Jun 7, 2017

Posted by in Poezii

Andrei Zanca

Tot ce imploră o exprimare este sortit

morţii, însă pe atunci nu bănuiam, definit

de cuvînt, şi de primele vorbe pe care orice

copil le întîmpină cu trupul întreg, cu fiecare

celulă, modelîndu-şi apartenenţa

(nu o ştampilă ori ghesul de etichetare

al unei lumi în alertă), şi simt cum mă asculţi

în tăcerea asta-n care un foşnet mai unduie

în beznă cum mereu înspre finele lui septembrie

mă învăluie deodată vîntul traversînd blînd

noaptea şi nucul îşi înscrie o altă toamnă-n rostiri.

însă nu atît nimicurile pe care le vorbeam  – masa

de piatră care ne aduna în jurul ei, şi eram

împreună sub soarele tîrziu, şi nimeni

nimeni nu s-ar fi dat dus cîta vreme

ne unduia lumina efemeră a miezului

de toamnă între arborii-n care mai atîrnau

ca nişte vorbe două-trei mere neculese

clătinîndu-şi umbra în vinul paharelor

prin mireasma strugurilor şi bîzîitul

albinelor fisurînd oglinda apei, cînd a şoptit

zi după zi, doar zi după zi, altminteri m-aş prăbuşi

din nou  – şi numai unul a înţeles ce voia el

să spună, deşi am simţi deodată cu toţii

că bucuria e tot atît de adîncă ca durerea

cea mai stinsă

 

 

 

Adăpostit în liniştea

pe care ploaia de vară o aduce

mereu cu sine, cu ochii grei de lume

mă opresc cum s-a oprit cîndva unul

întîia oară în faţa unei flori ca-n faţa mării

neînduplecat de ţărm

 

şi-n ciuda depărtării

deodată pădurea mă acceptă, totul

fiind posibil, nimic sigur, cum orice

absenţă îşi accentuează-n fond prezenţa

şi e felul în care o anume sete te ademeneşte

în pasaj

 

spunerea inspirată e aidoma ecoului

desprinzîndu-se dinspre o altă revelaţie

pe care o amînăm denumind-o, deşi

încercăm prin ea să reliefăm un altceva

abia insinuat de ecoul tocmai stingîndu-se  –

în cine acum tăcînd?

 

orice denumire aşează o distanţă

pe care doar cel mut o poate desluşi

 

şi-am văzut pe mulţi contopindu-se cu lumea

atît de anarhică-n spunere, atît de grăitoare

în tăcerea ce-mi limpezeşte acum vederea

liniştea din care mă întorc în indicibil.

 

oprirea e decisivă.

 

şi e abia începutul, cînd încetezi

să te mai identifici cu ceea ce nu eşti

cum ar rămîne în urmă casa părintească

cînd îţi mai întorci capul spre ea de pe-o colină

înainte de-a pleca fără de întoarcere   –  şi ea

mă ascultă şi surîde murmurînd, atunci

de ce s-a mai oprit?

Revista indexata EBSCO