Jun 7, 2017

Posted by in Poezii

ioan es. pop

în acest decor nici personajele, nici gesturile lor

nu sînt reale. reală e numai singurătatea lor.

poate noi înşine nu vom face mai mult. frînturi

dintr-o biografie a altcuiva ne asaltează şi brusc

podişul prin care goneam se întrerupe şi ne trezim

în mijlocul oceanului, cu ochii degeraţi de întuneric

şi cămăşile îngheţate. prizonieri ai unei

corăbii. sau în tîrgul medieval, în amurg, abia sosiţi

dinspre stepe, ne întîmpină inchizitori deghizaţi

în haine de cerşetorie şi pe cel din frunte,

cel care ştia ieşirile din trecut,

îl înjunghie. prizonieri ai acelui tîrg

şi ai acelei înserări. sau ajunşi pe

muntele iluminat de măslini

aflăm mormîntul gol şi nimeni care să ştie

despre cine vorbim şi pe cine căutăm.

prizonieri ai absenţei Sale. în acest decor

nici personajele, nici gesturile lor

nu sînt reale.

 

vorbeşti despre mutilaţi cu aceeaşi plăcere

cu care eu vorbesc despre agoniseala mea în bani.

nu te poţi ierta că eşti de-al lor, nu-i aşa?

nicio religie nu vă va ierta neajunsurile

şi nicio realitate nu vă va adeveri.

nu există mîntuire pentru voi.

 

asta nu înseamnă că azilurile ar lipsi.

o societate sănătoasă îşi reglează cu grijă

disfuncţiile, pentru a arăta şi altora

cît de priceput şi de îmbietor

îşi ambalează bolnavii.

 

dar voi săriţi şi promiteţi boli noi,

pe care le vindeţi ca pe lucruri de preţ –

altfel cum să înţeleg că aţi ajuns deja în mijlocul oraşului,

unde numai noi sîntem acasă? ieşiţi, ieşiţi, ieşiţi,

 

voi puneţi beţe în roate mersului pe două picioare,

vouă nu vă e ruşine că nu ştiţi înainta,

din pricina voastră, corabia noastră

riscă să nu mai ajungă la mal.

 

şi dacă ajunge, ce să facem cu voi?

cei care vă seamănă trebuie să coboare,

iar mutilaţii coboară primii,

indiferent cine este la cîrmă.

 

îmi place această încăpere sărăcăcioasă,

pe care, deşi am schimbat multe încăperi de atunci,

nu cred s-o fi părăsit vreodată –

dacă proprietarul mă tolerează

şi nu mă dă nici o lege afară,

atunci cred că ăsta-i exact locul meu.

 

gîndurile mele nu zboară şi fiinţa mea nu roieşte.

este deocamdată singurul loc căruia îi sînt îndatorat.

nici dumnezeu n-are cum poposi aici, d-apoi omul?

şi cîtă vreme nu poţi primi omul,

cum să îi faci loc lui dumnezeu?

 

bine că timpul durează şi că gardianului

care patrulează prin faţa ferestrei nu-i pasă.

n-am de ce să ies cîtă vreme

proprietarul mă mai suportă şi cît

n-am la ce ieşi nici ziua, nici noaptea.

 

după apucătura neamului nostru,

noi am ajuns la capăt, iar cineva

e bine să ia răul de la un cap la altul

şi chiar dacă e cel mai rău dintre rele,

să nu vină cu recursuri, ci să tremure,

să se roage, dar nu neapărat,

şi să dispară, pentru că osia spiţei

 

s-a frînt şi sub sumedenia de roţi care se împrăştie

e bine să-şi pună primul gîtul la tăiere.

 

dis-de-dimineaţă, pe gură a ţîşnit un soare roşu,

aşa cum îl aşteptam de mult.

l-am scuipat degrabă-n toaletă – ştii tu de ce.

iar furgoneta a venit repede-repede, ca pe vremea

cînd nu eram mare şi purtam ciorapi albi.

 

un leş canceros suie pe cer dimineaţa,

dar după două-trei ceasuri abia se mai ţine

de tării şi se prăbuşeşte ferfeniţă-n asfinţit.

crezi că e grav, doctore? crezi că va trebui

să faci operaţie? e adevărat că de o vreme

 

timpu-i pe ducă şi o să rămînem

fără scaune-n casă? haide, spune,

aici jos nu mai ştim nimic, parcă sîntem în iad.

şi pe gura ta se varsă un cheag mic,

deocamdată foarte mic.

 

lucrurile întîmplătoare s-au cam terminat.

de acum vin întîmplări tot mai previzibile.

la vîrsta ta, copile, e bine să nu le ştii.

vei afla despre ele oricum atunci cînd va fi timpul

şi te vei cutremura.

 

deocamdată, petrece în leagăn

cît mai mult timp cu putinţă. acolo

ţi se întîmplă lucruri mici, care te pun la adăpost

de lucrurile mari. sînt o sumedenie de

bocitoare la capul tău. plînge şi dormi.

 

da, dacă dormi îndeajuns cînd eşti mic,

o să dormi mult şi bine şi cînd vei fi mare.

vei avea mare nevoie de asta,

mai ales mai tîrziu, cînd vei fi alungat din leagăn

şi nimeni nu va mai putea face nimic.

 

uită. uită totul. nu învăţa nimic.

fă pauze mari de memorie.

nu învăţa şi nu-i lăsa să te oblige să umbli.

închide ochii şi prefă-te că nu te-ai trezit

cît mai mult timp cu putinţă, mai ales ziua.

 

într-o seară, pe la ora nouă,

ambulanţa te va lua de la cîrciumă.

dacă-mi spui ora şi ziua,

plec de acolo la opt şi un sfert.

vin acasă şi îmi fac bagajul.

nu mă pot duce aşa, pe nepregătite.

 

cel care pleacă nu pleacă

niciodată singur. vidul tremură.

e perfect. e desăvîrşit. e

dincolo de orice putere de percepţie.

 

sînt bătrîn. copilul din mine ţipă:

de ce trebuie să mor odată cu tine?

moarte mică, de ce? de ce azi?

de ce mîine? de ce poimîine?

 

mă urmăreşti. mă urmăreşti, nu-i aşa?

spaima mea hrăneşte liniştea ta.

lună plină, nu mă lăsa pe pămînt.

 

uşile, uşile, uşile!

să iasă negura din încăperi.

 

de partea asta nu mai este decît rîul. am văzut adesea

prăbuşindu-se în el o sumedenie de inşi împăcaţi,

pentru care, în zilele sumbre, cu soare prea mult,

nu mai era niciun fel de scăpare.

fac în genunchi două-trei tăieturi pînă-n os

şi mă uit. fac treaba asta de mic.

pielea picioarelor e plină de ochi închişi.

 

vin aici numai cînd întunericul e-n toi.

celălalt mal, care cel mai adesea

e înşurubat în ceaţă, îi trage la sine numai pe dispăruţi.

nu trec niciodată. stau pe marginea asta

şi adulmec malul celălalt.

 

mă aduc aici de ani buni. crestez în genunchi

ochi mari şi mă holbez la insul de dincolo

care precis se uită şi el dincoace noapte de noapte

cu genunchii înţesaţi de crestături.

 

acolo pot fi asasinate şi împerecheri cumplite.

aici însă nu se întîmplă nimic.

ce m-aş face fără rîul ăsta care taie

oraşul în două, fără podul peste care n-am păşit vreodată

deşi fiecare muşchi e pregătit

pentru ziua cînd vom trece împreună?

 

deocamdată însă răbdare, mare răbdare,

pentru că noaptea trecută l-am auzit gemînd.

după ani şi ani de cînd îl urmăresc,

podul a-nceput să se vaite.

poate ceaţa e prea grea, poate auzul meu s-a subţiat atît de mult

încît aude celălalt mal prăbuşindu-se

cu mult înainte de-a se prăbuşi.

sau poate a venit meşterul şi atunci e limpede.

 

nu mă mişc, dar, atenţie, picioarele au pornit.

tropăitul lor e mai rece şi mai adînc decît trăsnetul.

de pe malul opus, celălalt a pornit şi el.

apele s-au ridicat cu pod cu tot şi l-au făcut fărîme.

 

abia acum cine trece trece cu adevărat:

fără să trebuiască să dea cuiva seamă

şi fără să lase vreun semn c-a plecat.

 

atunci cînd îţi vei toci toate simţurile, vei scrie cartea rece. din care nu vor adia efluvii, nu vor răzbate zgomote, nu va licări lumina, nu se va exfolia pipăitul, nu vor sfîrîi ca arse dulcele, acrul, amarul. cartea rece, după care umbli cu simţurile făcute ferfeniţă şi care nu ţîşneşte din energiile intacte, ci dintr-un puţ din care au fost supte toate materiile potrivite extazului, necesităţii, forţei, derutei, eşecului. în cartea rece sînt spectre care se adună pe cîmpul de bătaie mult după ce bătălia s-a sfîrşit. şobolani de pîslă care nu vînează şi nu sînt vînaţi. preoţi de gheaţă care nu mai trebuie să predice. anesteziaţi care subţiază şi ultima realitate. o lungă pînză cu stafii ordonate şi hieratice, dar care nu se roagă, ci pur şi simplu se odihnesc.

pînă atunci, însă, ai de tocit tot ce mai e de tocit. simţuri mai mici, organe mai mici. şi deci hrană mai puţină pentru fiecare dintre ele. pînă atunci, însă, ochii să nu mai vadă, dar să nu devină orbi, pielea să nu mai simtă căldura şi îngheţul, timpanele să atîrne blege ca nişte scorburi puse la muiat, limba să se cureţe de orişice gust, nasul să ajungă ca un grătar de fontă prin care intră, albe, terne, fără nuanţă, şi miasmele, şi miresmele. o făptură fără simţuri în vîrful unui deal fremătînd de verdeaţă. soarele privit cu tecile urechii. vîntul ascultat cu pupilele bulbucate. un miros ca un val de nisip în pustiul limbii. şi odihna, da, odihna simţurilor pînă mai ieri atît de ostenite.

Revista indexata EBSCO