Jun 7, 2017

Posted by in EDITORIAL

Constantin COROIU – Linii la portretul lui Mircea Eliade: Eliade și „creștinismul cosmic”

 

Ultimul volum publicat de regretatul cercetător Mircea Handoca se intitulează „Fost-a Eliade necredincios?” şi a apărut la Editura Tipo Moldova din Iaşi. Autorul îşi propune să răspundă la întrebarea: a fost sau nu credincios Eliade? Mircea Handoca, editorul, biograful, bibliograful şi straşnicul „păzitor” al teritoriului heliadesc, porneşte de la ceea ce spusese Cioran pe la jumătatea secolului trecut: „Dintre oamenii cu preocupări religioase, puţini sînt aşa de puţin religioşi ca Eliade”. Handoca nu împărtăşeşte această afirmaţie, dar nici nu susţine că Eliade ar fi fost „un practicant religios”. Face însă o comparaţie ce i se pare nu lipsită de relevanţă cu Ştefan a Petrei Ciubotariul: aidoma humuleşteanului, „copilul (Mircea Eliade) credea şi simţea că biserica e în sufletul omului”. Citează în context şi o mărturie a Corinei-Cornelia Alexandrescu, sora savantului şi scriitorului, relevantă mai degrabă privind natura etică a lui Eliade: „Era darnic şi sensibil la suferinţa oricui şi toată viaţa a fost generos. Cînd mergea la şcoala primară din strada Mîntuleasa, dacă întîlnea vreun nevoiaş, uşor se lipsea de banii primiţi de la mama să-şi cumpere cornuri pentru recreaţii”. Un argument ceva mai solid invocat de Handoca îl constituie un text din „Itinerariul spiritual” publicat de Eliade în 1927, în ziarul „Cuvîntul”, intitulat „Ortodoxia”. Viitorul istoric al religiilor scria atunci, cînd avea doar 20 de ani: „Un ortodox poate fi ascet sau păcătos. Ce însemnătate poate avea faptul acesta? Experienţa religioasă, dragostea către Christ – rămîn aceleaşi”. Apoi, Mircea Handoca citează pe larg dintr-o scrisoare din ianuarie 1953 a lui Eliade către Vintilă Horia, în care se referă la creştinism şi la problema unificării ortodoxiei cu catolicismul. În epistola trimisă celui ce va scrie romanul „Dumnezeu s-a născut în exil”, Eliade susţine că „ortodoxia românească e o creaţie a romanităţii orientale, la care s-a adăugat, din nefericire, limba liturgică veche – bulgara; dar asta destul de tîrziu şi vocabularul, dacă ne-a rămas, nu a putut desfigura creştinismul nostru, plămădit cu secole în urmă”. Noi, românii, subliniază Eliade, sîntem neîndoios „urmaşii romanităţii orientale” şi „Roma însăşi are mare nevoie de această romanitate orientală”. În fine, e de luat în considerare cu atît mai mult astăzi, în condiţiile globalizării, ceea ce observa şi, totodată, prevedea Eliade acum aproape 65 de ani: „Europa se ofileşte şi moare. Singura ei şansă de supravieţuire sîntem noi, Centrul şi Răsăritul, îndeosebi Răsăritul, care încă nu şi-a cîntat cîntecul şi ale cărui rezerve spirituale sînt incalculabile (Ortega mă întreba odată: Ce faceţi cu Orpheu? Cînd ni-l daţi?)”. Marele istoric al religiilor se arăta mai mult decît optimist: „Ştim doar că unirea (dintre cele două biserici: ortodoxă şi catolică – nota mea C.C.) se va face”.

În India, Eliade a fost pe punctul de a renunţa la ortodoxie, urmînd să se însoare cu Maitreyi, fiica maestrului său Dargupta, şi să se convertească la hinduism. Au intervenit însă conflictul binecunoscut şi izgonirea păcătosului din Rai. La puţin timp după toate acestea, într-o scrisoare adresată lui Vittorio Macchioro şi datată 15 martie 1931, Eliade făcea cîteva consideraţii edificatoare în ceea ce priveşte viziunea sa asupra creştinismului şi a ceea ce numim credinţă religioasă: „Există un minunat proverb românesc care spune: «Sîntem creştini aşa cum arborii sînt arbori şi păsările păsări». E ca şi cum ai spune că sîntem creştini pentru că «sîntem oameni. În româneşte, cuvîntul «creştin» este identic cu acela de «om». Un ţăran român crede că singura lui datorie este să fie «drept» şi «bun»… şi, fiind aşa, e creştin. Pentru el, creştinismul  nu este o dogmă, un organism exterior de norme şi ameninţări – ci baza creaţiei, singurul sens al acestei vieţi pămînteşti. Din această cauză străinii cred că sîntem «fatalişti» sau «leneşi», sau «indiferenţi din punct de vedere religios». Este o înţelegere cu totul greşită a întregii probleme. Sîntem doar toleranţi şi umili”. În fine – zicea tînărul de 24 de ani – „Este ceea ce eu numesc «creştinism cosmic», opus celui ecleziastic”. Mircea Handoca evocă momentul cînd, la moartea lui Kierkegaard, în 1951, Mircea Eliade a urcat de mai multe ori la Sacré Coeur pentru a aprinde lumînări („Numai ofranda aceasta simplă mă linişteşte”) şi întreabă: „Poate fi numit un asemenea om necredincios?” Dar poate fi dat un răspuns bazîndu-ne pe fapte anecdotice precum acesta?! Un alt fapt este cel al (re)lecturii Noului Testament. Oricum, este de reţinut distingo-ul lui Eliade referitor la variantele de lectură a Bibliei: „Desigur, există mai multe lecturi ale Bibliei. Este cea a creştinului, a credinciosului, sau, mai degrabă, a aceluia care îşi aminteşte că trebuie să fie credincios şi creştin: zi de zi este uitat acest lucru. Este apoi lectura pe care o face istoricul. Şi o a treia: aceea care recunoaşte în această carte un foarte mare şi foarte frumos model de scriere”. Mircea Handoca precizează că „Eliade s-a implicat în toate cele trei modalităţi”. Foarte interesantă şi definitorie este o notă de jurnal a lui Mircea Eliade, din 15 februarie 1970: „Asist la slujba catolică la Oriental Institute, unde de cîteva luni liturghia e acompaniată de «muzică de jazz» (de fapt, o ghitară, o trompetă, un saxofon). Sînt prins şi cucerit. Sala e plină de tineret. Pentru prima oară văd tineri care nu se plictisesc şi nici nu stau ca nişte pietre, la o slujbă. «Transmisă» prin asemenea melodii, liturghia îi tulbură, îi atrage, îi interesează. «Şi-au găsit limbajul pe care îl căutau?»”.

Cît de modern, cît de receptiv la sensibilitatea noilor generaţii era Mircea Eliade! Şi cît de vizionar! După aproape un deceniu de la data acestei însemnări reproduse de Mircea Handoca, în Sfîntul Scaun papal de la Roma urca Ioan Paul al II-lea care avea să promoveze şi să cultive sistematic şi fecund cele mai diverse forme de emancipare a limbajului religios şi de implicare a Bisericii în actualitate.

 

Pro şi contra Mircea Eliade

 

Un capitol substanţial al volumului priveşte relaţia lui Mircea Eliade cu Adrian Marino. Acesta l-a vizitat prima dată pe Eliade în 1975, la Paris. La scurt timp, îi schiţa lui Eliade un portret în volumul „Caiete europene”, apărut în 1976: „Sfios, aproape timid, lipsit de orice morgă… Îl simţim ataşat culturii române, limbii române, în care, de altfel, gîndeşte şi scrie… Este un adevărat savant român, modern, poliglot, cu deschidere spre universalitate. Hermeneutica simbolurilor pe care o practică dă sugestii importante şi hermeneuticii ideilor literare pe care încerc să o pun la punct chiar acum la Paris şi la Cluj. L-am mai revăzut încă de două ori, la fel de discret, de afabil, de profund, serviabil, spontan, candid şi deloc exorbitant, deloc «genul genial», frenetic şi cabotin, care m-a făcut cîndva să sufăr cumplit”.

Poate că dacă nu am fi citit memoriile lui Marino, am fi putut ezita  în identificarea sursei cumplitei „suferinţi” ce o suportase „cîndva” biograful lui Alexandru Macedonski.  Aşa, nu ne este deloc greu să observăm că cel vizat este nimeni altul decît G. Călinescu. Numai că cel portretizat atît de elogios în „Carnete” (în paranteză fie spus, scriere pe alocuri, şi anume prin părţile esenţiale, psihanalizabilă, cum mi-am permis s-o calific chiar în interviul pe care i-l luam autorului la apariţia ei cu mulţi ani în urmă) avea să cunoască serioase modificări de imagine în viziunea hermeneutului care, între altele, scrie că Mircea Eliade „nu avea nici o educaţie şi sensibilitate efectiv artistică. Pictura şi muzica nu-i spuneau nimic”. De la o vreme, la şirul „suferinţelor” lui Adrian Marino produse, vezi Doamne, de Călinescu se adăugau cele pricinuite de Mircea Eliade. În „Viaţa unui om singur” un capitol se intitulează şocant – „Marele eşec: G. Călinescu”.  Eliade a constituit, şi el, pentru Marino tot un „mare eşec”! Deşi a scris o carte de referinţă despre opera lui savantului, el pretinde că îi erau total necunoscute articolele prolegionare ale acestuia! Asta, pînă la începutul anilor ’80, cînd, zice el, „subprodusul” Ioan Petru Culianu l-a rugat să consulte colecţia „Bunei Vestiri” şi să-l informeze despre textele în cauză. Acestea l-au determinat să regrete pînă şi faptul că a scris „Hermeneutica lui Mircea Eliade”! Mai ales că, fatală coincidenţă, chiar la data cînd lucrarea intra în atenţia unei edituri pariziene, ar fi avut un alt moment de iluminare: şi-a dat seama că marele cărturar era „curtat, menajat, tolerat” şi folosit de autorităţile româneşti ca agent de influenţă privind acordarea Premiului Nobel pentru Pace lui Nicolae Ceauşescu!? Scop în care – denunţă după decenii Marino – fusese „expediat” la Paris şi Constantin Noica! Aşadar aflăm din sursă, nu-i aşa, sigură că Adrian Marino era foarte bine informat, de vreme ce cunoştea pînă şi rolul care i s-ar fi rezervat lui Eliade  în jocul de şah propagandistic al regimului de la Bucureşti. Defectele celui pe care atîta îl admira la data apariţiei „Caietelor europene” i se dezvăluie tot mai mult lui Marino pe măsură ce trece timpul. Unul dintre ele ar fi fost că „Mircea Eliade iubea succesul, publicitatea, notorietatea. Şi nu numai din egotism şi egoism superior, dar şi ca metodă de promovare ştiinţifică şi literară. De unde zeci de notaţii pe tema ecourilor favorabile pe care le înregistrează peste tot: premii, omagii academice, distincţii, recompense etc.” În ce priveşte atitudinea faţă de România „declara fără nici o jenă: «România nu mă interesează decît dacă sînt publicat». Prima întrebare pe care mi-o punea era următoarea: «Cine a mai scris despre mine?». Devenise o adevărată fixaţie. Puţin îi păsa, în realitate, de soarta culturii noastre”. Mai mult, „Eliade era dispus să meargă foarte departe cu «colaborarea» sa cu regimul comunist”.

Mircea Handoca ne oferă şi o imagine a modului cum a fost şi este reflectată figura lui Mircea Eliade în publicistica românească şi străină. Retrospectiva pe care o întreprinde este răspunsul la solicitarea unor „tineri eliadeşti” care l-au rugat „să prezinte în rezumat – cu extrase – cele mai importante articole pro şi contra” lui Eliade, ce privesc deopotrivă opera şi biografia savantului şi scriitorului. Rezumatul este edificator. Aproape că ne-am obişnuit, din păcate, cu un portret fals al lui Mircea Eliade din cauza deformărilor, a clişeelor din care unii nu mai pot ieşi, a lipsei de informare corectă, a refuzului de a analiza faptele sine ira et studio. Există comentatori atît de încremeniţi în nişte clişee aberante, atît de iresponsabili în emiterea unor „judecăţi” şi enunţuri total nefondate, cărora nu-ţi mai rămîne decît să le spui, cu vorbele lui Mircea Iorgulescu, adresate unei autoare din Franţa a unei cărţi pline de calomnii la adresa lui Eliade, dar nu numai a lui, că nu-i mai poţi crede nici măcar atunci cînd afirmă că Parisul este capitala Franţei… Din fericire, comentariile bine documentate şi aplicate la text, obiective, bazate pe mărturii revelatoare, riguros argumentate sînt totuşi preponderente. Critici, istorici ai culturii, eseişti, români şi străini, din toate generaţiile, trasează profilul real sau măcar credibil al savantului şi scriitorului, al profesorului şi publicistului Mircea Eliade. Rezumatul alcătuit de Mircea Handoca cuprinde ample extrase din texte semnate de nume prestigioase. Ele dau impresia unui symposion, în care discursurile se rostesc cînd calm, echilibrat, cînd mai vehement, opiniile fiind nu doar diferite, ci şi, uneori,  antinomice. Evoc aici un caz. În 2002, la apariţia ediţiei în limba engleză a „Jurnalului” lui Mihail Sebastian, Andrei Codrescu, se… despărţea mai mult sau mai puţin cordial de Mircea Eliade. Sigur, hotărîrea lui Codrescu nu e de natură să ne zguduie, să producă vreun cutremur de grad înalt în lumea culturală. În paranteză fie spus, astfel de „despărţiri” sînt uşor ridicole. Înainte de toate, pentru a te despărţi de un mare spirit, precum, de pildă, Constantin Noica de Goethe, presupune ca mai întîi să te fi aflat „împreună” cu el, vreau să spun într-o profundă comuniune spirituală cu cel de care te desparţi. Altfel, rişti să fii întrebat, tot în maniera lui Noica: dar cine te crezi dumneata, domnule?! O evoc totuşi tocmai pe aceea a lui Andrei Codrescu nu fiindcă i-aş conferi, repet, vreo semnificaţie aparte. Ci  mai mult pentru replica pe care a primit-o la momentul declarării ei într-un articol dintr-o publicaţie săptămînală din partea criticului C. Stănescu. E de precizat că ne aflam atunci într-o perioadă în care „Jurnalul” lui Mihail Sebastian, autentic eveniment editorial cu multiple ecouri, poate cea mai importantă operă a celui ce scrisese „De două mii de ani”, romanul-jurnal binecunoscut, prefaţat de Nae Ionescu, ocupa prim-planul publicisticii de la noi şi din alte spaţii culturale, fiind însă supralicitat uneori din perspective ce riscau să întunece adevăratele virtuţi ale scrierii, nu puţine. Între altele, Andrei Codrescu releva: „Sebastian descrie, cu detalii cutremurătoare <<rinocerizarea>> prietenilor săi intelectuali seduşi de fascism. Dar nici una dintre aceste transformări nu a fost atît de uimitoare ca aceea a lui Eliade. Afilierea lui Mircea Eliade la fascism nu a fost doar un flirt… Eliade nu a fost doar un simplu radical de duminică. El a fost un membru activ al Gărzii de Fier pro-naziste”. Apoi, Codrescu îi reproşează istoricului religiilor că „nu a scris nimic prin care să arate că îşi regretă trecutul fascist, în contrast izbitor cu un alt erou al vremurilor mele de început, filozoful româno-francez E.M. Cioran, care declarase că simpatiile sale pentru Garda de Fier au fost o greşeală îngrozitoare”. A.C. încerca şi o scurtă caracterizare a filozofiei lui Eliade care ar fi „cu lustrul său «ştinţific», o evidentă recuperare nietzscheană a religiilor păgîne şi a culturilor extatice. Într-o formă nerafinată, astfel de idei mistico-mitice păgîne erau parte integrantă a ideologiei naţional-socialiste oficiale”. Autorul articolului din „Dilema” se arăta de efectele nefaste ce pot decurge din „idolatrizarea necritică a intelectualilor interbelici”, exprimîndu-şi totodată speranţa că „Jurnalul” lui Sebastian „va avea un efect umanizant şi asupra celor care, din ignoranţă sau nesimţire, îşi permit să celebreze pe faţă monştri precum Ion Antonescu”. C. Stănescu semnala în textul lui Andrei Codrescu grave lacune de informaţie, afirmaţii cel puţin hazardate, dar de fapt mincinoase, intolerabile improprietăţi de limbaj şi derapaje ce ţin de elementara logică. Criticul scria pe bună dreptate că A.C. „se poate despărţi  de Eliade cît pofteşte, dar nu cu preţul unor informaţii inexacte, rodul explicabilei stări emoţionale din Jurnalul lui Sebastian transferată asupra cititorului său”, între care acelea că Eliade ar fi fost „membru activ” al Gărzii de Fier şi antisemit, cînd în realitate el a fost doar simpatizant „legionar” şi naţionalist, iar naţionalist nu înseamnă nicidecum antisemit sau rasist. C. Stănescu mai constata că A.C. foloseşte greşit cuvîntul „lustru” sau mai sus citata sintagmă „idolatrizare necritică”. Or, explica semnatarul articolului din „Adevărul literar şi artistic”, seria 1990-2005: „«Idolatrizarea» n-are cum fi «critică», iar dacă admitem «necritică» instaurăm o contradicţie în termeni…”. Dar, fireşte, dincolo de formă, trebuie avute în vedere faptele, iar acestea nu justifică deloc „îngrijorarea” ce l-a cuprins pe A. Codrescu, căruia C. Stănescu îi reaminteşte că sînt numeroase studiile şi luările de poziţie – precum cele aparţinînd lui Z. Ornea, Martei Petreu sau lui Adrian Marino – privind extrema dreaptă din România şi trecutul unor intelectuali de frunte care au simpatizat cu ea. Criticul conchidea tot cu o avertizare, ca şi preopinentul său, dar nu insolentă ca aceea, ci doar de o fină ironie: „Legitimă şi necesară din unghi personal, «despărţirea» de Mircea Eliade nu trebuie să împovăreze moştenirea acestuia cu îngrijorări excesive”.

Nichita Stănescu i-a ridiculizat odată pe detractorii şi acuzatorii lui Eminescu, spunîndu-le că pe autorul „Odei, în metru antic” îl doare în cenuşă de ei. Metafora, căci de o metaforă e vorba, şi încă una marca Nichita Stănescu, se potriveşte de minune şi în cazul lui Mircea Eliade.

 

Revista indexata EBSCO