Jun 7, 2017

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Ficțiunea captivității: Ioan Es. Pop

„treziţi-vă, geme careva, a/ murit călăuza”

Porcec (1996), a doua carte a lui Ioan Es. Pop, este un experiment combinatoriu. Stabilit la Bucureşti, dornic să se integreze mişcării literare de după revoluţie, destul de confuză pe atunci ca atitudine doctrinară, are prilejul să se destăinuie ca admirator al lui Gheorghe Iova, iniţiatorul de facto al textualismului pe care l-a practicat şi difuzat underground – altfel nu se putea – prin mediile noastre literare, la începutul anilor ’70 ai secolului trecut. Din teoria lui Iova despre „puterea textului”, poetul din Vărai reţine ecuaţia cu cei trei termeni în stare de coeziune: poemul, ca text, ca scriitură, ca fapt de limbă, existentul, văzut din perspectivă heideggeriană, ca fiinţare în lume, şi libertatea, în sensul chomskyan, de a decide asupra formelor comunicării. Teoria aceasta îi dă siguranţă şi orientare scriiturii, nu mult diferită de ce făcea anterior. Are şansa să-şi întîlnească idolul pe stradă şi descrierea momentului devine manifestul cărţii, unul iovist, despre poem ca încrustare a existenţei: „iov. iova. iona. ion/ la început a fost sfîrşitul. Apoi agonia. apoi uscatul./ apoi pe 16 noiembrie, l-am văzut pe iova trecînd aplecat/ prin intersecţiavictoriei cu lemnea. era vinerea şi era seară./ acum ascultă: n-aveam bani şi voiam să uit. l-am ajuns pe iova./ i-am cerut lui iova bani şi iova a tăcut…// nu acum, zice iova. de luni întregi nu mai scriu./ nu mai aştept pe nimeni dinspre megara…/ scriu greu. vîr vîrful creionului în piele pînă unde/ dau sub ea de mine. scriu cît de-adînc simt eu că trebuie să scriu./ zgîrii ţesuturile, scormonesc în vene, rîcîi în os pînă-aud/ grafitul cum îi trece prin sicriu.// scriu numai o literă pe zi. atîta pînă dau de mine. restul/ e tăcere. nicio scriere nu se compară cu asta. apoi,/ pînă se vindecă pielea deasupra, scriu în palmă, cu scrisul pe dos./ de asta m-a părăsit nevasta: scrisul e dureros,/ scriu pînă cînd litera se scufundă sub carne. într-o zi voi fi citit/ numai pe dinăuntru. voi fi o carte legată în propria-mi piele./ şi de nepătruns. şi cînd mă vor deschide/ am să mă mut pe cealaltă parte a mea/ voi rămîne mereu interior. vor căuta. voi rîde.// aşa că hai la megara ori hai la berbecul, bătrîne,/ dar astăzi e ultima oară. căci mîine/ n-are cum să fie nicicînd mîine.” E aici un semn de adeziune la textualism, mai degrabă confirmarea trecerii la scrisul profesionist. Pop îşi asumă programatic această dare la iveală a vieţii din adâncuri, vorbind despre un „scris metafizic”, în care realul se schimbă, capătă alte dimensiuni, devine „imprecis”, cu cât e trăit mai plenar, mai intens: „Vocaţia mea este de implorator, de călător pe dinăuntru şi un om care umblăîngenunchimaidegrabă, decîtpepicioareleluişi din genunchi.”Se va explica undeva: „Poezia este calea intuiţiei. Adică drumul cel mai scurt de la cele văzute la cele nevăzute, de la trecut la viitor, de afară înăuntru.”

Nu ştim dacă Iova a spus în mijlocul drumului ceea ce spune Pop că i-a spus, iar treaba cu „litera scufundată sub carne” e o metaforă care dă frisoane şi nici nu-i mai căutăm veracitate; ficţiunea ne fură cu farmecul ei şi admirăm lucrurile grave, serioase pe care cei doi scriitori şi le declară ocazional, la colţ de stradă. Ficţiunea se hrăneşte cu realitatea din adîncuri, un altfel de a numi memoria afectivă, de fapt ceva ce e mai mult decît memoria, pe care o invocau şi şi-o luau drept scut optzeciştii: este o lume „denaturată”, decantată, tratată cu îngănări sau pulsaţii imaginare.Prin asta, poetul vrea să deturneze „efectul de realitate” de care a fost mereu chestionat, chiar şi mustrat, susţinînd că una e poezia, alta e realitatea ei inspiratoare: „Trebuie să spun că Ieudul, ca şi strada Olteţului 15 sau Pantelimon 113 bis sau Năneşti sînt, în ciuda trimiterii lor foarte exacte la un spaţiu real, nişte adrese imaginare. Nimic sau foarte puţin din ce pare să se fi întîmplat acolo s-a şi întîmplat, puţine coordonate sugerate de text se suprapun peste cele geografice, personajele – de la Mircea şi Dumitru doctorul,la Hans, Zoli & Co. – vor fi doar vag recunoscute în celecare poartă acest nume în viaţa civilă. Şi locurile, şi situaţiile, şi făpturile sînt în proporţie de 90% interioare, iar dacă par demonizate, asta se întîmplă numai din vina celui care le-a scris şi care s-a scris prin ele.” (v, Iadul salvator, în „Manualul de literatură”, secţiunea Ioan Es. Pop, Ed. Vinea, Bucureşti, 2004, p. 237). Aşa încît realitate interioară, la care autorul apelează ca argument, devine elementul distinctiv faţă de optzecişti, care au ţinut cu dinţii la „poezia cotidianului”, a imediarului, aducînd un conceptpe care promoţia următoare,cea a nouăzeciştilor, între ai cărei lideri avea să se numere Ioan Es. Pop, şi-l va asuma ca salvator. Coande, Baghiu, Gălăţanu, Lucian Vasilescu, Daniel Bănulescu şi ceilalţivor să pătrundă în spaţii marginale, stranii, şi recurg într-un fel sau altul, în cazul în care sînt bănuiţi de abuz de real, la „interiorizarea” acestuia sau a limbajului, atingînd sferele vizionarului.

 

„A învăţat să se ascundă. Să pară că nu se deosebeşte de ceilalţi.”

În experimentul porcec,se construieşte un personaj fictiv, cu fîşii din biografismulautorului,în care sîntadunatedigresiuni rurale destul de searbede, tratate cu vagă ironie. Regimul textual, ezitînd între proză şi poematic,devine o aplicaţie după Iova, cu ale sale „posedări” şi „deposedări de existenţă” în texte de studiuelaborate,„obiectiv” decantate,care acomodează autenticitatea unei lumi scufundate în hăul melancoliei, cu artificiul relatării, senină şi detaşată, minată de blazare. Într-un episod e vorba de micul porcec, care nu vrea, nu ştie, nu poate pe nici un chip să danseze la hora satului, să fie în rînd cu ceilalţi tineri, şi e împins de la spate să facă ceva ce nu-i place. Es. Pop nu contează pe imaginaţie, fantezia sa e limitată; la el, sursele de poezie vin dinspre imagini sedimentate în precedenţa trăirii,şi de aceea recurge la absurd, la burlesc, la ritualul etnografic luat în răspăr. Este vorba în definitiv de inadaptare, de îndărătnicia eroului sensibil de a se alinia tradiţiei, de a se supune uniformizării, datinilor comunitare şi a se alătura astfel celorlalţi.E o formă de a textualizao interioritate dificilă, sucită, găunoasă, cu toate achiziţiile şi frustrările ei; e portretul freudian al poetului: „Cînd au ajuns la căminul cultural, hora începuse. Bunica s-a aşezat pe laviţă, lîngă perete, aşa cum stăteau toate femeile în vîrstă. La fel ca la biserică, bunica avea şi aici locul ei şi numai al ei, cum trebuiau să aiba toate femeile în vîrstă. Alcătuiau, pe margini, un cerc în jurul dansatorilor; de sub năframele lor negre aruncau înspre ei ochi de păsări de pradă. Lăudau ori batjocoreau. Nu le scăpa niciodată nimic…/ Prin dreptul lui, dansatorii înfierbîntaţi şi zgomotoşi se rostogoleau în trap violent, ridicînd după ei praful podoabelor ca o cireada mînată din spate la tăiere. Atunci, teama lui se porni dintr-o dată, groasă ca sîngele care ţîşneşte pe neaşteptate din nas: dacă bunica-l va împinge în mărăcinişul acela de picioare, îl vor strivi, îl vor da de-a dura ca pe un ghem de cîrpe, îl vor face ferfeniţa./Îl putu zări pe vărul său Anchidim avîntîndu-se printre dansatorii cei mari sigur pe pasul lui, ca unul de-al lor. Anchidim avea cu şase-şapte luni mai puţin decît Porcec, dar el deprinsese deja de mult secretul şi voluptatea dansului; pe el nu-l paralizau ochii iscoditori ai femeilor de pe margini, îşi ţinea perechea între palme cu putere, roşu de plăcerea de a se roti şi mîndru că este privit./Şi teama lui Porcec spori şi primul lui gînd fu să se smulgă de lîngă laviţa bunicii şi să fugă. Acum simţea toţi ochii aţintiţi asupra lui, imobili, un ciorchine de ochi din care se scurgeau înspre el valuri de must gros şi lipicios,încleindu-i picioarele. Bunica îl luase iar de mînă, acum se afla înăuntrul unei mari păsări de pradă, acum nu mai avea cum scăpa. Şi fetiţele de seama lui îl priveau şi ele mustrător şi toate păreau prea bine ştiutoare într-ale dansului ca să nu-l dispreţuiască pe el, Porcec cel nemişcat, Porcec cel nepriceput./Şi atunci bunica, hotărîtă ca întotdeauna, s-a ridicat de pe laviţa şi l-a împins pe Porcec pe locul ei. S-a dus ţintă la o fetiţă de prin clasa a treia, una, Ica, a luat-o de mînăşi a adus-o în faţa lui Porcec. Ica era măruntă, urîţicăşi amorfă, mirosea a naftalinăşi se mişca greoi./ Poate că bunica îi alesese lui Porcec mai mult o victimă decît o parteneră. Voise să-l facă pe Porcec să se simtă de pe acum stăpîn. Trupul lui Porcec a îngheţat. Camaşa lui Porcec a îngheţat. Sandalele frumoase ale lui Porcec au înghetat… Nu mai avea pe unde fugi…În loc de asta, ca să semene cu ceilalţi, o luă pe fatăşi porni spre mijlocul cercului de dansatori… Ea îi puse mîinile pe umeri, aşa cum trebuiau să faca fetele./ El se agăţă cu mîinile de mijlocul ei, să semene cu bărbaţii. Parcă aşa trebuia început. Aşa, îi facu semn din ochi, după cîţiva paşi, fata./ Aşa, prinse Porcec puţin curaj. Pe lîngă ei trecură val-vartej Anchidim şi mica lui pereche. Porcec găsi frumos dansul lui Anchidim, dar în paşii săi proprii – doi la stînga, doi la dreapta -, pe care trebuia să-i facă toţi incepătorii, nu găsi nici o încîntare./Şi atunci micul Porcec se hotarî să intre în ritmul vărului său Anchidim…Îşi luă avînt să se rotească, paşii lui se înmulţirăşi se iuţirăşi Porcec chiar reuşi să se învîrtă o dată ca un dansator adevarăt. Dar atunci, mîinile sale uitară de mijlocul fetei, fata se desprinse, se împletici şi căzu. Porcec se mai învîrti o clipă, de unul singur, apoi se încîlci în ghemul propriilor picioare, spre cercul de dansatori şi se rasturnă undeva pe sub laviţele de pe margine./Aşa a eşuat intrarea în lume în pas de dans a lui Porcec. Lumea a rîs de el multă vreme, iar el şi-a dat seama că aceea nu mai era lumea lui.”

 

„O mulţime de inexistenţe au devenit astfel concrete, reale, de netăgăduit”

Citit atent, textul de faţă – lăsat în toată amploarea lui – explică într-o bună măsură destinul poetului, insurgenţa sa misterioasă la adresa unei fatalităţiancestrale care îl sperie prin exigenţele ei şi îl înfricoşează. Micul Porcec rezumăanxietăţile şicomplexele proiectate în firea creatorului său: interiorizareapersonalităţii pînă la stingerea dorinţei,citirea realului prin fantasme (femeile în vîrstă văzute ca nişte „păsări de pradă”), repudierea plăcerii ludice (dansatorii ca o „cireadă mînată la tăiere”), sadismul depresiv, dornic să dăuneze prin fugă, să provoace abandonul acţiunii, teama de a fi strivit de ritmiaidealizării prin dans, recursul la principiul ne-plăcerii, generatoare de inhibiţie; refuzul de a imita;socialul ca persecutor opresiv, eşecul integrării libidinal-erotice, printr-o situaţie de discreditare etc. De aceea, toată întîmplarea trebuie receptată în cod simbolic. „Pînă la un punct, Porcec sînt eu… Povestea cu dansul lui Porcec există ca atare, este o întîmplare reală. Pe care am deghizat-o uşor”, răspunde flaubertian poetul celor ce se interesează ce e cu acest personaj straniu, repetînd mereu că el nu a învăţat să danseze şi că a rămas rebel, aşa cum era în text. În acţiunea ficţională, sensul adevărat trebuie citit printre rînduri, în lucrurile sugerate. Revenim la Gheorghe Iova, care evoca textualitatea ca pe o tehnică a autorului de a se ascunde în text, de a se „deghiza” prin el, cum spune Es. Pop. „Efectul de real” se bazează pe fapte de viaţă, dar divulgă totodată „aşchia de gheaţă din inima scriitorului”, de care vorbea Graham Greene şi care în cazul nostru rezidă în infernul lumilor închise, avînd ca arhetip Ieudul. Sau poate sala ostilă de cămin cultural, unde se consumă drama inadecvării între ins şi lume, o lume ca o vrajă densă, pentru care e nevoie de iniţiere şi risc. Dacă nu le ai, cazi în deriziune.

Scriind despre aceste „chipuri ale spaimei”, poetul crede că „se vindecă” şi scapă de ele („Şansa de a transcrie această lume pe mine m-a vindecat.”)Vedeniile pulsează combustia unei degradări moral-biologice mult purtate, conservate în subconştient, pînă să iasă la iveală. („Mi-am obiectivat nefericirile, eşecurile şi neputinţele şi le-am fixat în cîteva figuri”, spune undeva).„Efectul de real” însă a trezit ecouri. S-a vorbit despre o „răfuială” a poeziei realului interior cu originile, cu locurile lăsate în urmă, cu incintele oribile, umilitoare, înfăţişate. Poetul a ţinut să dezmintă această interpretare, vorbind de o „energie malefică adunată din urmă”, de-a lungul mai multor generaţii, care se cerea „curăţată”, exorcizată prin scris. A trebuit să arate că nu-i defăimează pe cei printre care a stat, că nu-i descalifică sau îi bîrfeşte, ci pur şi simplu totul e ficţiune, decurgînd dintr-o proiecţie interioară ce trebuia să poarte un nume. („La 20 de ani, în mine era complet întuneric, era teroare, era lipsă totală de relaţie cu propria mea naştete. Am observat că, încetul cu încetul, încep să mă curăţ.” v. interviul Svetlanei Cîrstean)

Ioan Es. Pop şi-a conturat astfel un program tematic, pe care îl „umple” progresiv cu argumente, cu episoade, cu efecte. Are preferinţă pentru bolgiila capăt de lume, pentru fundături sau locuri-carapace, unde trebuie să stai, să suferi, să te chinui, să accepţi ruptura prin acomodare cu disconfortul, cu răul. Oamenii întîlniţi în cale, în mare parte şterşi, fără relief sau pitoresc, devin siluete umbroase în această colecţie de enclave şi chipuri deşarte. Aşa a apărut volumul pantelimon 113 bis (1999), urmat de:podul (2000, antologie cu cîteva texte noi, nepublicate în volum),petrecere de pietoni (2003), confort 2 îmbunătăţit (2004, în colaborare cu prietenul său Lucian Vasilescu), unelte de dormit (2011),apoi 1983. Marş/ 2013. Xanax, volum de recuperare a unor versuri scrise în anii ’80, publicate în revista „Nord” a Universităţii din Baia Mare, plus alte texte recente. „Xanax este experienţa de după 30 de ani cu nenorociri personale, cu încercări de a le alina, xanaxul fiind un prieten de moment, o doză de alinare care mi-a folosit ca să supravieţuiesc.”Drogul antidepresiv nu e singurul remediu încercat. Alcoolul tare apare şi el des evocat. Versul devenit celebru.„aici viaţa se bea şi moartea se uită”, din poemul olteţului 15, camera 305, care a intrat în legendă şi l-a făcut invidios pe Ion Mureşan, a fost scris la începutul anilor ’90, pe cînd autorul său locuia împreună cu Lucian Vasilescu, într-o cămăruţă de 1,6/ 2 metri, în Piaţa Lahovary. „Într-o seară, cînd Lucian era plecat la Ploieşti, unde încă domicilia, mi-a ciocănit în uşă şi am trăit o asemenea stare de beatitudine, încît am ştiut că aceasta este revelaţie. De asta este acea zi semnificativă, prin asta este specială, prin faptul că nu aş mai putea şi nici nu aş fi putut scrie înainte un asemenea vers.” Va şti întotdeauna că frica străbună se moaie cu „tărie”: „atît de frică mi se face, că alerg din nou la pahar/ şi mai iau o-nghiţitură, poate frica se mai domoleşte,/ dar ţi-ai găsit: frica nu se domoleşte deloc/ şi dacă n-o paralizez cu încă un pahar…” (în caz că ţi se face somn mai devreme)

 

„nu bea băutura care-ţi face bine. nu mînca nimic din ce îţi place. iubeşte numai ce dispreţuieşti.”

Poezia se îndreaptă vizibil de la un dramatism alrătăcirii fără vină,pe umeri cu povara unui păcat moştenit, sprecontemplaţialucid-fatalistăa albiei de mister ce măsoară existenţa. Experimentul înaintează cu prudenţă şi calculat. Autorul se pune chiar el în fruntea acestei adiţiuni de exerciţii, unele supraliterare, dezvoltînd din teoria iovaiană libertatea de comunicareşi apelînd la„rezervorul” din adîncuri.Nu pregetă să se ponegrească pe sine cu francheţe, să-şi facă un portret sever al damnatului la suferinţă, cuprins de o demonie amar-reflexivă şi ducînd cu el o permanentă frică de trecut, de fantasmele obîrşiilor: „pe vremea cînd era spurcată de alcooluri/ înfăşată în haine sărace şi umilită de neajunsuri,/ carnea mea era religioasă.// poate nu arăta atît de tînără ca acum,/ cînd pielea s-a întins pe ea atît de bine,/ dar am cunoscut cu ea spaime pe care/ alţii nu le vor cunoaşte şi fericiri nepermise/ la care alţii nici nu pot visa…// dumnezeu ştie că-s un om pierdut, dar nu mă plîng,/ că-s pierdut, ci că într-o bună zi/ am avut noroc. şi n-a fostun noroc atît de mare/ încît să-mi ia minţile, dar după aceea/ am încheiat-o cu răul gras şi gros care-mi dădea putere./ iar micul nenoroc în care mă scald de atunci/ nu mai e nenorocirea grea şi adevărată/ care m-a făcut odată om.// mă descompun încer, la foc mic,/ fără cutremurări şi revelaţii./ de cînd trăiesc aşa, între nefericiri domestice,/ nici moartea nu mă zguduie ca pe vremuri…”

De acum încolo, condiţia discursului liric e una de integrare în programul poetului, în stilistica sa confesivă, care construieşte un soi de stampe, de „textuări” (à la Iova) ale realului interior, defensiv şi resemnat, dominat de scepticism şi afect ultragiat.Ioan Es. Pop are voluptatea spaţiilor cu încărcătură infernală, caută scenografii neguroase şi figuri posedate de molimi satanice. Poetica „lumilor livide”, cum sînt numite undeva, face din supliciul de fiecare zi materia de consum a morţii, ca în Cuptorul lui Bacovia: „ţi-am mai spus: afară e vară şi soare./ afară nu mai e ce credeai./ mută-te din aşternutul meu, vin din iad,/ şi carnea mea e mistuită de oroare.” Sau: „timpu-i pe ducă şi o să rămînem/ fără scaune-n casă? haide, spune./ aici jos nu mai ştim nimic, parcă sîntem în iad./ şi pe gura ta se varsă un cheag mic, deocamdată foarte mic.”Mai e ceva,şi prin asta survine o distanţă de teorema lui Iova – credinţa că poezia se bazează pe privirea înspre două lumi, spre real şi spre profunzimi, idee ce va rodi una din cele mai frumoase poeme ale cărţii retrospective, cu vagi inflexiuni blagiene: „acest loc pe mal unde ne întîlnim/ a dispărut de mult. apa a măcinat uscatul/ fără iertare. însă istoria se desfăşoară/ doar în durată umană. cine ţine minte întîmplări/ e numai aici, niciodată acolo.// de asta cred că m-am născut odată om,/ dar ochii au rămas holbaţi dincolo./ e drept, pe lumea asta sînt carnea şi oasele,/ agoniaşi tot ce pare-a sfîrşi.// dar acolo e tot ce aici n-are cum:/ răul, oroarea, dezgustul şi îndurarea,/ pe care, dacă le-aş fi vîrît în trup la naştere,/ viaţa ar fi fost de neocolit.// obosesc. nu-s de-aici şi asta-mi face rău./ sînt de acolo şi asta nu-mi face bine./ ţi-am spus la plecare: încuie uşa, vreau să dorm./ şi nu mă trezi. aruncă cheia./ nu pot trăi, dar am să mor enorm.”(lumile livide)

Condus spre zone de halucinare este straniul poem colateralul, bazat pe o speculaţieasupra dublului uman, conform căreia orice ins îşi are un „celălalt pe dedesubt”, malefic şi aducător de rele, umbră perfidă de smoală care creşte, creşte mereu odată cu insul şi nu urmăreşte altceva decît să-l năruie, să-l înlocuiscă şi apoi să umble pe străzi, producînd numai pacoste. „Colateralul” e piaza-reade la care ni se trag toate mizeriile: „colateralul încă se ascunde. pentru om/el e doar un negru. sîngele lui/ împroşcă tot mai des trotuarele/ iar el e singurul găsit vinovat…// pe nesimţiteînsă colateralul se strecoară în oraş./ întîi trăieşte în subsoluri şi în staţiile de metrou,/ doarme sub poduri, cerşeşte şi e primul care cade,/ stă în pielea omului, se crede om şi se clatină/ după lege şi datină.// doar că nu-nţelege de ce făptura/ în care-şi află adăpost e vînată mereu,/ ridicată-n miez de noapte şi dusă pe veci.” „Colateralul” nu rămîne în starea asta decăzută, ci se va pune în locul omului, îl va substitui şi-i va lua puterea; altfel spus, impostorul colateralînvinge, proliferează şi-şi face azi de cap: „se vesteşte deja colateralul…/ dacă vrei să-l vezi,/ uită-te bine la inşii singuri şi zdrobiţi./ îl vei recunoaşte după neobişnuita paloare/ pe care o lasă în cei în care şi-a găsit adăpost,// el va lega lumea de aici de lumea cealaltă/ va apărea livid şi va reorienta neşansa (?!)/ va zdrobi limbajele şi va da sens/ puţinei tăceri care a mai rămas între morţi şi vii./ el ştie că că viitorul e plin de cadavre/ şi că numai trecutul mai oferă promisiuni…”

 

„dorm de două zile. m-am trezit degeaba./e tot azi.”

Cum s-ar spune, viitorul aparţine „colateralilor”…Aici poezia o ia razna şi delirează în voia cea bună. O putere nevăzută vrea să înlocuiască viaţa şi de aceeaoraşul îi pare poetului un spectacol sinistru, un depozit de cadavre: „pantelimon 113 bis/ autobuzele umblă pline cu morţi./ dimineaţa, în staţia din faţa blocului,/ morţi osteniţi aşteaptă autobuzul 101.// la cinci după-amiaza,/ aceiaşi morţi se întorc de la serviciu./ răsuflă uşuraţi şi suie cu liftul/ fiecare în sicriul lui…// am avur norocul să nimeresc într-un bloc/ unde toţi sînt morţi. am şi eu/ sicriul meu, la etajul cinci…” Oraşul-morgă e locuit de trupuri migratoare, lipsite de fiinţă, de umbre anonime care îşi duc cu ele moartea: „În oraş sosesc de cîteva ori pe an oameni pe care nimeni nu-i cunoaşte – trupuri pline de ele însele, firi zgomotoase, supărător de vii… După o lună ori două, încep deja să aibăchipul de ceară al nostru şi al idolilor noştri…/ Nu trebuie să te lauzi că eşti. A fi înseamnă a avea fiinţă – şi deci o avere mai primejdioasă decît cea a lucrurilor la vedere. De aceea, cînd mor, morţii noştri nu sînt foarte morţi, pentru că nu pleacă dintr-o viaţă deplină, ci din una care seamănă mai mult cu umbra…/ La patru ani am îmbătrînit brusc, ca săpotsemănacu oameniiadevăraţiaioraşului.De atunci mă păstrez neschimbat. Cel ce se supune legilor învaţă că adevărul e neadevărul adevărat.(!!)”Lămurim în altă pagină chestiunea cu „îmbătrînirea la patru ani” – e vorba de pedeapsa parentală de pe urma unei „mari vinovăţii”, după care „ca şi astăzi, singura ripostă în faţa realităţii a fost să mă ascund…” Veritabilă fabrică de eşecuri, orice aglomerare urbană dezumanizează, usucă suflete, stinge destine: „Religia oraşului e descreşterea şi destrămarea… Se lucrează la un mare plan al eşecului şi micşorării, iar vizionarii noştri cred că, atunci cînd vom scădea îndeajuns lăuntric, moartea îşi va pierde în sfîrşit orice putere asupra noastră…”

Utopia neagră inundă poezia, care devine eseu abstractizant în producţie de serie, cu clişee publicistice încordate şi pasaje sibilinice.Apar jocuri de cuvinte minore sau glumiţe de almanah, de felul: „sacrul şi peticul”; „greaţă la mal”, „să aţipească umorile ca să nu mă mai scarpin”, „cînd eram mic visam să fiu şi mai mic”, „şi cei din urmă vor fi cei din urmă”, „unii subvăd ce nu se cuvine,/ alţii subaud ce nu trebuie auzit”!? De la o vreme, bate marginile Bucureştiului, de unde relatează – pe urmele lui Eugen Barbu, fără forţa descriptivă a acestuia – despre paznicii gropilor de gunoaie, într-un elan transfigurator limitat ca registru.Mai interesante în cărţile recente sînt tabletele cu prietenii scriitori, unde Pop notează conştiincios tot ce trebuie „auzit”. După Gheorghe Iova, el descoperă un alt guru,pe Marius Ianuş, din care citează uimit şi speriat totodată: „nu cred că ianuş îşi mai aminteşte de povestea asta… noi, bălăngănindu-ne şi izbindu-ne unul de altul, zbieram în şoaptă şi ne răsteam suspinînd: «sîntemîntimp de războişipoezia e primejdioasă. ealucrează cu bombaumană care e subconştientul. poezia nu e seducţie, ci ameninţare, cînd produce maximum de sens, pur şi simplu îşi suprimă autorul, cine crede că poezia face bine, e călduţă şi îi adoarme pe inocenţi se înşeală. poezia e armă şi, ca orice unealtă fără conştiinţă, ucide.// cine pătrunde în intimitatea ei nu mai poate fi salvat… poezia loveşte năpraznic ficatul şi vomită peste cel mort. poezia e o crimă amînată şi mîntuire prin disconfort. (!) a vedea poezia ca salvare e ca şi cum ţi-ai pune de strajă înger cu grenade-n gură. ea nu face serviciisupravieţuitorilor săi şi nici nu-i iartă pe dispăruţi.»”Poeziademonică, aşa cum o descrie mahmurIanuş, intră şi ea în paradigma locului claustral, din colecţia cu topos-uri captive a fugarului din Maramu’:ieud, olteţului 15, căminul cultural, năneşti, pantelimon 113, oraşul, tramvaiul 40, groapa lui Gănău etc.,ţinînd de un delir prolix-hilar: „să nu-i spui noaptea noapte bună, iar dimineaţa evită să o saluţi! ea controlează răul, dar nu cunoaşte neapărat binele./ azi eşti livid? mîine te vei simţi cu ea alături altfel, dar mai rău. ea e singurul lucru nemuritor care-ţi aparţine: e răul în sine, se uită cu ochii tăi şi nu vede. tremură cu mîinile tale şi nu le simte./ ştim despre ea doar că este ştiinţa îndepărtării (?!) şi că inşii în care locuieşte fac războaie nesîngeroase…/ scăpată de sub control ea intră-n inocenţii care-au visat să ucidă măcar o dată…” (crezul lui ianuş)Chiar aşa să fie?

Fuga de Ieud, de origini, de tradiţie, nu-l lecuieşte pe pribeag.Ajuns în megalopolis el e atras în continuare de locuri obscure, catacombe, cămine mizere, cîrciumi insalubre, blocuri în paragină, „case ale morţilor”, periferiicu darul alienării, acolo unde viaţa pulsează a neant, actualizînd obsesii întipărite din copilărie. Fluidizarea fricii, dintr-un dincolocare trimite maree de umbre şi beznă, dă consitenţă poeziei lui Ioan Es. Pop.

Revista indexata EBSCO