Jun 7, 2017

Posted by in EDITORIAL

Basarab Nicolescu – Sfînta mea preferată: Vivia Perpetua (I)

Viaţa martirei creştine Vivia[1] Perpetua  (181-203) este bine cunoscută[2].

Mozaic reprezentînd pe Vivia Perpetua, Palatul Episcopal din Ravenna, secolul VI.

 

Vivia Perpetua făcea parte dintr-o familie nobilă, de patricieni romani din oraşul Thuburbo Minus, în Cartagina. Tatăl său resimţea ca un fapt ruşinos faptul că iubita sa fiica s-a convertit la o religie a sclavilor şi a oamenilor simpli. Soţia sa şi doi fii ai săi erau deja convertiţi la religia creştină şi, desigur, notabilul roman se simţea în primejdia de a-şi pierde privilegiile. În ciuda presiunii exercitate de tatăl său, Vivia îşi menţine, fără nici o ezitare, credinţa sa.

Împăratul Septimius Sever (193-211) a interzis supuşilor săi, sub ameninţarea unor grave sancţiuni, să aparţină noii religii.

La vîrsta de 22 de ani, Perpetua este arestată împreună cu doi bărbaţi liberi, Saturninus şi Secundulus, cu un sclav, Revocatus şi o sclavă, Felicitas. Cel care i-a îndrumat pe calea creştină, diaconul Saturus, a reuşit să fie şi el arestat, din solidaritate cu cei cinci tineri. Puţină vreme înainte de încarcerare, Vivia dăduse naştere unui copil, pe care îl alăpta.

Este interesant de menţionat că toţi cei cinci tineri era catehumeni, în aşteptarea botezului. Ei au fost botezaţi în închisoare, de Saturus.

Vivia a scris în închisoare un jurnal, inclus într-un manuscris din Mont Cassin care a fost descoperit de prefectul Bibliotecii Vaticanului la mijlocul secolului XVII şi care a fost editat în 1663[3]. În 1668, acest text a fost integrat în Acta Sanctorum[4]. Graţie jurnalului Perpetuei, avem astfel extraordinara şansă de a descoperi primul text scris de o femeie creştină.

Ceea ce mă pasionează, de mulţi ani, în jurnalul Perpetuei este transcrierea celor patru visuri ale ei în aşteptarea morţii – adevărate viziuni de înalt simbolism ale lumii divine. De altfel, aceste visuri au atras atenţia unei apropiate colaboratoare a lui Carl Gustav Jung, Marie-Louise von Franz, care a scris o întreagă carte despre ele[5]. Oricît de seducătoare sînt interpretările psihologice ale Mariei-Louis von Franz, ele mi se  par a fi reductoare, diminuînd sensul şi amploarea visurilor Viviei Perpetua.

Redau, în acest prim articol, primul său vis[6], avut înainte de pronunţarea sentinţei de moarte şi întreţesut cu comentariile mele.

„Văd o scară de alamă de o înălţime extraordinară, care urca pînă la cer; ea era strîmtă – nu se putea urca decît unul cîte unul -, şi de o parte şi de alta a scării erau încrustate tot felul de instrumente ascuţite de fier. Erau acolo săbii, lănci, colţi, suliţe, astfel încît dacă cineva se urca fără să fie atent sau fără să se uite doar în sus, el ar fi fost imediat sfîşiat şi carnea sa ar fi rămas agăţată de vîrfurile de fier.” Este o viziune cu totul inedită şi pregnantă a scării lui Iacob, evocînd misterul strîmtei porţi evocat de Evanghelistul Matei: „Intraţi pe poarta cea strîmtă; că larg este drumul ce duce la pieire şi mulţi sînt cei ce intră prin el; şi strîmtă este poarta – şi îngust este drumul ce duce la viaţă şi puţini sînt cei ce îl află.”[7]

Evoluţia spirituală conducînd spre deplina lumină nu poate fi decît individuală: „nu se putea urca decît unul cîte unul”. Primejdiile pe drumul evoluţiei spirituale sînt nenumărate: ele sînt evocate prin instrumentele ascuţite de fier, care pot sfîşia corpul spiritual în formare. Două mijloace de evitare sînt evocate de Perpetua: atenţia şi privirea neclintită în sus, spre capătul drumului, spre divinitate. „Atenţia” la informaţia provenită de la Dumnezeu, prin Sfîntul Duh, este cea mai înaltă capacitate a conştiinţei umane. Iar rezistenţa la întoarcerea privirii înapoi, spre starea de involuţie, din milă de sine însuşi sau de nostalgie a vieţii de fiecare zi, este cheia supremă a evoluţiei spirituale. Scara pe care urca Vivia Perpetua duce spre Infern dacă este parcursă în sensul invers, spre jos.

Teribila pedepsire a privirii înapoi este evocată, de altfel, în mai multe mituri şi legende. Soţia lui Lot (nepotul lui Avram, părintele Moabiţilor şi Amoniţilor. personaj apărînd ca patriarh în prima carte a Bibliei şi ca profet în Coran) este transformată în coloană de sare, pentru păcatul de a fi privit înapoi, spre cetatea Sodomei, distrusă de Dumnezeu printr-o ploaie de sulf şi foc. Orfeu, personaj din mitologia greacă, coboară în Infern pentru a o readuce la viaţă pe mult iubita sa Euridice, emoţionîndu-i cu cîntecele sale pe zeii Infernului. Neputînd rezista tentaţiei de a o privi înainte de ieşirea din Infern (condiţie impusă de zei), Orfeu a pierdut-o pentru totdeauna.

„La începutul scării – scrie Perpetua – , se afla un şarpe culcat, de o grosime extraordinară, care întindea capcane celor care urcau şi care încerca să îi înspăimînte pentru a îi împiedica să urce.” Este clar că Perpetua îl „vede” pe Satan în formă de şarpe, paznic al scării.

„Saturus a urcat primul – el s-a predat după încarcerarea noastră, prin propria sa voinţă, din cauza noastră -, deoarece el a fost acela care ne-a instruit pe drumul credinţei şi deoarece el era absent cînd noi am fost duşi la închisoare. El a ajuns la capătul scării, s-a întors spre mine şi mi-a spus: „Perpetua, te aştept; dar ai grijă ca şarpele să nu te muşte.” Şi eu i-am răspuns: „În numele lui Iisus-Hristos, el nu îmi va face nici un rău.”

Faptul că Saturus îşi întoarce privirea spre Perpetua este extrem de interesant: interzicerea privirii înapoi este valabilă doar pe treptele intermediare ale scării, pe cînd la capătul superior al scării privirea înapoi devine o cerinţă imperativă pentru a îi ajuta pe cei care urcă scara. Dacă urcarea pe scară este strict individuală, cel sau cea care ajung la capătul scării sînt mediatori al salvării întregii specii umane. Astfel se constituie corpul colectiv al credincioşilor.

„Sub prima treaptă a scării, ca şi cum şarpelui îi era frică de mine, el şi-a scos încet capul; am pus piciorul pe capul lui, ca şi cum ar fi fost prima treaptă a scării şi am început să urc scara.”

Aici viziunea Perpetuei atinge, într-o singură frază, dimensiuni vertiginoase. Satanei îi este deci frică de Perpetua, de lumina din ea. Satana devine prima treaptă a scării. Perpetua îşi sprijină piciorul pe capul lui pentru a urca scara. Satana devine un aliat al evoluţiei spirituale, prin frica lui de lumină. Dar acelaşi Satana poate duce la pierzanie pe cei fascinaţi de el. Rolul lui este de a tenta, de a fascina. Cei care rezistă acestei tentaţii şi fascinaţii, pot începe ascensiunea lor spirituală. În mod cu totul surprinzător, viziunea Viviei Perpetua despre Satana se regăseşte astăzi, într-un context cu totul diferit, în cartea Le Seigneur et le Satan. Au delà du Bien et du Mal scrisă de prestigioasa filosoafă a religiei ortodoxe, Annick de Souzenelle[8].

„Şi am văzut imensa întindere a unei grădini în care, aşezat în mijlocul ei, un om cu părul alb, îmbrăcat ca un păstor, impozant, mulgea oi; şi în jurul lui se afla o mulţime de oameni, în picioare, îmbrăcaţi în alb. El şi-a ridicat capul, m-a văzut şi mi-a spus: „Binevenită eşti, fiica mea”. Şi el m-a chemat, şi mi-a oferit o bucată de brînză provenind din mulgerea oilor; şi eu am primit-o cu mîinile încrucişate şi am mîncat-o; şi toţi cei prezenţi au spus: „Amin”. Şi în sunetul acestor voci m-am trezit mestecînd încă ceva delicios.”

Acest pasaj este şi el extraordinar. Perpetua experimentează în Paradis misterul împărtăşaniei. Este de notat că, în primul şi al doilea secol, împărtăşania comporta brînză şi lapte, în loc de pîine şi vin. Faptul că păstorul extrage brînză (element solid, simbolizînd trupul lui Hristos) şi nu lapte din oi pare straniu, dar el este consistent cu simbolul comuniunii directe între Vivia Perpetua şi Hristos. „Amin”-ul final consacră intrarea în comunitatea celor transfiguraţi în spirit a Viviei Perpetua.

Desigur, şarpele (dragonul), tatăl cu părul alb, oamenii îmbrăcaţi în alb şi miile de voci celeste se regăsesc în Cartea Revelaţiei (Apocalipsa Sf. Ioan Teologul), iar scara lui Iacob se regăseşte în Geneză.  Coexistenţa între Vechiul Testament, Noul Testament şi elemente sacramentale contemporane acordă acestei viziuni o dimensiune transreligioasă.

Prima sa viziune o informează pe Vivia Perpetua despre faptul că va fi dată pradă animalelor sălbatice şi armelor morţii în arenă (instrumente ascuţite de fier din viziune). Sfîrşitul primei viziuni este semnificativ: „Am povestit imediat visul fratelui meu şi am înţeles amîndoi suferinţa care ne aştepta şi am început să nu mai avem nici o speranţă în această lume.”

 

 

[1] Forma alternativă „Vibia” este cîteodată folosită.

[2] Passion de Perpétue  et de Félicité, suivi de Actes, Éditions du Cerf, Paris, 1996, introducere, texte critice, traducere, comentariu şi index de Jacqueline Amat.

[3] Lucas Holstenius, Passio Sanctorum Martyrum Perpetuae et Felicitatis, Typis Iacobi Dragondelli, Roma, 1663.

[4] Acta Sanctorum Martii, editat de Johannes Bolandus Godefridus Henschenius, Icobus Meursius, Anvers, 1668.

[5] Marie-Louise von Franz, La passion de Sainte  Perpétue – Un destin de femme entre deux images de Dieu, Éditions Jacqueline Renard, Paris, 1991. Prima ediţie, în limba germană, a fost publicată în cartea lui Carl Gustav Jung, Aïon, Rascher, Zurich, 1951.

[6] Passion de Perpétue  et de Félicité, op. cit., p. 113-119.

[7] „Sfînta Evanghelie după Matei” 7:13-14, in Biblia sau Sfînta Scriptură, versiune diortorisită de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 1468.

[8] Annick de Souzenelle, Le Seigneur et le Satan. Au delà du Bien et du Mal, Albin Michel, 2016.

Revista indexata EBSCO