Jun 7, 2017

Posted by in EDITORIAL

Alexandru Zub – UN CENTRU NODAL ŞI SIMBOLIC ÎN STUDIU,  PIAŢA „MIHAI EMINESCU” DIN IAŞI

 

Investigaţiile multidisciplinare de caracter monografic nu mai constituie demult o noutate, ca viziune şi metodologie, ele ţinînd anume de trendul modern al istoriografiei noastre. Exemple notabile ar putea fi amintite, ca sugestie de reuşită a iniţiativelor de acest fel.

Avem sub ochi un studiu monografic scos nu demult de dr. Sorin Iftimi şi dr. Mădălin-Cornel Văleanu, sub titlul Piaţa „Mihai Eminescu” din Iaşi. Repere istorice şi cercetare arheologică, la Editura Palatul Culturii (2015, 104 p. + 333 figuri ilustrative). E un studiu rezultat dintr-o bună conlucrare între un istoric de prestigiu şi un expert în arheologie, pe seama unui obiectiv istorico-cultural de primă însemnătate.

Ambii autori (Sorin Iftimi, n. 1965; Mădălin-Cornel Văleanu, n. 1973), formaţi la şcoala istorică ieşeană şi aflîndu-se încă în plină afirmare, beneficiază de agende curriculare impresionante. Fiecare s-ar cuveni să beneficieze de prezentări mai ample, ca elemente de cadru pentru definirea demersului comun deja amintit.

Primul, cunoscut îndeosebi ca medievist, cu realizări notabile în genealogie, heraldică, sfragistică, urbanism, ne oferă acum un studiu istoric despre Piaţa „Mihai Eminescu” din Iaşi, cu ocazia restructurării acesteia, ca element de bază al unui pasaj rutier pus în valoare nu demult.

Al doilea, geolog şi istoric totodată, apt să cerceteze urbanistica locală din ambele unghiuri, şi-a îndreptat atenţia spre complexa zestre culturală a locului. Unele proiecte de investigaţie multiplă, finanţate prin Academia Română, DAAD etc., par să-l fi stimulat consensual, cu rezultate remarcabile.

Temele antamate împreună cu alţi specialişti (V. Chirica, Gheorghe Macarie, M. Petrescu-Dîmboviţa etc.) indică un amplu orizont multidisciplinar şi totodată o extensie continuă a domeniului propriu de investigaţie.

În Introducerea la studiu se menţionează unele persoane, din specialităţi afine, care au contribuit la definirea acestui ansamblu de contribuţii istorico-arheologice. „Studiul istoric şi cercetarea arheologică au fost realizate în cadrul lucrărilor de construire a Pasajului rutier «Mihai Eminescu» din Iaşi şi a avut la bază contractele încheiate între Primăria Municipiului Iaşi şi Complexul Muzeal Naţional «Moldova Iaşi»”, se spune în introducerea semnată de al doilea autor, care a fost şi responsabil al întregii activităţi de cercetare şi restituţie monografică. Primul dintre autori, asumînd partea istorică, îşi începe aportul la studiu cu o definiţie oarecum lexicografică: „Piaţa «Mihai Eminescu» este locul numit de ieşeni La Fundaţie, deşi cei mai mulţi nu cunosc de unde vine acest nume. Denumirea păstrează memoria Fundaţiei Regale «Regele Ferdinand I» (construită în 1934), clădire emblematică pentru Iaşi, ce găzduieşte astăzi Biblioteca Centrală Universitară. În perioada anterioară, aceasta era piaţa Jockey-Clubului, loc în care pulsa intens viaţa mondenă a oraşului, considerată de mulţi, metaforic, un fel de «centru al lumii» (Vasile Panopol). Înainte de jumătatea secolului al XIX-lea, zona era totuşi o periferie a tîrgului Iaşilor. După construirea Casei Tineretului şi Studenţilor (str. V. Conta 30), intersecţia a primit numele de «Piaţa Tineretului» (1959-1980). În prezent, Piaţa «Mihai Eminescu» este inclusă în perimetrul de protecţie intitulat «Centrul istoric şi Curtea Domnească», ce figurează în Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi (actualizată în 2010) la poziţia S-I-s-A-03504 (Cod RAN: 95079.04)” (p. 8).

Era necesară, fireşte, o asemenea definiţie, care poate fi pusă în legătură cu alta contextualizată astfel, motivant şi proiectiv: „Orice lucrări de anvergură ar trebui să aibă la bază o documentaţie detaliată, precum cea de faţă. Aşa se cuvine, pentru statutul de oraş istoric al Iaşilor, care pretinde că are memoria devenirii sale. Aşa putem realiza că oraşul, în devenirea sa, nu ne aparţine în totalitate şi că avem o datorie morală faţă de cei din trecut şi de clădirile înălţate de ei. Doar aşa putem înţelege ce istorie răscoleşte cupa escavatorului sau uneltele arheologilor. Pot ieşi la lumină vestigii care merită a fi conservate, pentru cei din viitor. Săpătura arheologică este o carte care poate fi citită o singură dată. Dezvoltarea urbană poate cere, în multe cazuri, renunţarea la asemenea vestigii. Dar, atunci cînd punem argumentele în balanţă, trebuie să o facem în cunoştinţă de cauză. Trebuie să ştim întotdeauna exact care este sacrificiul cerut şi dacă preţul merită să fie plătit” (p. 76).

Cele două studii, cu un sumar structurat minimal analitic, reclamă o lectură sincronă, inevitabilă, cu cele peste trei sute de ilustraţii, în care se radiografiază, îndeosebi arheologic, tot ce ţine de „setul” în cauză, oferind viitorilor studioşi ai fenomenului urbanistic datele necesare unei bune înţelegeri.

Un comentariu judicios ar reclama desigur un spaţiu mai amplu şi o competenţă mai aplicată. Ne-am limitat aici la o simplă semnalare a unei reuşite ştiinţifice şi editoriale, de care istoricii, arheologii, etnografii şi alţi „umanişti” se vor putea folosi în viitor. Studiul monografic Piaţa „Mihai Eminescu” din Iaşi. Repere istorice şi cercetare arheologică depăşeşte orizontul istoriei locale, pentru a se defini ca un exemplu de realizare interdisciplinară de înalt nivel, la îndemîna oricui se ocupă de ambele domenii, inclusiv de aspectele lor teoretice şi de metodă.

Revista indexata EBSCO