrec cît mai mult timp în preajma lor. Mă stăpîneau aceleaşi sentimente ca ale unui împărat care după ce a repurtat o victorie nesperată primeşte defilarea oştilor biruitoare. Rareori m-am simţit aşa de bine, aşa de deştept. Gîndeam: iată trăiesc aievea starea îndrăgostiţilor ce înţeleg că doar focul din ochii iubitelor a fost răpit din cer. Deodată m-am „trezit” înspăimîntat. Dacă semnalul era pentru cineva din spate? M-am uitat în urmă cu teamă, să descopăr bărbatul căruia, posibil, i s-ar fi adresat un astfel de mesaj. Se strînsese un pîlc respectabil de domni şi doamne, dar pe chipul nici unuia nu se zărea iluminarea că ar fi primit un astfel de mesaj.

 

(Fragment din romanul Peste toate aşteptările)

Revista indexata EBSCO