Jun 7, 2017

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Jocurile auto-ficțiunii, între efigii și mumificări

(„ pereţii tăcuţi ai debaralei nu se plîng cînd le scrijelesc pielea”)

În finalul unei povestiri din volumul Misterul maşinuţelor chinezeşti de Florin Irimia (Polirom, 2017) se spune: „Dacă aş găsi acum trupul mumificat al copilăriei mele, aici mi-ar plăcea să-l îngrop. Aş face-o discret, fără tam-tam, într-o seară de iarnă, după care m-aş duce să beau două-trei coniacuri într-un bar jegos din apropiere. Apoi, abţiguit bine, mi-aş pune o pereche de patine roz în picioare şi-aş lua-o la vale cu ochii închişi.”

Mai mult sau mai puţin, cu toţii ne întîlnim cu asemenea imagini: că vrem să le păstrăm sau nu, e cu totul altă poveste. Pînă la urmă, chiar literatura e o „problemă de fixare a amintirii”, aşa cum se ştie de demult; aceasta e însă o altă poveste şi prin fixarea amintirii se tenta, de fapt, o formă a nemuririi, de la vechii locuitori ai Eladei încoace.

Dacă se tot caută felurite apropieri, o anumită nostalgie mă trimite, mai degrabă, spre un anume tip de poetică a spontaneităţii în acele texte ce evidenţiază singurătatea, izolarea, incapacitatea de a iubi, tot pe un fundal cumva autobiografic, ca în Harfa de iarbă (şi alte povestiri) a lui Truman Capote. De unde aceasta spontaneitate a unor naraţiuni mai degrabă demitizatoare? Discuţia ne poartă, fără drept de ocolire, spre ficţiune şi non/ficţiune. Cînd un „preambul”, o dedicaţie, un epilog (De vorbă cu părinţii) trimit explicit spre o direcţionare anumită a povestirilor născute „dintr-un amestec de tandreţe şi nostalgie, de frustrare şi acceptare”, de bună seamă că lucrurile par şi mai încurcate. Sunt 40 de povestiri în volum care se citesc sau nu ca texte independente. Mai degrabă nu, deoarece ele relaţionează ca „piese” ale unui macro-text posibil; ar putea ele însă fi şi piese legate de o copilărie/ adolescenţă re-povestite? Pînă unde autorul „trădează” autarhia ficţională e mai greu de decelat şi, probabil, de importanţă secundară. Importante rămîn doar textele generînd universuri alternative, în coduri triste, comice, absurde, nostalgice, ciudate. Aşa cum percepţiile celui care se caută pe sine în trecut nu vor fi nicicînd aceleaşi.

Că avem de-a face cu jocurile subtile ale auto-ficţiunii, o demonstrează cele două texte finale ce compun un epilog. Un epilog  ce se plasează au rebours faţă de tot ce a fost pînă la el. E ceva ce aminteşte de plăcerea postmodernistă de a nu mai pune mare preţ pe final, reinventîndu-l sau anulîndu-l. Povestirile ca piese de puzzle recompuseseră o lume ce părea că se năruise sub semnul divorţului dintre cei doi părinţi; pe de altă parte, ceea ce este necesar ca tribut al postmodernităţii, adică ironia, deşi e plasată sub semnul visului neştiutor,  funcţionează ca atare într-un final ce pare a anula trauma existenţială de care vorbeam. E o ironie duioasă, între escamotare şi dorinţă nesigură: ideea „fotografiei de 40 de ani”, cu familia fericită, nedespărţită, se anulează, ca în poveşti orientale, atunci cînd cuvîntul acţionează de trei ori: „trezeşte-te, Florine” e ultima trimitere spre o lume se năruie, ca orice puzzle. Poate de aceea cealaltă secvenţă, chiar ultima: „Ce n-aş da să ştiu cu adevărat cum a fost, să ajung să-mi retrăiesc toată copilăria, cu bune şi rele, cu lacrimi şi rîsete, cu speranţe şi temeri, să o simt din nou cum am simţit-o atunci, nu reconstituită, regîndită, reinventată, cum apare aici. Numai atunci n-ar mai fi nevoie să scriu despre ea. Dar memoria e ca o femeie frumoasă şi plină de toane, care, mai devreme sau mai tîrziu, te va înşela. Şi, deşi ştii asta, deşi eşti conştient că te minte, că-ţi promite mereu marea cu sarea, dar nu se ţine de cuvînt niciodată, nu poţi s-o refuzi şi, în final, nu doar c-o accepţi ca atare, dar îi cazi la picioare şi i te supui necondiţionat, pentru că, aşa cum e ea, imperfectă, duplicitară, e a ta, singura pe care o ai.// Cum au fost părinţii mei dincolo de toate aceste cuvinte? Şi cum am fost eu? Cine mai ştie? Toţi am murit, de fapt, cei de atunci, şi nu mai e nimeni care să ne spună cum s-au întîmplat cu adevărat lucrurile. Aşa că haideţi, părinţii mei fantomă şi cu fantoma mea copil, veniţi, luaţi-vă cu toţii în braţe şi spuneţi-vă cît de mult vă iubiţi.”

Fantome reconstituite/ regîndite/ reinventate, personajele care ar trebui să se apropie periculos de un adevăr care, din fericire, nu există. Pentru că trecutul a murit iar prezentul moare şi el, continuu, lăsînd loc unui viitor care vine necontenit. De aici, povestirile.

Cele mai multe trimit spre ultimii ani, un deceniu şi ceva, din ceea ce a fost comunismul. Cînd o epocă e gri şi lipsită de optimism, copilăria căutată/ evocată/ reinventată nu prea are pe ce se sprijini în sensul abundenţei de imagini. Dar nici nu se poate spune că povestirile lui Florin Irimia au în sprijinul lor, pe altă direcţie, acel imaginar verificat/ utilizat de prea mulţi povestaşi în ultima perioadă, cum e imaginarul comunist; ceea ce e plăcut şi misterios, de la bun început, e  o ştiinţă a orchestrării unor evenimente (unele cu încărcătură de o adîncă tristeţe). Rezultă un fel de  naturaleţe ce pare aproape nelalocul ei, mai cu seamă că ne aduce aproape de momentul zero al respectivelor întîmplări, acestea fiind puse sub semnul devenirii lor strict sub ochii/ percepţia cititorilor. Trama (subsumînd episoade diverse şi cu trimiteri în spaţii neaşteptate) priveşte o familie ce se va destrăma, cu imagini prea puţin ortodoxe ale genitorilor, oscilînd între demitizare şi exacerbarea unor atribute necunoscute iniţial, care fac ca acei doi părinţi să devină altceva. Nimic nu are cum să ţină de o intenţie cumva idealizată: totul ţine doar de voinţa naratorului de a selecta, ordona, dezvolta şi adapta evenimente într-o compoziţie vizată estetic. Şi de aici pornind, atunci cînd consistenţa bucuriilor copilăreşti este alta, un detaliu legat de „maşinuţele chinezeşti”/ un mister de neexplicat, ca oricare mister ce trebuie respectat, poate traversa timpul aproape radical, devenind simbolul transformării copilăriei dintîi în altceva, printr-un divorţ ce îi aduce copilului-narator „o a doua mămică şi un nou frăţior, care, cînd i-am trecut pragul casei, m-a poftit, politicos şi binevoitor, să mă joc cu maşinuţele lui chinezeşti.” Poţi descoperi personajul de astăzi în cel de ieri? Trimiterea finală către fantome-părinţi, fantomă-copil poate reprezenta un răspuns. Dar multe alte răspunsuri sunt chiar textele în sine, fiecare „amintire” fiind plasată într-un joc de auto/ficţionare.  Mutarea dintr-un apartament de două camere într-altul de trei camere  e altceva în această sarabandă de amintiri re-jucate („n-o să mă mai pot întoarce aici niciodată, nici măcar să-mi revăd debaraua, pe pereţii căreia am început să scriu diferite chestii, gînduri care-mi trec prin minte şi cu care, cînd le aud, nu ştiu ce să fac, aşa că le scriu pe pereţii tăcuţi ai debaralei, care nu se plîng cînd le scrijelesc pielea, asta fiind chiar o propoziţie pe care am scris-o acolo: pereţii tăcuţi ai debaralei nu se plîng cînd le scrijelesc pielea.” E o propoziţie cu valoare de arc peste timp într-o poetică a unor pseudo-piese de memorialistică, asumate ca atare de un scriitor devoalat oarecum în Preambul.

Coşmarul în care mama îşi decapitează fiul ar putea fi înţeles doar pe temeiuri arhaice, dacă nu ar fi relaţionarea peste timp cu finalul tragic real al nefericitei fiinţe. Tot sub semnul visului e şi o „furtună din pădure”, poate şi povestea „ursului zburător” şi cele cu „extratereştrii”; dacă privim  visul ca pe o parţială colateralitate compensatorie. Ca şi capacitatea de a auto-ficţiona orice vine dintr-un spaţiu nu re-memorat ci abia acum ordonat cît de cît: identificarea unui loc liber de comunism într-o Bancă de Investiţii, vacanţele cu părinţii (cuvînt obsesiv) sunt asociate cu suveniruri, cu  mici frustrări, cu asocieri ce pot redeschide răni aparent închise, copii şi adulţii pot avea un înţeles egal pentru „fraierit”, bunicii sunt parteneri interesanţi de copilărie şi martori ai divorţurilor succesive prin care trece tatăl nepotului lor, există momente cînd un porte-bonheur nu te mai poate salva, chiar dacă e un  „elefănţel de plastic”, un film poate avea efecte nebănuite, ca şi multele cărţi ale copilăriei, din care personajele se amestecă şi se luptă între ele, un nume de stradă trezeşte neobişnuite asocieri în timp, copilul devenit adolescent pune bazele unui grup (Happy Hippy Power), o amintire erotică devine „aproape sex cu Cristina”, multe incidente ale vîrstei sunt jucate şi modelate într-o direcţie ştiută doar de narator; mascaţii sărbătorilor, circul care se volatilizează, un amurg al jucăriilor şi o cugetare pe măsură: „M-am gîndit adesea dacă nu cumva toate dezamăgirile mele îşi au originea în divorţul alor mei, dacă nu cumva ceea ce a început ca o existenţă rotundă, perfectă, petrecută cu mama şi  tata s-a transformat rapid într-o viaţă ciuntită, petrecută numai cu tata (chiar dacă bunicii au mai compensat oarecum absenţa mamei), o viaţă emoţională de ciung, care, deşi, de bine, de rău, se descurcă în lumea celor cu două mîini, putînd uneori să se comporte ca şi cum ar avea şi el două, nu va mai fi de fapt niciodată individul întreg şi robust de dinainte de ceea ce a reprezentat o mare şi grăbită amputare.” O amputare pe care crezi că o sesizezi, o extragi din povestiri care, plasate sub un posibil slogan („tot timpul se întîmplă ceva”) continuă, inclusiv după reperul temporal al anului 90, cu aceeaşi înşiruire aparent haotică de întîmplări, accentuîndu-se un grad de tristeţe greu de suportat, mai cu seamă că finalul volumului clamează neteatralizat imaginea inexistentă a copilăriei, a fantomelor ce nu avut şi nu au corporalitate.

Iar dincolo de tristeţe, e o curăţenie ce aminteşte de liniştea de la începuturi, de camerele de altădată pe căror pardoseală proaspăt spoită se călca desculţ, într-un fel de liturghie nicicînd percepută ca atare, deoarece emoţiile adevărate nu au nume. O carte altfel. De Florin Irimia.

Revista indexata EBSCO