Jun 7, 2017

Posted by in EDITORIAL

Nicolae NEGRU

Despre Convorbiri literare, moldovenism, unire şi logica istoriei 1. Recent, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, i-a dăruit preşedintelui Republicii Moldova (numele acestuia nu contează), o hartă a Moldovei din 1790, alcătuită de cartograful italian Bartolomeo Borghi. „O jumătate din teritoriul actual al României este moldovenesc”, le-a explicat jurnaliştilor intrigaţi vasalul înduioşat, care se numeşte preşedinte de stat independent. Bînd pînă la fund cupa umilinţei, ca un „viţel blînd” doritor să se alimenteze de la două „vaci”, el şi-a exprimat regretul că în 1812 Rusia nu a „eliberat” întregul teritoriu al Moldovei, ci s-a oprit la Prut. „Dacă Imperiul Rus nu s-ar fi oprit la Prut, am fi avut acum o Moldovă întregită”, a adăugat prosteşte şeful formal al celui „de-al doilea stat românesc”. Oricît de exagerat şi inutil de provocator ar părea gestul lui Putin, acesta îi surprinde puţin pe observatorii atenţi ai mişcărilor Rusiei în regiunea noastră. Ea suflă în focul moldovenismului nu de azi şi nu de ieri, cînd pe furiş, cînd mai deschis, dar cu o perseverenţă ce poate părea de natură mecanică, absurdă, conectată la un perpetuum mobile sau o altă sursă inepuizabilă de energie. Moscova promovează un moldovenism hiperbolic, dus la extremă, separatist, fals, de natură (geo) politică, care să legitimeze „existenţa independentă a naţiunii moldoveneşti şi statalităţii ei în afara României”. 2. Mă număr printre generaţiile de elevi basarabeni norocoşi, cărora li s-a oferit posibilitatea să studieze în şcoală operele transcrise în chirilică ale clasicilor literaturii române interzişi în 1944, dar introduşi treptat, odată cu „dezgheţul” de după moartea lui Stalin, în manualele de „limbă şi literatură moldovenească”. Elevii din generaţiile precedente, inclusiv cea a lui Grigore Vieru, după cum a menţionat poetul cu diferite ocazii, nu au avut şansa de a-l citi pe Eminescu în şcoală. În mod paradoxal, datorăm unor moldovenişti faptul legalizării clasicilor literaturii române în RSSM. Fără sprijinul lor lucrul acesta ar fi fost imposibil. Un rol important i-a aparţinut ministrului învăţămîntului apoi a culturii de atunci, transnistreanului Artiom Lazarev, care va publica ulterior, în 1974, scandaloasa, provocatoarea lucrare ”Moldavskaia sovetskaia gosudarstvennost i bessarabski vopros” („Statalitatea sovietică moldovenească şi chestiunea basarabeană”), Sintetizînd şi expunînd pentru prima dată bazele (false) ale moldovenismului, formulînd, de facto, nişte pretenţii teritoriale faţă de România, dar şi faţă de Ucraina. Dăruindu-i preşedintelui Republicii Moldova harta Moldovei de pînă la 1812, Putin s-o fi inspirat din lucrarea lui Lazarev. Harta respectivă conţine şi teritorii care sînt acum parte a Ucrainei, aşa că Putin ţinteşte cu arma diversiunii şi a războiului în două ţări concomitent. 3. Hruşciov demolase monumentele lui Stalin, mobilizase „poporul sovietic” să ajungă şi să depăşească America din punct de vedere economic, şi fusese deja înlăturat de la putere printr-o conspiraţie a KGB-ului, cînd profesorul de „limbă şi literatură moldovenească” ne-a vorbit pentru prima dată de Junimea, de Convorbiri literare…. În acel context, relatările lapidare, pline de emoţie despre nişte evenimente care avuseseră loc cu aproape un secol în urmă, pînă la existenţa URSS, în Iaşiul luminilor, al lui Eminescu şi Creangă, al teilor şi „plopilor fără soţi”, păreau ireale, aveau aer de legendă, şi faptul că aparţineau cumva istoriei noastre ne făcea să ne simţim mai bine, mai bogaţi sufleteşte, să suportăm mai senin complexul de inferioritate care ni se inocula, din prima zi de şcoală. Din viaţa şi opera clasicilor literaturii române asimilate la orele de „literatură moldovenească” reconstituiam fragmente, „clipuri”, imagini pîlpîinde ale unei alte Românii, romantice, interzise, care ne captiva şi îşi făcea, timid, discret, loc în sufletele noastre, strîmtorînd mult România „burghezomoşierească”, „fascistă” a scriitorilor comunişti, ilegalişti, deveniţi „clasici” în viaţă ai „literaturii sovietice moldoveneşti” Deşi decizia recunoaşterii scriitorilor de peste Prut a fost motivată, cel puţin formal, de moldovenism, în mediul intelectual (ne referim la toţi oamenii care gîndesc), efectul a fost invers celui scontat. S-a cultivat moldovenism, dar lăstarii care au răsărit spre surprinderea autorităţilor sovietice aparţineau românismului. şi e firesc, deoarece nucleul moldovenismului natural, nemodificat genetic, nefalsificat, este românesc, asemănător, identic tuturor celorlalte nuclee etno-culturale regionale româneşti. După ce la congresul scriitorilor sovietici moldoveni din 1965 s-a cerut revenirea la alfabetul latin, conducerea de partid a RSSM, „dezmeticită”, a stabilit cu stricteţe nu numai criteriul geografic, dar şi cronologic în selectarea scriitorilor români de peste Prut, fiind acceptaţi doar moldovenii care au publicat în secolul 19. (Astfel au zburat din programa şcolară Caragiale, Slavici, Rebreanu, Coşbuc, dar şi Mihail Sadoveanu, în pofida reputaţiei sale de „prieten al Uniunii Sovietice”, singurul, de altfel, care se bucurase de „privilegiul” de a fi fost „tradus” din limba română în „limba moldovenească” şi publicat la Editura de Stat.) Textele scriitorilor admişi, Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Constantin Negruzzi, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihai Eminescu şi alţii au fost „periate” pentru a se elimina orice referire la „limba română” sau „poporul român”. Dar efectul scurtei perioade de dezgheţ, care ne-a schimbat percepţia asupra „literaturii moldoveneşti” şi a realităţii din RSSM, nu s-a încheiat aici. Aceasta s-a văzut în vara anului 1970, cu ocazia concertului formaţiei de muzică rock Mondial, primul grup de peste Prut admis la Chişinău. Bucuria şi entuziasmul, admiraţia şi triumful tinerilor a dat în clocot şi s-a revărsat în afara Teatrului de Vară, pe străzile Chişinăului. S-a ajuns la dezordine, la ciocniri (uşoare) cu miliţia. Autorităţile s-au speriat mai tare ca niciodată şi au luat de urgenţă măsuri, instaurînd pe Prut o cortină de fier. 4. Contrar aşteptărilor, moldovenismul n-a murit odată cu dispariţia subită a URSS. Generaţiile care au absolvit şcoala sovietică îl asimilaseră în mod obligatoriu, iar „detoxificarea” cere timp. Acţiunile autorităţilor sovietice urmaseră logica creării unui reflex condiţionat al „limbii moldoveneşti” şi „naţiunii moldoveneşti”, conform conceptului reflexului condiţionat al fiziologului rus Ivan Pavlov. Cine nega şi afirma că limba din manualele şcolare, în emisiunile radio şi tv, limba clasicilor literaturii române e româna sau că moldovenii sînt parte a poporului român era pedepsit drastic, putea să fie trimis în Gulag (mai cu seamă în primii ani de ocupaţie sovietică), lipsit de anumite drepturi cetăţeneşti, demis din funcţie, hărţuit periodic de KGB, declarat nebun. (În ultima vreme, istoricii au publicat documente care dovedesc acest lucru.) Ca nişte cobai adevăraţi, basarabenii nu avuseseră dreptul nici să pună la îndoială, să adreseze întrebări sau – horribile dictu! – să polemizeze pe marginea „teoriei” a două limbi romanice deosebite în România şi RSSM. Orice întrebare de acest fel era văzută ca un act duşmănos, însemna lipsă de loialitate, trădare şi se pedepsea respectiv. Doar cine recunoştea „limba moldovenească de sine stătătoare, înrudită, dar independentă de limba română” putea să spere că va fi recompensat într-o formă sau alta. Loialitatea faţă de regim era prioritară, preferabilă gradului de pregătire profesională. Pentru ca experimentul să fie cît mai convingător şi mai reuşit, condiţiile cobailor fuseseră modelate cît mai realist. De aceea, un timp, a fost urmărită cu indulgenţă receptarea radioului de peste Prut. (Un consătean mai înstărit din mahalaua noastră îşi cumpărase un aparat de radio „Rodina”, pe care îl acorda mereu pe unda Radio Iaşi, şi ţinea generos fereastra deschisă ca să se poată delecta şi vecinii săi cu melodiile transmise de acest post.) 5. Profesorul (învăţătorul, se spunea atunci) de „limbă şi literatură moldovenească” în şcoala medie din satul Ciutuleşti, fostul judeţ Soroca, se numea Dumitru Ipatievici Calin. Era transnistrean, din satul Plochi (adică Plopi), de pe lîngă Rîbniţa. şi profesorul de istorie, Petru Mihailovici Stalevski, era venit de peste Nistru, din satul Taşlîc, raionul Grigoriopol. El preda istoria URSS, care era sinonimă cu istoria Rusiei. (Istoria Moldovei lipsea, nu prezenta vreo urgenţă şi încă nu fusese scrisă de istoriografii sovietici moldoveni). Regimul avea încredere mai mare în transnistreni, decît în basarabenii trecuţi prin şcoala românească. Dar, contrar unor prejudecăţi, se poate spune că nu Calin şi, cu atît mai mult, nu Stalevski, veteran de război, erau stîlpii ideologici ai regimului la scara satului Ciutuleşti. S-au iscat mai mulţi localnici care să-i eclipseze din acest punct de vedere. Cum se face că vorbind limba moldovenească înţelegem bine ceea ce se transmite la Radio Iaşi în limba română? De ce numim limbile diferit, dacă folosim cam aceleaşi cuvinte, ne înţelegem bine unii pe alţii, avem aceeaşi scriitori? Reîntors din Siberia, mă bucuram încă de privilegiul naivităţii noului venit. Petru Mihailovici, cu care discutam, la el acasă, fiind coleg de clasă şi prieten cu fiul său, Slavic, rîse amuzat de întrebările mele, iar cînd i-am povestit că la Chişinău în mediul studenţesc se consideră că „limba moldovenească este de fapt limba română” răspunse serios. „Clar că-i aceeaşi limbă, dar nu căuta neplăceri. Stai deoparte, asta n-o să dureze mult, ei o slobozit oleacă hăţurile, ca să-i găbjască pe cei mai îndrăzneţi…”. Un alt paradox: asupra originalităţii „limbii moldoveneşti” se insista tot mai mult pe măsură ce aceasta se apropia de standardul limbii române. Treptat s-a ajuns la situaţia în care nu le separa decît alfabetul şi cîteva abateri ortografice şi ortoepice, unele de-a dreptul hilare. (S-a mai scris despre aceasta. Se insista, de exemplu, că norma „limbii literare moldoveneşti” pentru „mulţumesc” să fie doar „mulţămesc”, în niciun caz altfel. „Mulţumesc” era „româneşte”. Pînă şi folosirea numelor de persoane era strict reglementată, pentru a le feri de pericolul „românizării”. E de notorietate cazul poetului Gheorghe Meniuc, care, după introducerea africatei „ж” (ge), a revenit la numele său de debut din perioada interbelică, George Meniuc. Învinuit de românizare şi trădare a „poporului moldovenesc”, a fost avertizat că nu va fi publicat, dacă va semna cu acest nume.) Poeţii dedicau versuri „limbii moldoveneşti” în limba română, şi nu era vorba doar de conformism, ci de salvarea limbii române sub orice denumire. Exclusă din administraţie, marginalizată, strîmtorată tot mai mult în procesul educaţional, pe cale de a deveni doar „limbă de bucătărie”, viitorul ei arăta foarte sumbru. 6. Acum cei care şi-au format reflexul antiromânesc, românofob, ţintit de puterea sovietică, se consideră „patrioţi”, iar cei care au rezistat, şi-au menţinut conştiinţa trează, simulînd acceptarea „limbii moldoveneşti”, sînt numiţi „naţionalişti români” şi li se reproşează că ar trăda Republica Moldova. De conservarea moldovenismului sînt interesaţi toţi cei cărora nu le surîde, din diferite motive, reunirea Republicii Moldova cu România, preferînd status-quo-ul. Rusia găseşte aici înţelegere şi din partea unor state europene. Fiindcă tinerii nu moştenesc reflexele părinţilor, datele sondajelor de opinie relevă că numărul şi proporţia moldoveniştilor e într-o lentă, poate foarte lentă, dar sigură scădere, în pofida machiajului pe care l-a suportat moldovenismul, Moscova vrea să prindă trenul care pleacă. Recursul la această armă deja uzitată şi răs-uzitată e şi semnul unui deficit de mijloace, a unei disperări de cauză, a unei agonii imperiale continue după prăbuşirea URSS, la care trebuie să fim atenţi, căci prezintă pericole şi riscuri tot mai mari pentru românii din ambele state. Deşi moldovenismul de azi nu e chiar cel primitiv, grosolan, de ieri, e niţel fardat – se recunoaşte că în România şi Republica Moldova vorbim, „din punct de vedere ştiinţific”, „una şi aceeaşi limbă” – miza pe ignoranţă, pe un specific cultural regional pentru a ridica un zid nou pe Prut, pentru a ne ţine izolaţi în continuare pe noi de noi înşine, vorba regretatului Serafim Saka, este inerţială, spasmodică. Sfidînd epoca în care trăim, Rusia rămîne angajată în lupta sa iraţională împotriva timpului. Posibil Moscova să fi căzut în cursa propriilor scheme propagandistice, manipulatorii, să fi ajuns să creadă propriilor minciuni, aparenţelor înşelătoare, considerînd că RSSM şi, prin urmare, Republica Moldova ar fi o consecinţă a aspiraţiilor moldoveniste. În realitate e invers: moldovenismul este o consecinţă, un reflex condiţionat creat pe parcursul existenţei RSSM, nu o cauză a formării acesteia, cum încearcă să prezinte lucrurile anumite forţe politice legate sentimental (şi financiar) de Rusia, conectate la aparatele de reanimare ideologică de la Moscova. Moldovenii, împreună cu muntenii, au creat România, RSSM a fost creaţia ruşilor, după ce au ciopîrţit Basarabia şi RASSM. Iar Republica Moldova, stă doar în aparenţă pe fundamentul RSSM, „arhitecţii” ei fiind adepţi ai românismului, se vede din textul Declaraţiei de Independenţă, în care se vorbeşte despre „trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale”, se subliniază necesitatea lichidării consecinţelor „politico-juridice” ale Pactului Molotov-Ribbentrop, şi se reaminteşte despre „decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin”… 7. Orele de literatură română (cele de istorie erau, repet, despre Rusia) nu s-au pierdut în van, atingînd nişte coarde sensibile, unii le-ar numi azi anacronice, ignorate sau subapreciate de ideologii sofisticatului, perversului şi perfidului imperiu, care părea atunci indestructibil şi veşnic. Interesul pentru fraţii şi spaţiul de dincolo de Prut nu a dispărut după absolvirea şcolii, ci a prins rădăcini, deşi am urmat facultatea de economie la Institutul Politehnic din Chişinău, inevitabil am ajuns să descopăr şi urmele pe care le-a lăsat Convorbiri literare în cultura şi gîndirea românilor, contribuţia sa la construcţia statului român modern, la consolidarea unităţii naţionale. Nu se va şterge din memorie momentul cînd am publicat primul text despre realităţile basarabene în paginile acestei reviste legendare. Orice ar spune unii snobi, pentru o persoană care a făcut prima călătorie din viaţa sa păzit de soldaţi, într-un vagon de vite, şi a tras prima linie dreaptă cu coada linguroiului de lemn, care a mers la şcoală într-o izbă cu doar două săli de clasă, dintr-un sătuc al tăietorilor de pădure în adîncul taigalei siberiene, clasa întîi avînd lecţii împreună cu clasa a treia, în două rînduri de bănci, iar clasa a doua – cu clasa a patra, faptul publicării la Convorbiri literare din Iaşi înseamnă ceva, e ca un prim reper al apropierii de casă după o odisee culturală, dar şi politică, de aproape jumătate de secol. Cassian Maria Spiridon, care conduce revista de peste douăzeci de ani, ne telefonase la Chişinău, în 1990, în legătură cu constituirea Societăţii „Limba Noastră cea Română”, invitîndu-ne, pe cîţiva dintre membrii ei, la Iaşi, cazîndu-ne în propriul apartament şi apartamentele unor colegi de-ai săi de la ziarul Timpul, pe care îl edita atunci. Lider cu idei, vizionar, prietenul nostru Cassian are capacitatea de a apropia, de a uni oamenii, el a reuşit să formeze o echipă dedicată ideii nobile, generoase, de (re)construire, în spiritul vremii, a punţilor dintre români. La 150 de ani de la apariţia primului număr al revistei, publicaţia lucrează la crearea unui spaţiu literar şi cultural comun pentru toţi românii, dinăuntrul, dar şi din afara României, înfăptuieşte (împreună cu alte publicaţi), unirea românilor pe deasupra hotarelor ideologice, politice şi geopolitice. Rusia caută căi şi mijloace ca să oprească acest proces lent dar inevitabil. Trista legendă asiatică, publicată de Cinghiz Aitmatov, despre mancurtul irecuperabil care nu-şi mai recunoaşte mama din cauză torturii fizice nemaipomenite la care a fost supus, e totuşi o metaforă. Oricît am supralicita-o, o metaforă nu devine regulă, lege. Pe de altă parte, lentoarea îi descurajează pe nerăbdători, adepţi ai reunirii cît mai grabnice. Dar istoria îşi are logica ei proprie, scria Eminescu.

Revista indexata EBSCO