Jun 7, 2017

Posted by in Proza

Ilinca BERNEA – Trădări şi trădători

 

Devrim, spahiul, crăpă ochii şi îl văzu pe Mehr furişîndu-se printre gărzile adormite, cu găleata în mînă, şi îi luă urma. Adăpostit de întuneric şi de vuietul scos de gemetele răniţilor şi animalelor muribunde de pe front, îl putea spiona fără ca Mehr să-i simtă prezenţa, la cîteva zeci de metri în spate.

Care va să zică le dădea apă şi cine ştie ce leacuri vrăjitoreşti duşmanilor, era un trădător. Încă din ziua în care intervenise salvînd-o de viol pe fata aceea cu plete castanii, în timpul campaniei din Georgia, Devrim mirosise ceva. Trebuia să-şi alerteze degrabă comandanţii.

Mehr ştia prea bine de existenţa acelui pasaj din sfîntul Coran care dădea poruncă musulmanilor să le taie capetele necredincioşilor căzuţi pe cîmpul de luptă şi să fie nemiloşi cu ei, nicidecum să-i oblojească, ceea ce făcea era un act nevrednic pe care nici un tribunal religios sau militar nu l-ar fi graţiat. Reuşise chiar, în ultima campanie să-i salveze viaţa unuia dintre ghiaurii răniţi.

 

***

După concertul din Hyde Park, la ora 11 noaptea, poliţia şi jandarmeria adună corpurile inconştiente împrăştiate prin iarbă şi le transportă pe tărgi spre ambulanţele care aşteaptă aliniate frumos, la toate ieşirile din parc. Cît a durat cîntarea, pe tot parcursul ei, aburi grei de opiu şi marihuana se ridicau pe deasupra  mulţimii care se legăna ca o corabie zgîlţîită de un talaz. Trebuia să îndepărtez norii alburii cu mîna pentru că începuse să mă doară capul. I-am observat şi pe băieţii care asigurau paza că-şi duceau cînd şi cînd mîna cu batista la nas. Nu era cazul să se intoxice şi ei. Nu ştiu la ce mai fac atîtea controale dacă n-au de gînd să găsească nici un inculpat posesor de substanţe interzise. Caută arme, bănuiesc, caută bombe… Beţia gravă nu e act de terorism, după cum nici să te droghezi ca ultimul aurolac nu se pune ca atitudine anti-socială. E doar libertarianism, mi-a explicat cîndva Andrew, iar el e politolog, se pricepe. Eu şi Mathew am stat undeva la margine ca să nu ne pomenim îmbrînciţi sau împinşi de val sau chiar sufocaţi în grămada de trupuri aflate în transă. Nu sînt chiar atît de sociabilă.  Cîte un vlăjgan se mai prăbuşea la pămînt, te mai pomeneai cu cîte un meloman vomitînd pe pantofii tăi, mai luai cîte o doză de bere în cap, dacă nu erai precaut se puteau întîmpla multe.  Urma să ne întîlnim cu Bill şi Fanny undeva prin Soho să ieşim la băut, într-o crîşmă numită Cocoşul care a văzut Mangusta. Acolo se derulau întîlnirile grupului şi acolo dezbăteau la greu iluştrii mei umanişti soarta speciei. Erau întîlniri amicale între bătrîni „post-punkeri”, „foşti deconstructivişti”, „foşti anarhişti” reciclaţi şi redaţi pe brazdă, în spiritul unui socialism moderat şi mai degrabă bun de hrănit polemici nocturne la al treilea scotch decît gurile cu adevărat nemîncate ale celor cărora le era hărăzit. Uneori ne mai vedem şi în Camden, la Sfîrşitul Lumii. Mie una mi-era indiferent pentru că mi-erau la fel de nesuferite ambele sedii. Ce-i drept, corespundeau cerinţelor: nu trebuiau să fie posh, trebuiau să aibă un aer neutru din punct de vedere al apartenenţei culturale şi în nici un caz nu trebuiau să fie frecventate de hipsteri cu bărbi lungi şi papioane, adică, practic se impunea să nu aibă nimic în comun cu puburile tipice din Brighton. Aici am fost nevoită să le dau dreptate amicilor. Brighton-ul, atît de adulat de emigranţi şi de turişti, de prea puţin englezificaţii filo-britanici, e un kitsch abominabil, începînd cu marele palat ctitorit de nebunul de George al doilea şi sfîrşind cu talciocul de pe mal, plin de bogătani extravaganţi şi exhibiţionişti, de perverşi zburdalnici şi joviali, de hipioţi de bani gata şi de ecologişti finanţaţi de babaci şefi de întreprindere sau industriaşi care au apucat să împută bine cu afacerile lor şi natura şi spiritul, oameni serioşi, prea puţin deprinşi cu statul cu burta la soare, dar care, în schimb, îşi permit să sponsorizeze lenea odraslelor. Întotdeauna e de dorit să-ţi speli păcatele prin copii. Ce poate fi mai nobil cînd eşti petrolist decît să ai un fiu egologist care iese cu pancarte în campusul universităţii şi joacă rolul de bun samaritean al planetei? Nu întîmplător, fiind complet lipsit de repere în lumea britanică şi de cultura care i-ar fi dat, poate, ceva discernămînt, turcul a fost atras, de cum a venit, de ce sclipea mai tare, şi Brigthonul sclipeşte al dracului. Acu’ nici nu poate fi incriminat că are gusturi şi simţuri de coţofană, lumea din care vine el e una total anestetică, n-ai ce pretenţii să ai. Şi oricît ne-am chinui noi, ăştia, obsedaţii de cele sfinte în sens estetic, n-avem cum să evităm în acelaşi timp şi snobismul şi anti-snobismul şi elitismul şi snobismul anti-elitist, aşa că ne descurcăm şi noi cum putem…

Cei trei amici ai mei britanici sînt, desigur, atei şi socialişti. Ne ştim de la facultatea la care ţin şi eu acele seminarii mirobolante. Bill e şcolit la Royal Academy şi e lingvist, Matt la Oxford şi Garry, care sociolog, la Cambridge. Nici unul nu e însurat, Bill e cu Fanny, din liceu, şi cu cine pică în paralel, Garry trece printr-un divorţ cu năbădăi şi are o prietenă pe care o frecventează o dată pe săptămînă, şi Matt e oficial cu o anume Norma cu care are o aşa zisă relaţie deschisă, adică el se vede cu cine vrea, cînd vrea şi ea suspină acasă şi bea de stinge, făcînd pe eroina şi pe emancipata la revenirea lui… Cum să nu înţeleagă? Aşa e de bun simţ şi raţional, nu sîntem monogami ca specie, e firesc, iar noi sîntem fiinţe raţionale ce mama dracului! se îmbărbătează ea. Din păcate, însă, e mai greu să se şi masculinizeze şi să-i vină şi ei să iasă cu unul cu şi altul.

Cînd nu se ocupă de soarta omenirii, cu ocazia băutelor de la Cocoşul cu Mangusta sau de la Sfîrşitul Lumii, cei trei amici dezbat, cu şi mai mare înfocare, rezultatele partidelor de cricket. Pentru orice englez respectabil şi educat, duminica e sfîntă şi anume începînd cu ora zece dimineaţa cînd debutează transmisiile campionatului de cricket. De data aceasta, însă, subiectul a fost puţin altul.

Bill are un început de chelie, dinţi cu probleme, un metru 90, o moştenire impresionantă  şi acţiuni la o mare companie patronată de saudiţi. Matt e şters şi inhibat şi scoate cîte un rînjet chinuit ori de cîte ori îl priveşte cineva mai mult de 20 de secunde, iar uneori are impresia că e urmărit pe stradă de foşti colegi de liceu pe care îi surclasase cîndva, la olimpiade. E foarte galant, e genul care te conduce cu GPSul telefonului personal ca să poţi tu să admiri peisajul londonez în tihnă. Garry e un uriaş blînd şi simpatic, foarte săritor, pe care poţi conta mai ales la greu pentru că e atît de frustrat şi de nemulţumit încît orice complicaţie din vieţile altora îl încîntă şi îi dă satisfacţii, cum te vede într-un rahat mai mare sau egal cu a lui, cum îi vine inima la loc, orice problemă, orice bubă, orice accident care survine în viaţa altuia scot din el bunul samaritean.

***

Mehr se pomeni legat la ochi şi escortat într-o încăpere cu mirosuri fetide. Prin zidurile temniţei răzbăteau răcnetele celor schingiuiţi. Se zvonea că doar un ghiaur din zece scăpa viu din acel infern şi că trădătorilor de neam le erau aplicate aceleaşi pedepse ca şi prizonierilor şi necredincioşilor. Dar Mehr era hotărît să îndure şi să îşi susţină nevinovăţia. Nu făcuse altceva decît să ajute nişte năpăstuiţi să închidă ochii.

Deşi nu a fost scutit de cazne şi dureri, melancolia şi-a înfipt în el ghearele cu mai multă furie decît cea a forţei braţelor torţionarilor şi a pumnilor gardienilor. Frigul morţii care i se cuibărise în suflet îi părea mai greu de îndurat decît acela al zidurilor umede, în care se infiltraseră deopotrivă apa ploilor, sîngele, urina şi disperarea celor chinuiţi în acel loc al pierzaniei. Melancolia e însuşi duhul morţii, care ne ia în stăpînire fiinţa, încă din anii tinereţii, ca o boală incurabilă. Se spune despre sanatorii, infirmerii şi închisori că sînt toate bîntuite de sufletele neîmpăcate ale celor au pătimit în ele pînă şi-au dat duhul. Dar sufletul lui era împăcat, tocmai melancolia, care îl chinuise ca un duşman şi ca un duh malefic, era cea care îl făcea să nu le poarte pică nici măcar celor care îl aruncaseră în închisoare şi să accepte totul fără teamă, melancolia era o suferinţă atît de sălbatică încît făcea ca durerea pe care i-o provocau cei însărcinaţi să îi aplice pedepsele corporale să pălească şi să îi pară doar o glumă amară, o umbră a ei în lumea palpabilă. Cine i-o sădise în suflet? Şi oare, dacă în urma rugăciunilor stăruitoare, Allah nu îl vindecase de ea, oare nu trebuia să se împace cu gîndul că prin voia Lui pătimea? Ketevan îi arătase în biblioteca din Bosfor o carte tradusă de un cărturar venit din Indii. Îi atrăseseră atenţia cîteva pasaje printre care şi o frază  care suna aşa: “Cînd realizezi cît de perfect e totul, n-ai nimic altceva de făcut decît să-ţi ridici capul spre cer şi să rîzi”. Poate că suferinţa care-i măcina sufletul venea tocmai din faptul că avea o poftă de viaţă pe care ceea ce i se întîmpla în realitate nu i-o putea astîmpăra. Era ca o foame de neostoit. I se părea că totul îi fuge printre degete şi că se năruie, în vreme ce în sinea lui, o tristeţe din ce în ce mai grea transforma această pierdere continuă în iubire pură, dar una care nu putea salva nimic.

Cu Ketevan mai vorbea, îndrăznea să-i împărtăşească anumite gînduri pe care ai lui le-ar fi considerat, cu siguranţă, păcătoase.  Oamenii vorbeau aceeaşi limbă, dar nu se înţelegeau între ei şi se întreba dacă nu cumva acelaşi lucru era valabil şi pentru limbile lor interioare? Oare, dincolo de cuvinte, reuşeau să se întîlnească? sau ceea ce puteau articula verbal era tot ce îşi puteau transmite? Oare se întîlnea cu adevărat cu soţiile lui în aceeaşi stare, în aceeaşi respiraţie interioară? se întreba Mehr. Pe Ketevan, n-o iubea, poate, dar ea îi părea mai cunoscută fiinţei lui decît iubitele lui soţii. O simţea făcută din aceeaşi fibră interioară. Îi părea că vorbesc, cumva, aceeaşi limbă, deşi era din neam străin. Înţelepţii au vorbit, mai toţi, despre asta: a te cunoaşte pe tine este cheia oricărei revelaţii posibile. Nu poţi avea acces la adevăr dacă nu te cunoşti pe tine.  Iar lui îi părea că, pe măsură ce o descoperea pe Ketevan, începea să se cunoască şi pe el mai bine. Într-una dintre paginile acelei cărţi aduse din Indii,  într-un capitol extras dintr-o scriptură Buddhistă numită Digha Nikaya găsise un verset care îl tulbura: fă-ţi din tine însuţi o insulă, căci nu există alt refugiu, fă-ţi din adevărul tău lăuntric o insulă, nu există alt refugiu. Adevărul acesta, lăuntric, spre deosebire de firea omului, care se lăsa descifrată şi descrisă destul de uşor, nu avea un nume sau o formă clară şi nu se lăsa întrevăzut. Nu putea fi decît presimţit, aşa cum întrezăreşti anumite lucruri, care altminteri îţi scapă, în starea dintre somn şi veghe.

Un gînd de-a dreptul eretic îi dăduse tîrcoale în nopţile albe petrecute între zidurile carcerei. Oare nu cumva existenţa lui Şeitan era pur şi simplu o nălucire şi toate cele cîte ni se întîmplau se întîmplau prin voia lui Allah? şi plăcerile cele mai mari şi suferinţele cele mai cumplite? Dar dacă ar fi fost aşa, atunci în ce mai consta păcatul? Dacă prin voia lui se înfăptuiau toate atunci şi gîndurile şi faptele oamenilor şi iubirile şi cruzimile lor erau hărăzite de sfînta Lui putere şi se petreceau cu un rost.  Dacă n-ar fi existat ticăloşii care încercaseră să o violeze pe Ketevan şi îl aruncaseră pe el în temniţă, ei doi nu s-ar fi cunoscut niciodată, iar ea părea a fi un mesager în destinul lui, unul care îi deschidea porţile unei cunoaşteri de sine pe care nici nu o bănuise a fi posibilă.

***
Deşi sînt solidară cu criteriile de selecţie a crîşmelor brevetate de membrii clanului de englezi în care am fost adoptată, am o problemă cu locurile în sine. Sînt murdare şi gălăgioase şi foarte întunecoase, dar dacă vrei doar să te îmbeţi perorînd zgomotos pe teme politice, sînt bune. Eu sînt cea inadecvată. Bill era deja la Cocoş de vreo jumătate de oră, atunci cînd în sfîrşit a ajuns şi autobuzul nostru, însă venise fără Fanny. Ea avea o indispoziţie, n-avea chef să iasă.  Se pregătesc să scrie o nouă carte despre curentul de gîndire materialist reflectat în lirica spaniolă interbelică. De fiecare dată cînd aud de astfel de proiecte îmi imaginez copaci tăiaţi, cărţi lansate cu pompă, date în prostie la critici şi prieteni şi putrezind necitite prin biblioteci, exceptînd două trei exemplare care pot fi accesate de studenţii interesaţi de acelaşi subiect în universităţi. Trăim într-o inflaţie de informaţie culturală şi toţi se plîng de ceilalţi că sînt inculţi doar pentru că nu sînt la curent cu lecturile lor. Nici n-ai cum să fii la curent cu lecturile altora. Se produc mai multe cărţi în Londra decît chifle într-o capitală africană.  Concluzia serii e că ar trebui să le stea votul în gît naţionaliştilor din Anglia profundă. Ieşirea din UE avea să fie începutul unei mari crize economice şi nu doar atît, susţin cu îndîrjire băieţii, iar eu mă prefac că îi ascult, dar în realitate nu-mi stă gîndul decît la perna care mă aşteaptă acasă şi care are încă impregnat mirosul frumuseţii mele orientale.

***

Reabilitarea fratelui său mai mic îl costă  pe Aden 100 de galbeni, 20 de oi, peste 30 de ore petrecute în aşteptare pe la uşile vizirilor  şi  reputaţia mînjită pentru totdeauna. Contaseră pesemne şi rugăciunile soţiilor lui. Se spune că, atunci cînd îţi doreşti un lucru şi te rogi pentru el de 40 de ori se împlineşte şi toate o făcuseră. Reuşi să obţină îndurarea sultanului cu condiţia ca Mehr să nu mai calce niciodată pe front şi să rămînă toată viaţa tălmaci de cărţi, decizie care le luă ambilor fraţi o piatră de pe inimă.

Tot răul se trage de la ghiaură! conchise întreaga familie, după eliberarea vinovatului. Ce era mai grav e că, deşi îşi recunoştea păcatul, nu îi recunoştea caracterul păcătos. Se pretase la o faptă nedemnă de un slujbaş al Semilunii, dar pe care n-o admitea ca ruşinoasă sau detestabilă în sine. Nu îl crezu nimeni că făcea acest lucru abominabil încă de la prima expediţie militară în care plecase. Toţi erau convinşi că numai şi numai influenţa malefică a sclavei georgiene era sursa rătăcirii lui şi a comportamentului său inadmisibil. Ceva îi încîlcise mintea şi o făcuse să vadă lucrurile pe dos decît s-ar fi cuvenit. Îi aduseră trei imami să-l lecuiască.

***

Ce e atît de greu? Ce mare scofală? Iei o foaie dictando şi scrii, sau chiar pe tablă, după ce se goleşte clasa, şcoala şi rămîi singură… E un exerciţiu. Se spune că, dacă vezi lucrurile scrise, le înregistrezi mai bine. Chiar şi propriile gînduri, ţi le asumi mai uşor  prin scris.

De ce ar fi atît de imposibil să mi-o însuşesc? poate că asta e calea spre purificarea inimii şi împăcarea minţii. Sau invers. Şi ce dacă am fost islamofobă şi încă mai sînt? Te simţi întotdeauna mai în siguranţă şi mai confortabil atunci cînd spui adevărul. De aceea i-am admirat mereu pe mincinoşii care ştiu să-şi menajeze semenii păstrînd doar pentru ei adevărurile dureroase sau care ar putea şoca. Dar unele nu pot fi ţinute, pentru că se zbat în tine, sîngerează, ţipă. Trebuie expulzate, scoase cumva la lumină, altfel te terorizează. La noi, în occident, se spune că adevărul te face liber. Adevărul spus te face liber, căci cel nespus este un demon neexorcizat.

Mă vor întreba toţi, pe rînd, şi va trebui să mă prezint pregătită pentru orice reacţie, dacă e să spun adevărul. Dar să inventez în locul lui naiba ştie ce, e atît de complicat şi de nedrept! Şi, apoi, nu am nici chef să mint, mi se pare umilitor să trebuiască să mint doar ca să menajez nişte prejudecăţi, voyons!

Creta mi se rupe în mînă de cum o înşfac şi dau să scriu primul cuvînt. Mai şi scîrţîie ca naiba pe tablă. Primul cuvînt e mai greu, de fapt primele două. „Mă fut”. N-a fost chiar imposibil. „Mă fut cu un musulman!” „Mă fut cu un musulman la Londra. Parcă sună mai bine.” De fapt fut e un eufemism. Sînt curva lui. OK? Sînt curva lui şi îl iubesc cu disperare”.

Nu se moare din asta. Din faptul că o recunoşti, vreau să zic.

Da tovarăşi, am trădat. Am trădat bunătate de cultură umanistă şi educaţie în spiritul dreptăţii şi virtuţii.

 

 

Din capitolul Curva ta:

 

Sîngele şi apa

Văd sîngele curgînd în cadă. Îl las să picure, abundent, pînă mă hotărăsc să dau drumul la duş. Sîngele şi apa se amestecă şi se scurg prin gaura căzii, în rotocoale rozalii. Mi-a scris că nu ne putem vedea toată săptămîna. Nu am nici o senzaţie, nimic, dar aşa e întotdeauna înainte de a se declanşa disperarea. Nu, n-am nici o problemă cu faptul că nu ne putem vedea. Mi-a venit ciclul. Şi realizez şi eu, cu stupoare, cît de ciudă îmi e că n-am rămas gravidă. Unele dorinţe, sînt atît de ascunse şi, în acelaşi timp, atît de importante, că nu ţi le mărturiseşti nici ţie de teamă să nu te trădezi, singur… Am stat ceva în cadă, privind tîmp cum sîngele se amestecă cu apa. Nici măcar nu îmi venea să plîng, eram mai degrabă şocată de cîtă durere putea să colcăie pe sub voalul acela, destul de subţire, de dezamăgire. Vreau copilul lui!!! El făcuse tot posibilul să nu mă lase gravidă, dar eu, şi anume fără să îmi dau seama, sperasem într-un miracol.

Nu îmi dau seama dacă acest ceva poartă deja numele unei tulburări psihice. Fapt e că eu descopeream atunci sub duş că îmi doream, fără ştirea mea, să port copilul lui, fără ştirea lui. Vreo şapte ore nu m-am putut opri din plîns.

Apa spală aproape tot.

 

Din perspectiva ta sau a lui Mehr

 

Corpul ei e o sală de aşteptare. La capătul fiecărei atingeri se află o uşă invizibilă prin care, dacă treci, te poţi pomeni proiectat în orice moment din trecut sau din ficţiune, poţi avea din nou 20 de ani şi o inimă spumegînd de revoltă sau strălucind de dorinţă. Poţi fi cît vrei de suplu şi de înalt, poţi zgîria cerul cu umerii. La capătul fiecărei sărutări e o fereastră prin care, dacă ştii cum să priveşti îţi poţi revedea morţii şi răniţii vii şi nevătămaţi.

Corpul ei e o hartă care îţi indică tot ce a rămas nerostit, netrăit, neîntîmplat în tine. Corpul ei e un coridor prin care plonjezi în necunoscut de la mare înălţime.

Poate că acest corp te va lua prizonier, te va fereca în el sau se va înfrupta din tine ca o plantă carnivoră.

Poate te va ucide. Poate te va salva. Poate că te va alina, poate îţi va aduce înapoi dimineţile pierdute, rătăcite, strivite sub şenilele realităţii. Poate că va reînvia în tine visul. Poate că va alunga durerea. Corpul ei e un colac de salvare de care te ţii ca să nu te îneci în apele tot mai întunecate tot mai repezi tot mai reci tot mai adînci ale melancoliei. Corpul ei e un sanatoriu. Intri în el ca să te lepezi de pieile care ţi-au devenit prea strîmte sau prea grele, ca să te vindeci de moarte.

Corpul ei e o pădure deasă în care ţi se pierd urmele. Dispari în întunericul benefic din adîncul coapselor ei şi răsuflarea otrăvită a lumii nu te mai poate atinge. Corpul ei e o plăsmuire a ta, e sufletul tău încarnat în care îţi poţi înfige colţii cu furie, cu ciudă, cu curiozitate sau compasiune.

Corpul ei e memorie. E tot ce vrei să ţii minte din această viaţă în care totul e risipă şi zgomot. Totul în afară de aceste mîngîieri mute, narcotice, disperate, torenţiale.

Corpul ei e terenul tău de joacă. Şi atunci e minunat. Te simţi imponderabil. Nici o povară şi nici o răspundere nu-ţi asupresc spinarea.

Corpul ei e cîmpul tău de bătălie cu umbrele. Cu chipurile tuturor bărbaţilor care au trecut prin tine sau pe lîngă tine, care au purtat, rînd pe rînd, numele Eu sau numele de Celălalt.

Corpul ei pentru tine absolut orice mai puţin un corp.

 

Sora mea

Autobuzele englezeşti de pot aduce în pragul crizei de nervi atunci cînd înaintează cu circa un metru pe minut la ora de vîrf şi mai sînt şi pline ochi. Uneori nu rezist şi cobor, chiar şi în ploaie, şi o iau pe jos pînă acasă. Nu fac mai mult de jumătate de oră dacă e să merg relaxat din Turnpike Square. Cobor cu gîndul să mai ard gazul prin parc şi să profit de soarele după-amiezii. Prăbuşită pe o bancă, e  o femeie de culoare, care poate avea preabine 50 de ani sau 35, căci are chipul şi trupul deformate de o evidentă suferinţă. E posibil să se fi drogat sau să fi fost bolnavă psihic. I-am zîmbit, aproape fără să-mi dau seama şi mi-a zîmbit şi ea, înapoi. Avea ochii tulburi şi umezi. Am făcut cîţiva paşi şi m-am oprit. Simţeam nevoia să o îmbrăţişez. M-am întors şi m-am aşezat lîngă ea, pe bancă. „Ți-e foame”? A încuviinţat din cap că da. M-am ridicat şi i-am dat mîna, „hai să mergem, i-am zis, ştiu un loc cu mîncare bună”.  Mă simţeam straniu de bine, puteam să ţin pe cineva de mînă pe stradă. Puteam îmbrăţişa un om în public, fără griji şi fără sentimentul că fac ceva ilicit. Omul acela nu mă trata glacial şi nu purta o mască de indiferenţă ostentativă, pentru că era în oraş. Dumnezeul ei o lăsa să plîngă prăbuşită într-un parc pe o bancă.  M-am gîndit că ar fi putut fi sora mea şi atunci chiar am îmbrăţişat-o, iar ea a făcut-o simplu şi cu atîta naturaleţe că mi s-a părut totul firesc. Femeia n-a spus nimic, m-a lăsat să o conduc într-un bistro în care aveau mîncare ieftină şi bună.  Cine ştie de cînd nu mai  avusese parte o masă caldă!  Privea în gol şi nu părea interesată să consulte meniul aşa că am comandat eu pentru ea. Sora mea a mîncat şi supa şi tocana de legume şi friptura de pui liniştit, pe tăcute, fără să lase nimic în farfurie. N-a scos un sunet, doar a mestecat încet, savurînd fiecare înghiţitură. Se oprise din plîns încă de cînd a venit castronul cu supă. La desert mi-a zîmbit de parcă m-ar fi recunoscut.

 

 

Garry & consoarta

Garry se ştie personal cu marele poet Paul Murry, faimosul Paul Murry, laureat a peste zece premii naţionale şi europene, autorul nu mai puţin celebrului poem „ca să fuţi îţi trebuie o gaură”, creaţie literară postmodernă, care, de altfel, după cum ştim cu toţii, l-a şi consacrat. Nu doar că este vorba despre o revoluţie în gîndirea estetică, susţin unii exegeţi de la Cambridge, contrazişi în parte de cei din şcoala de litere de la Nottingham, dar poemul surprinde însăşi esenţa realităţilor de cuplu britanice din ultimul deceniu. Atît cinismul care se revarsă abundent din textura versului, cît şi totala lipsă de lirism vorbesc despre o lectură deconstructivistă a dinamicii sexuale şi despre o încercare de a artistului de a suprima, prin strategii literare de o certă originalitate, constructele utopice care se infiltrează subliminal în trăirea poetică împiedicînd focalizarea  infrarealistă a chestiunii, susţin specialiştii de la Cambridge, în vreme ce exponenţii şcolii de la Nottingham insistă asupra multiperspectivismului pe care îl vizează autorul  atunci cînd abordează sexualitatea de pe alte poziţii decît cele consacrate în tradiţiile literare britanice încă din renaştere, mai precis de la Marlow încoace, considerînd că, mai importantă decît certa orientare deconstructivistă şi încercarea, reuşită dealtfel, de a pune bazele unui nou esenţialism, emanciparea poetică a lui  Paul Murry este definită, în cel mai mare grad, de intenţia, putem spune fără rezerve trans-textuală, de a dezvălui dominaţia neantului asupra existenţei, căci, forţa semiologică a versului său, începînd încă de la titlul, atît de sugestiv ales – ca să fuţi îţi trebuie o gaură – dezvăluie faptul că  nu atît fiinţa cît criza fiinţării, nu atît dorinţa cît obsesia de a dori şi nu atît nevoia cît imposibilitatea împlinirii, nu atît imboldul de a comite actul cît obsesia contopirii, definesc parametri reali ai sexualităţii, altfel spus, plinul şi gaura sînt două elemente antinomice care devin consubstanţiale, un corp-comun, substituent nu doar de realitate ci şi de metarealităţi. E limpede nu? Personal tind să îi contrazic pe experţi, dar asta la rigoare, în principiu sînt de acord şi cu unii şi cu ceilalţi: dilema este fără ieşire. Iar Garry, prietenul meu Garry, a fost coleg de grădiniţă cu Paul Murry şi au păstrat o legătură strînsă care îi face să se întîlnească o dată pe lună şi să bea pînă îşi pierd cunoştinţa. Ceea ce se întîmpla înainte pe ascuns, din momentul în care Garry a descoperit că-i scoate soţia din sărite, a început să se întîmple la modul cel mai frust şi mai onest, ba chiar în bucătăria consoartei la orele la care ea se pregătea să-şi asculte emisiunea favorită la radio, fapt care l-a aruncat pe bietul şi celebrul Paul în barca nelegiuiţilor în ochii Emmei, deşi îl simpatizase cîndva, în perioada în care, proaspăt venită de la dezintoxicare, cu părul ras doar pe jumătate de cap, găsea deosebit de amuzant şi de atractiv orice aducea în casă Garry, de la benzi ilustrate pînă la amici din copilărie.

Dacă, în primii ani de căsnicie, nici nu-i trecuse prin cap că ar putea exista şi drepturi ale bărbaţilor demne de revendicat, în preajma divorţului Garry devenise capabil să contorizeze fiecare frîntură de gest neadecvat, provocator sau maliţios şi fiecare silabă rostită de nevastă în care putea descifra ostilitate sau intenţia de-a-l umili fără rost. Ajunsese alergic la toate expresiile ei favorite. Ori de cîte ori auzea cuvîntul spiritual sau energie sau meditaţie avea impresia că riscă să facă un şoc anafilactic, iar ea, dacă auzea, fie şi într-o piaţă publică, un trecător pronunţînd numele vreunei echipe de fotbal sau al vreunui partid politic, simţea că acesta o duşmăneşte personal.

Cu mici variaţiuni dialogul se derula după un tipar cu care erau familiarizaţi inclusiv vecinii care avuseseră ghinionul să se afle acasă la orele la care se certau soţii Winfiled în grădina cu hortensii.
– Dear, ar trebui să gîndeşti şi tu mai pozitiv. Avem un copil, nu-ţi poţi permite să o arzi aşa pesimist şi depresiv toată viaţa.

– Nu sînt depresiv.

– Ba eşti şi de cînd fac yoga mi-e din ce în ce mai clar că refuzi cu obstinaţie gîndirea pozitivă. Eşti intenţionat-depresiv. În loc să vezi partea frumoasă a existenţei, să-ţi dai seama cît de norocos eşti, eşti de un criticism patologic.

– Iar atitudinea ta, să înţeleg că nu e critică? Sau criticile tale sînt constructive?
– Exact aşa!

– Păi şi eu tot constructiv critic, să ştii…

– Nu, tu eşti pesimist, se vede de la trei poşte. Întreabă-ţi prietenii dacă nu mă crezi. Chiar şi cu ei te porţi ca un ins care nu mai ştie să se bucure de nimic.

– Poate că nici n-am ştiut vreodată, din cîte mă cunosc şi mă cunoşti n-am fost un ins care să dea pe afară de bucurie nici la 20 de ani.

– Înţeleg că-ţi face plăcere să fii deprimat, se oţărăşte Emma, în acest punct de cotitură al conflictului. Orice bărbat care refuză să se maturizeze se instalează confortabil în depresie ca într-un fotoliu, la televizor, şi se consideră acoperit ca să facă doar ce are chef, asta e… Nu zic că joci teatru, zic că eşti depresiv de imatur şi puturos ce eşti, pentru că îţi convine, aia zic, susţine Emma, atunci cînd vede că el se îndreaptă ori spre laptop cu intenţia de a-l scoate în grădină ori spre telecomandă. Nu  m-ai mai scos la teatru din studenţie.

– Am fost săptămîna trecută.

– Am fost la un nenorocit de pub unde se ţinea un spectacol underground, cu amatori, din care nu am priceput nimic.

– Pentru că n-ai vrut să pricepi.

– Mă faci şi proastă acum!

– Ai o gîndire interpretativă.

– Ce vrei să insinuezi?

– Nimic.

După această replică, de obicei, Emma trage aer în piept şi reflectează. E cazul să împingă mai departe lucrurile pe un ton de reproş sau să îi sugereze la obiect cum ar putea să îşi îndrepte caracterul?

– Eu cînd zic teatru mă refer la teatru… Ştii, clădirile acelea frumoase, de epocă, unde vin actori adevăraţi să joace Shakespeare.

– Nu ştiam că ai chef de Shakespeare. Dacă vrei, alege un spectacol şi mergem… doar să îmi spui din timp. Trebuie să vedem cu cine lăsăm copilul.

– Zici de copil de parcă numai eu aş fi vrut să îl fac… De fiecare dată cînd îmi doresc ceva reacţionezi de parcă n-ar fi normal să mai am dorinţe, de vreme ce am un copil.

Etcaetera. Etcaetera.

În perioada premergătoare divorţului Emmei îi încolţise gîndul răzbunării. Dacă ar fi fost ceva care să-l facă una cu pămîntul pe odiosul său bărbat oficial, ar fi fost să îl înşele cu unul dintre prietenii lui, iar faimosul Paul era alegerea potrivită. Chit că apucase să se culce cu bărbaţi de toate vîrstele, din toate rasele şi din toate mediile profesionale, sperînd să-l facă gelos şi să-l readucă pe calea cea dreaptă a amorului conjugal, Garry se arătate foarte indulgent şi chiar înclinat să răsufle uşurat. Emei îi părea că se simte mai bine în rolul de tată decît în cel de amant, ceea ce o scotea din sărite. Doar nu-i făcuse un copil ca să ajungă să o desconsidere ca femeie! În loc să se lupte pentru ea, să o recucerească, îi spusese că are drepturi depline asupra propriului corp, că doar nu era o proprietate a lui! Da, trebuia neapărat să se culce cu Paul, să-i dea o lecţie care să-l usture. Dacă era impotent şi nu lua nici un fel de măsuri, şi se complăcea în depresie, trebuia să o plătească….În rest erau un cuplu englezesc tipic, făceau întotdeauna piaţa împreună, el o conducea pe ea cu maşina la muncă, se ţineau doar de mînă pe stradă şi îşi zîmbeau mieros inclusiv în faţa celor care erau la curent cu situaţia.

Vestea legată de incidentul sexual petrecut între Emma şi celebrul amic Paul, cu care Garry îşi împărtăşise cele mai intime păsuri încă de la grădiniţă, şi de care află chiar din gura ei, a doua zi, îl lăsă perplex într-o primă etapă, apoi, în intervalul dintre momentul şocului şi cel în care avea să-i ceară soţiei să semneze actele de divorţ, încercă să-şi limpezească anumite lucruri. Ce anume îl făcuse pe Paul să cadă în capcana întinsă de Emma, cînd îi cunoştea toate tertipurile?  cum de nu avusese nici o reţinere, totuşi, ştiind că el o iubea ca un zevzec? şi, mai mult, consimţise ca actul să se întîmple chiar în patul conjugal, pe cînd el era plecat la un simpozion în Canterbury?  Răspunsul l-a aflat mai repede decît se aştepta şi era unul singur la toate trei întrebările: Emma îl momise cu o sticlă de scotch de cea mai bună calitate, de la mătuşa Gill, pe care o păstrau pentru mari evenimente, şi pe care, la un control sumar al barului familial, o găsise deschisă şi băută, mai bine de jumătate. În rest, îl bănuia pe Paul un poet autentic. N-ar fi trişat doar de dragul premiilor. Lui, ca să fută, îi era de ajuns o gaură…

……………………

 

Turcii se bat

Turcii se bat. Lasă că o ştim din manualele de istorie, mi-a confirmat-o şi Eser… Cînd unul singur are ceva de obiectat, să zicem, se formează imediat două tabere şi se încaieră tot blocul în cazul în care cîrcotaşul stă la bloc, dar se poate încăiera şi tot cartierul, dacă stă la casă. Existenţa a trei grupuri care se înfruntă poate crea confuzii şi probleme. Cînd sînt doar două e limpede: unii sînt de partea justă a baricadei, iar ceilalţi de partea greşită. Cel mai sănătos, în cazuri de scandal, este maniheismul. Eser susţine însă, iar eu aveam deja unele bănuieli în acest sens, că turcii se mai încaieră şi de plăcerea încăierării, nu doar în numele dreptăţii şi virtuţii. Starea de luptă şi confruntare îi unge la inimă mai ceva ca siropul baclavalelor. Nici ea nu e tocmai lipsită de poftă de luptă, dacă e să o spun pe-a dreaptă.

Primul lucru, cînd a venit la Londra, mi-a mărturisit-o chiar el, Enver s-a bătut cu nişte cehi. Mi-a explicat de-a fir a păr toată tărăşenia. Era o situaţie obişnuită de viaţă, după părerea mea, cu căcănari şi idioţi puşi pe căpătuială fără scrupule, dar şi fără mijloace şi idei, aşa cum întîlneşti în România în fiecare zi. Românii, neam paşnic, înjură cît îi ţin nervii şi vocabularul, dar se adaptează repede la orice fel de mizerii, nu le ia mult să capete imunitate. Dar turcii se bat. Pur şi simplu nu avea cum să nu îi bată, la cît se arătaseră de tupeişti şi dobitoci, m-a lămurit. Poliţia engleză, care l-a adunat de pe stradă, a fost ceva mai greu de persuadat, dar, chiar şi după o săptămînă de detenţie, Enver a rămas ferm convins că procedase absolut firesc şi că proştii de cehi şi-o ceruseră. Grecii, o spune şi Eser, le ştiu de frică turcilor, îi cunosc preabine… Iar el, într-un moment de graţie, mi-a zis că orice grec din Londra i se supune necondiţionat aşa că, dacă am vreodată nevoie de ceva sau cea mai mică problemă sau doleanţă, să-i zic că-mi trimite un grec să rezolve.

Spre deosebire de alţi meridionali, cum ar fi mai sus amintiţii, francezii sau italienii, turcii nu se pretează la atacuri verbale, e sub demnitatea lor. Ei reacţionează rapid, visceral, fără ezitări, te trezeşti brusc cu capul trecînd printr-un geam sau o ureche rostogolindu-se pe podea. Reversul? Acelaşi patos se poate manifesta şi în sens contrar, cînd e vorba, desigur, de cele sfinte.

Bu nasil bir kalabalik! exclamă Eser.

Turcii se bat, ştiu ei de ce.

Corpul meu e terenul lui de joacă… M-am lămurit ce voia. N-avea nici o intenţie să mă umilească şi n-avea nicidecum în minte vreun scenariu cu stăpîni şi sclavi. Voia să îl lovesc la rîndul meu, să îl provoc, să-i rezist, să-l întărît, să-l ţin în şah, să-l fentez, să mă lupt cu el. Turcii se bat!

La naiba cu buna cuviinţă! să cadă odată pelicula de civilizaţie care îmi ţine simţurile prizoniere. Băiatul ăsta e şansa mea, marea mea şansă de a face cunoştinţă cu animalul din mine, în toată splendoarea, necenzurat! Trebuia doar să-l des-dresez.

Cum e sexul cu el? încerc să explic: luaţi momentul culminant din simfonia a cincea a lui Bartholdy, din prima parte, adăugaţi cele trei secvenţe din Since I’ve been loving you cînd zbiară Plant rafinat isteric, peste care presăraţi acordurile sfîşietoare are sonatei 31 a lui Beethoven, din partea a treia, tensiunea din The Final Cut, adăugaţi exaltarea din primele două simfonii ale lui Schubert, sonorităţile fruste ale muzicii georgiene şi ceva din puritatea instinctuală a ritmurilor orientale peste care vărsaţi patosul tristeţii din marile fado-uri, jalea muzicii ruseşti ţigăneşti şi un strop din zbuciumul lui Mahler, cam aşa se prezintă treaba, ca intensitate vreau să spun, şi reţineţi că este doar preludiul. Poate că, acestea fiind spuse, veţi înţelege mai bine de ce sînt dependentă şi n-are nici o importanţă ce crede şi gîndeşte despre mine în afara cercului de foc.

Mda. Am zis că încerc să mă dezbar de civilizaţie. Încerc să o spun altfel.

Hotelul e mic şi discret şi nu se deosebeşte cu nimic de celelalte case, toate cu ziduri albe şi cu ferestre semi-hexagonale, ieşite în relief, din Nottingh Hill. Patronii sînt nişte indieni guralivi la a doua generaţie de emigranţi, mi-a zis Enver. Îl aştept afara cît completează hîrtiile. Nu e voie să îl văd niciodată cînd plăteşte; nu-i dau seama dacă e obicei turcesc sau hachiţă personală.

În lumina palidă a lămpilor de pe noptiere, chipul lui are ceva de animal sălbatic, care te poate şi intimida la o adică. Încerc să îi învăţ toate cutele feţei, să-i memorez toate detaliile, cum ar fi, de exemplu, o aluniţă minusculă situată la doi centimetri de baza urechii. Cînd începe să se încrunte ştiu ce urmează. Or să cheme poliţia, ăştia de la hotel, la ce ţipete se aud din camera noastră, îmi spun de fiecare dată. Aşa, mă descurc binişor… aflu lucruri noi despre mine…

Tot secretul e să încerci să rezişti, să nu te abandonezi, să amplifici tensiunea şi să priveşti în ochi, ca în orice luptă.  Întreaga ta substanţă interioară – un amalgam de emoţii şi senzaţii, unele chiar contradictorii – odată adusă în punctul de maximă tensiune, explodează. Fiecare particulă din fiinţa şi corpul tău sînt făcute praf, nu mai ai nici un chip, nici o formă, nici un nume… eşti totuna cu sîngele care îţi năvăleşte în obraji, cu mîna încleştată peste omoplaţii lui, eşti totuna cu forţa braţelor lui care te împing în perete şi te ţintuiesc acolo, eşti femeia mea, ca pe un prizonier, te înşeli, nu sînt, puţin îmi pasă de tine, cu patima cu care îţi desface picioarele, cu duritatea sau cu tandreţea care îşi croieşte drum în carnea ta, o să te duc într-o zi să vezi marea mea, cu exaltarea cu care îţi muşcă umerii, s-o crezi tu că mă duci la turci, cu starea de pîndă încordată, dar eşti totuna, în acele momente şi cu şuieratul vîntului peste creştetele pleşuve ale munţilor, parcă spuneai că te interesează să mergi la Gobekli Tepe, cu cîntecul păsărilor din grădina în care ai crescut, deocamdată în ţara cu pricina se bat compatrioţii tăi între ei, cu surîsul celor care nu mai sînt, eşti totuna cu strigătele copiilor care se joacă în stradă în serile de vară, cu cearcănele lui vineţii şi cu voluptatea cu care îţi strînge sînii, asta e, turcii se bat, dintotdeauna, nu trebuie să sperii, ţie n-au ce să îţi facă, pe mine mă pot tortura puţin dacă nu îmi ţin gura şi în general nu mi-o ţin, eşti totuna cu cetăţile dispărute ale hitiţilor, şi cu febra care-ţi încinge buzele şi ţi le îndreaptă hiptonic spre ale lui, cu lacrimile care-i inundă pupilele, cu chinul de-a nu îi spune că-l iubeşti, cu imaginea unor soldaţi mărşăluind prin zăpezi şi noroaie şi prin arşita verii, eşti totuna cu inima zdrenţuită a lumii şi cu cele mai tulburătoare apusuri, cu neliniştea care i-a sculptat pe frunte, chiar la baza nasului, o linie dreaptă, verticală.

 Puzderia de imagini din mintea ta nu mai e fapt cultural, ci altceva, un plonjeu fictiv în nisipurile mişcătoare ale simţirii care devine corp comun cu forţa care te împinge spre el şi despre care nimeni nu poate spune cu precizie dacă e stîrnită din adîncul trupului sau din cel mai profund strat al fiinţei şi poate că nici nu contează, pentru că atunci, în acel moment, toate cele cîte te compun se unifică într-o singură suflare şi se varsă în sînge.

Eşti totuna şi cu dorinţa de a fi devorată cu care trebuie să te lupţi, căci şi cu ea trebuie să lupţi, mai ales cu ea. O parte din tine ar vrea să capituleze şi să-şi găsească liniştea, dar o alta tînjeşte după o formă intensă de zbucium şi simte o presantă nevoie de dezechilibru şi de trăiri extreme, sexul sălbatic e un chin, pisicile o ştiu preabine; iar dacă te abandonezi pierzi tot ce e mai bun. Practic, eşti redus la starea de luptă, care e o esenţă a ceva ce nu e tocmai conflict, ci mai degrabă un contrast foarte puternic, aşa cum sînt toate contrastele care ne compun existenţa. Aici psihanaliştii se înşeală. Cei cu vocaţie erotică nu caută se se liniştească, dimpotrivă. Nu caută prin sex să-şi panseze răni sau să-şi calmeze tensiuni interioare ci să-i creeze unele noi, care să dea existenţei lor sens. Nu caută să repare nimic, ci dimpotrivă, să scoată la suprafaţă tot haosul, să expulzeze toate contradicţiile, după ce le-au adus la apogeu. Nu, nu l-a rănit nimeni cînd era mic, nu l-a părăsit nici o iubită şi toţi grecii Londrei sînt la picioarele lui, ce e cu lupta asta, de fapt? e că şi în el, ca şi în mine, sînt o  mulţime de turci care se bat între ei. Cifra doi, de bună seamă, nu e doar a cuplului armonic, ci şi a înfruntării, a contopirii dintre antinomii. În timpul luptei, ca să îţi cunoşti adversarul, trebuie să fii cumva, totuna cu el, să-l simţi din rărunchi, să ştii la ce te poţi aştepta ca să ştii unde, cînd şi cum să pui frîne sau, dimpotrivă, să plusezi. Şi trebuie să-ţi cunoşti mai ales adversarul din tine. Cineva din tine tînjeşte după voluptăţi nihiliste şi după deliciile singurătăţii, altcineva după acadelele delăsării şi simbiozei gregare. Cineva scînceşte după juisarea descoperirii şi altcineva caută vecinătatea confortabilă a unor experienţe familiare, cineva plînge de pofta aventurii, altcineva vrea linişte şi pace, o parte din tine e însetată de cucerire şi demonstraţii, o alta de dorinţa de a contempla şi de a se lăsa fascinată, o parte din tine vrea să subjuge, dar alta ştie că  singurul mod în care poţi realmente însemna ceva pentru ceilalţi era să te pui în slujba lor, cineva din tine ţipă sus şi tare: laicitate, altcineva murmură un nume sacru. Sexul sălbatic îţi oferă şansa să treci prin tot acest război civil dinăuntrul tău, punîndu-ţi la bătaie doar suflul instinctului şi să ieşi, cumva, în mod miraculos învingător. În momentul acela de extaz, de după explozie, nu mai există nici o contradicţie, nu mai există eros masculin şi feminin, el versus eu, toanta de la filosofie versus femeia-fiară. O ordine interioară imaculată se instalează în tine. Devii totuna cu privirea lui, care te ţintuieşte ca pe o minune. Acesta e adevărul. E o minune că sîntem, că ne putem atinge.

Apoi se lasă liniştea.

Animalul din tine e o fiinţă simplă, care operează cu alte mijloace decît gîndirea, lucrează cu esenţe tari, cu forţe elementare şi linii de fugă, are acelaşi limbaj ca focul şi ca furtuna.  

Abia a doua zi se instalează durerea. Cine ştie cînd am să îl mai văd? nu putem fi mai mult de atît… Nu vom ieşi niciodată împreună. În orice relaţie, de orice natură, chiar şi în cea dintre artist şi creaţie, durerea e direct proporţională cu extazul, doar că aceasta ţine mai mult. Unii hedonişti recomandă moderaţia. Eu sînt de părere că doar intoxicaţia e cu adevărat revelatoare, nu poţi trăi cu adevărat decît prin ceea ce te-ar putea ucide.

Revista indexata EBSCO