Jun 7, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – „Viața dublă” a poetului o.d.

 

Refuzînd îmbietoarele volute metaforice ori sufocantele paranteze digresive în favoarea tonului apter, „pozitivist”, temeinic documentat, scrisul lui Liviu Chiscop, izvodind în timp un şir de cărţi, vădeşte, mergînd la izvoare, hărnicie şi rigoare, impresionînd prin bogăţie referenţială. Dincolo de contribuţiile pe latură didactică (analize, sinteze, comentarii etc.) şi de bătăliile pe acest front (răvăşit de puseele reformiste), travaliul său exegetic, scotocind arhivele, mînat de elan detectivistic, intervine cu preţioase precizări corective, de neocolit. Fie că, despărţind apele, evaluează penetrant balansul adevăr / ficţiune în destinul bacovian (o fixaţie veche, inevitabilă, o primă contribuţie biobliografică datînd din 1972!), fie că explorează prezenţa lui Bacovia în revista Ateneu (1969-2014) sau proza sa, fie că discută acribios „cazul Alecsandri”, drama lui Ion Luca (văzut ca dramaturg existenţialist), poezia şi proza eminesciană (prin tematică / „didactica receptării”) ori aducînd la lumină figura lui Grigore Tabacaru, stăruind asupra „Bacăului cultural”, cărţile sale impun prin zel rectificator, descifrînd răbduriu, atent la contexte, meandrele receptării.

Ca „trecutolog” (expresia îi aparţine!), Liviu Chiscop este animat de proiecte ambiţioase, intrînd în hăţişul unor probleme controversate. Dincolo de scrierile didactice, venite în avalanşă sau contribuţiile conjuncturale, scrupulosul exeget, încercînd a vida bibliografia, aduce la lumină informaţii utile, corective, propunîndu-şi, observa Constantin Călin, o miză dificilă: „restabilirea adevărului”. Iată, de pildă, Bacăul cultural: file de istorie (2009), în pofida unor neglijenţe şi omisiuni, a materialului dispus haotic, departe de a fi „sinteza aşteptată”, este – pentru A. Jicu – o carte onestă şi, în acelaşi timp – un „semieşec”. Oricum, Liviu Chiscop intră pe lista (deloc aglomerată) a celor care, interesaţi de trecutul cultural al urbei băcăuane, vor să lumineze aspecte neglijate, deformate, chiar falsificate (precum o face dezinvolt Eugen Şendrea, „executat” de acribiosul Constantin Călin, citat cu veneraţie de dl. Chiscop).

Cea mai proaspătă apariţie, adunînd eseuri de critică şi istorie literară din intervalul 2015-2016 (Laba de leu, Editura Cartex, 2017) este, inevitabil, eterogenă, cu o declarată intenţie polemică. Titlul („psihanalizabil”, scrie – cu ironie subţire – prefaţatorul; adică Adrian Jicu), mărturisesc, mă nedumereşte. Sînt acolo nume care, precizează în treacăt autorul, „nu se află întîmplător” împreună, Liviu Chiscop dorind, lîngă aceste necesare recuperări, să ne stîrnească interesul pentru volumul care va urma! Ceea ce, desigur, e lăudabil. Doar că în Laba de leu, lîngă Eminescu, Alecsandri, Bacovia şi Vintilă Horia, descoperim comentarii fugare (un discurs!) despre familia Cancicov, exegeze despre Corneliu Dima-Drăgan şi Ion Luca (în texte migratoare), insinuînd o periculoasă şi mincinoasă apropiere valorică. Chiar dacă înţelegem tributul adus patriotismului local, titlul nu poate justifica prezenţa ultimilor, admiţînd ipoteza (hilară) că el, de fapt, vizează măreţia autorului însuşi.

Lăsînd deoparte astfel de speculaţii, să remarcăm cîteva solide contribuţii. Astfel, în cazul Alecsandri, lichidînd – speră – „o controversă stupidă”, Liviu Chiscop denunţă „mărturia de mitrică” (confecţionată, aflăm, post-factum, la 12 iulie 1835) şi lămureşte, prin reconstituiri genealogice, atît pe ramură paternă, cît şi maternă (Cozoni), locul şi data naşterii, infirmîndu-l pe A. Piru şi atîţia alţii care indicau ferm Bacăul. Chit că noua demonstraţie i se pare lui A. Jicu „o mistificare de toată frumuseţea”! Despre Eminescu ni se spune că „a pătruns în trombă” (p. 91) şi că ideile fundamentale, cum ne asigura încă G. Panu, au fost „plămădite” în tinereţe. Liviu Chiscop vrea să ne convingă de „preeminenţa prozei artistice”, creaţia prozastică dublînd şi anticipînd (uneori) problematica liricii. Fiind, peste tot, un „meşteşugar strălucit” (cf. Perpessicius).

În fine, lui Bacovia i se rezervă, firesc, partea leului, cazanul exegetic dînd „în clocot” (p. 133). Cel pe care Ibrăileanu îl considera un „fruntaş literar anonim” a cucerit piaţa postumă, fiind un învingător! Profesorul Liviu Chiscop, rememorînd file din odiseea receptării, „disecă” poezia Liceu (văzută ca o capodoperă a liricii existenţialiste), clasifică didactic proza bacoviană (redusă ca întindere, sub suta de pagini), discută relaţia simbiotică cu revista Ateneu şi, generos, înghesuie sub umbrela prozei „tot ce a scris înafară de versuri” (p. 112). Adică 18 poeme în proză, încercările de roman (două), corespodenţa, memorialistica, interviurile (opt), recenzii, prefeţe (cu „civilităţi redacţionale”), articole, alocuţiuni etc., observînd, cu justeţe, că proza nonartistică a fost „o pată albă” (p. 184). Sigur, poezia şi proza – în cazul Bacovia – „sînt de-o fiinţă”, cum hotărîse , definitiv, Constantin Călin. Iar prozatorul Bacovia, tratat ca atare într-un alt volum (Babel, 2016), prefaţat de Cassian Maria-Spiridon (aproape 30 de pagini!), merită, negreşit, o editare integrală (pentru care pledează convingător dl. Chiscop). Încît, subliniind polivalenţa vocaţiei şi incontestabila unicitate a scrisului bacovian, cu ştiute „opintiri”, exegetul îşi propune radiografierea operei. Lămureşte circumstanţele debutului (cu De paşti, 1915) şi acceptă că proza lui Bacovia, „eminamente lirică”, nu poate trece proba romanului (temperamental, „o imposibilitate psihologică” pentru Sensitif, acuzînd, în plus, şi „semiplagierea universală”, cum scria în Zborul cărţilor).

Volumul Prozatorul Bacovia preia, fără revizuiri şi actualizări, articolele risipite în varii reviste. Încît, la sfîrşit, descoperim o ciudată interogaţie, autorul întrebîndu-se cînd vom avea un volum distinct despre Prozatorul Bacovia (p. 44), chiar în cartea dedicată prozatorului, chestiune reluată, un an mai tîrziu, şi în Laba de leu (p. 133)! Făcînd un „inventar complet”, venind cu importante şi inedite contribuţii (este comentat, de pildă, articolul-program De ce? care deschidea primul număr al revistei Orizonturi noi, 1915), oferind bibliografia (exhaustivă) şi un buchet de Referinţe critice (ca Bibliografie signaletică selectivă), cu Aprecieri critice şi Indice de nume, cartea lui Chiscop este, să recunoaştem, de neocolit. Păcat că autorul nu evită neglijenţele şi exagerările, adresîndu-se, de pildă, în volumele sale, „potenţialilor cititori ai Ateneului” sau văzînd în redactorul-şef al Convorbirilor literare doar un „critic ieşean”. Ca să nu pomenim de superlativele risipite fără economie. Astfel, Alecsandri ar fi „reprezentantul cel mai puternic, cel mai complet al gîndirii şi simţirii româneşti” (p. 11) iar Ion Luca ne-ar fi lăsat „cel puţin zece capodopere”! Să notăm, parantetic, că temperatura acestor fraze entuziast-sforăitoare ar coborî pe terenul realităţilor literare dacă am răsfoi, de pildă, volumul semnat de Alexandru Dobrescu (La oglindă, Ed. Eikon, 2016), încercînd o istorie a plagiatelor româneşti pînă la 1900. Or, „veselul Alecsandri” se dovedeşte un mare debitor, victima preferată a comediografului nostru fiind Hugo, cum probează, fără tăgadă, expertiza criticului ieşean.

Vanitosul Ion Luca, un „talent fecund” şi „un fiu de seamă al Bacăului” (născut la Roman şi retras, în 1953, la Vatra Dornei) reprezintă, şi el, un caz, reluat cu hărnicie şi completat cu noi mărturii şi comentarii. Despre care ar fi scris, în aprilie 2015, în Revista Cercului literar, Radu Stanca (cum citim la pagina 397!); evident, e o eroare, reparată la Note, indicînd anul corect (1945). Totuşi, de ce e ocolit, în trimiterile bibliografice, N. Cîrlan, şi el un devot al lui Ion Luca?

Tot un febril, cu „destin zbuciumat”, e şi idealistul Corneliu Dima-Drăgan, cel dintîi doctor în ştiinţe bibliologice (1973). În trei texte, cu numeroase repetiţii (care s-ar fi cerut plivite), Liviu Chiscop ne pune la îndemînă informaţii preţioase despre cel „răpus de gloanţe” la Toronto, în 1986. Pricina ar putea fi articolele din paginile Tricolorului, combătînd panslavismul şi iredentismul maghiar, sub semnătura acestui „fabricant de planuri”, cum l-a văzut Constantin Călin. În plus, Liviu Chiscop reconstituie odiseea unui manuscris (dosarul cu poeme Silex înflorit, depus la editura Eminescu, în 1977). E găzduită în volum şi o cuvîntare, aducînd în atenţie familia Georgeta şi Mircea Cancicov, lăudînd eforturile Fundaţiei Cancicov, înfiinţată de Victor Munteanu în 1993, prilej de a elogia personalitatea avocatului cu demnităţi guvernamentale (meritînd „încetăţenirea”), dar şi a poetului Victor Munteanu, dezvăluindu-şi, postdecembrist, suprinzătoare abilităţi manageriale.

Remarcabile sînt paginile închinate lui Vintilă Horia, un adevărat „renascentist”, pendulînd între poezie şi filosofie, spărgînd, ca scientolog şi futurolog, graniţele disciplinelor. O Notă securistică (1983) îl taxa drept „un mare colportor”; pe această linie, L. Chiscop, mînat de entuziasm, nu ezită a-l califica „cel mai mare scriitor al emigraţiei” (p. 289)! Oricum, cazul Vintilă Horia a consumat multă cerneală şi gîlceava, sîntem convinşi, va continua. Dar paralela propusă de Liviu Chiscop merită o mică zăbavă, exegetul comparînd (v. Destine paralele) exilul tomitan al lui Ovidiu cu soarta lui Vintilă Horia însuşi, şi el un ilustru exilat, vegheat de această „umbră complice” (p. 327) cînd va fi purces la redactarea romanului Dieu est né en exil. Journal d’Ovide à Tomes (A. Fayard, Paris, 1960), intrat, se ştie, în cursa Goncourt, obţinînd chiar premiul (nedecernat). Prefaţînd această mare carte, Daniel Rops descoperea între cei doi „o misterioasă asemănare”. Iar Vintilă Horia recunoştea într-un interviu (v. revista 22 / 12 aprilie 1991) că dacă ar fi rămas în ţară, ar fi scris „un altfel de roman”. El, romanul, „a ieşit aşa cum a ieşit doar pentru că eram însumi în poziţia lui Ovidiu, un exilat”, mărturisea cel pribegit, depănînd povestea amară a exilului. Să observăm, în treacăt, că lui L. Chiscop nu-i prea ies socotelile. E drept, Publius Ovidius Naso s-a născut la Sulmo (azi Sulmona) în anul 43 a.Chr. şi va sfîrşi la Tomis, în anul 17, fiind, de fapt, un relegat (menţinîndu-şi drepturile civile); nu e vorba de zece ani de exil („internare”), ci de opt, şi nici de vîrsta indicată de L. Chiscop (76 de ani), Ovidiu fiind sortit să moară „pe meleaguri barbare” (v. Ex Ponto), recunoscînd motivaţia edictului lui Augustus (carmen et error): Ars amandi şi implicarea în complotul menit să împiedice succesiunea la tron a lui Tiberius (ceea ce s-a întîmplat în anul 14, anulîndu-i orice speranţă de rechemare la Roma).

În fine, recent, harnicul cercetător băcăuan, fixat în tranşeele criticii de întîmpinare, sub un alt titlu ciudat, chiar inadecvat (Pe creasta noului val, Tipo Moldova, 2017), se ocupă de cîţiva scriitori băcăuani, de la Grigore Codrescu (să fie venerabilul profesor din noul val?) la dispărutul Corneliu Dima-Drăgan, asasinat la Toronto. Nu mai vorbesc de Ion Luca, o dragoste veche, obsesivă. O explicaţie s-ar găsi, totuşi. E vorba de texte „la prima vedere”, ne lămureşte – oarecum – autorul, unele inedite (cazul lui Ion Luca, „scos din teatre”, cu Cheia falsă, inspirată din viaţa unui „internat de fete”), contemporaneitatea acoperind, la Liviu Chiscop, un veac literar! În fine, dacă prin Imposibila revanşă Grigore Codrescu dă o carte „tare”, pedalînd pe autenticul confesiv, vorbind despre „holocaustul românilor”, evident că în vizorul criticului nu „noul val” îşi face loc; ca şi în cazul lui Victor Munteanu (debutant în 1987), căruia, cu irepresibil tic didactic, îi numără ocurenţele. Iar dacă invocăm „creasta noului val”, atunci ar fi vorba, după noi, de vîrfuri, ceea ce nu se adevereşte în volumul pomenit. Oricum, avem în Liviu Chiscop un interpret onest, informat, blindat metodologic, veghind/ priveghind (zice domnia-sa) la „catafalcul literaturii”.

 

Revista indexata EBSCO