Jun 7, 2017

Posted by in Atitudini

 Cassian Maria SPIRIDON – O sută cincizeci de ani de Convorbiri literare (III)

 

Încă din prima serie, condusă de Iacob Negruzzi, foaia junimistă a fost recunoscută, de contemporani mai mult tacit, iar de urmaşi cu admiraţie, drept o revistă de orientare şi dominaţie culturală de mare importanţă în contra curentului iluminist promovat de autorii transilvani, aflaţi sub directa influenţă a Şcolii Ardelene, nu mai puţin de vestejirea beţiei de cuvinte, a agramatismelor şi subliteraturii şi imposturii întru afirmarea direcţiei noi maioresciene, care şi astăzi face legea, direcţie care s-a impus şi perpetuat în cultura naţională din ultimul veac şi jumătate.

Vasile Alecsandri, poetul naţiunii, colaborator constant cu începere din primul an (nr. 14, 15 septembrie 1867) la foaia în care, cu îndreptăţire, vedea o soră a României literare – revista înfiinţată şi păstorită de bardul de la Mirceşti, între 1 ianuarie şi 13 decembrie 1855 – intuieşte cu claritate evoluţia Convorbirilor literare: „Rolul la care este chemată pe scena literară va lua cu timpul o importanţă care se şi presimte de pe acum. Ea va realiza adevărata Academie în privirea gustului, în privirea armoniei şi a esteticii, care trebuie să prindă la formarea limbii noastre, căci, după părerea mea, pedanteriile Academiei bucureştene vor rămîne de rîsul generaţiilor viitoare” (apud Rodica Florea, „Convorbiri literare 1867-1894”, în Reviste literare româneşti din secolul al XIX-lea, Ed. Minerva, 1970).

Ibrăileanu publica în Viaţa românească (nr. 2/ februarie 1923), la moment aniversar, articolul: „La jubileul d-lui Iacob Negruzzi” – (împlinise 80 de ani) aici afirmă, despre autorul opului Amintiri din Junimea că a fost regizorul revistei societăţii şi conducătorul vestitei reviste. În termeni asemănători şi E. Lovinescu în studiul său Titu Maiorescu (volumele I şi II, publicate la Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II” în 1940), vorbind în primul volum despre Junimea şi membrii ei, ne spune că ultimii n-au constituit decît cimentul unei mari construcţii culturale colective, al cărei arhitect a fost T. Maiorescu şi regisor Iacob Negruzzi. Fără să fi fost scriitor de imaginaţie, spiritul teoretic al lui Maiorescu şi marele lui talent de expresie a dominat însă întreaga această societate de doctori, militari, matematici, filologi, istorici, profesori, avocaţi, economişti şi diletanţi (în felul lui Pogor) pentru a-le imprima o spiritualitate comună şi a impune culturii române o direcţie nouă şi organizată; făcând de toate cu o fecunditate impresionantă, poezii, mari poeme epice, schiţe, romane, piese de teatru, Negruzzi nu s’a înscris in istoria literaturii noastre decât ca putere executivă a imperialismului intelectual întrupat în Maiorescu, omul cu scriptele societăţii, directorul de un sfert de veac al „Convorbirilor literare”, rol important în procesul de formaţie a unei culturi...

Cînd o mişcare culturală, în afară de mortarul câtorva generaţii de oameni culţi, privind unitar şi serios problemele vieţii româneşti, a dat politicei pe P.P. Carp, criticei teoretice pe T. Maiorescu, poeziei pe M. Eminescu, prozei pe I. Creangă, teatrului pe I.L. Caragiale, istoriei pe A.D. Xenopol, filosofiei pe Vasile Conta – acea mişcare nu poate fi privită decât ca un fenomen de mare însemnătate.

În numărul din aprilie 1893 al Convorbirilor, Iacob Negruzzi publică un cuvînt Către cititori în care anunţă aducerea la conducerea foii a unui comitet de mai tineri condeieri: Teohari Antonescu, Al. Brătescu-Voineşti, Mihail Dragomirescu, D. Evolceanu, I.S. Floru, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, I.A. Rădulescu (Pogoneanu) şi François Robin. La nr. 1/ ianuarie 1895, anul XXIX, tot într-un cuvînt Către cititori anunţa trecerea sarcinii conducerii revistei asupra comitetului. Comitetul va perpetua şi dezvolta principiile estetice ale junimismului. „Din ianuarie 1895, cînd prim-redactor devine Mihail Dragomirescu, esteticienii maiorescieni încep o campanie împotriva ideilor estetice gheriste, apărînd autonomia artei. Dar literatura abandonează Junimea. Scriitorii se duc la alte reviste, de multe ori profesînd alte idealuri estetice.

Convorbiri literare devine o revistă de erudiţie în care predomină studiile de filozofie, de istorie, de lingvistică, scrise de personalităţi de prestigiu ştiinţific” (Rodica Florea).

Pentru trecerea în revistă a perioadei clasice a Convorbirilor literare (1 martie 1867 – 1 iulie 1944) vom apela la sinteza realizată de I.E. Torouţiu, la aniversarea a 75 de ani de la apariţia primului număr din „Convorbiri literare” şi publicată în anul 1942, la paginile 502-503-504 ale revistei.

1 Martie 1867 – 1 Mai 1893

Iacob Negruzzi, de la 1 Martie 1867 – 1 Mai 1893. „Pentru a dirige revista proiectată, societatea s-a interesat la mine, şi la 1 Martie 1867 a şi apărut No. 1 al „Convorbirilor literare”. Fără un moment de întrerupere, foaea noastră a apărut timp de 26 de ani; 18 ani în Iaşi, şi acum s-au împlinit alţi opt ani, de cînd ea se publică în Bucureşti… Cu începerea anului XXVII (1 Mai 1893) al Convorbirilor Literare mi-am asociat la direcţiunea şi redacţiunea revistei un număr de autori din generaţia tînără, despre care cred că au şi focul sacru şi statornicia muncei şi dragostea pentru adevăr şi frumos” (Iacob Negruzzi, în „Convorbiri literare”, 1 Aprilie 1893, nr. 12, An XXVI, p. 998/4).

Trebuie să adăugăm că, în acest interval, între 1 septembrie 1888 şi 15 martie 1889 (mai bine de jumătate de an), la conducerea revistei s-a aflat (interimar) Nicolae Petraşcu. În tot acest timp şeful publicaţiei, bolnav, se va afla la tratament în străinătate.

1 Mai 1893 – 1 Ianuarie 1895

Iacob Negruzzi, 1 Mai 1893 – 1 Ianuarie 1895, „cu un comitet de tineri nenumiţi, din care face parte I.Al. Brătescu-Voineşti şi desigur unii dintre cei pe cari îi întîlnim în a treia formaţie”:

III. 1 Ianuarie 1895 – 31 Decembrie 1899

„După doi ani de împreună lucrare, am dobîndit încredinţarea că acei tineri vor şti să ducă înainte cu succes opera începută de generaţia precedentă şi vin astăzi să trec asupra lor sarcina purtată de mine cu atîta dragoste timp de 28 ani” (Iacob Negruzzi, în „Convorbiri literare”, 1 Ianuarie 1895, nr. 1, An XXIX, p.1).

Comitetul de conducere se compune din următorii membri: Teohari Antonescu, Nicolae Basilescu, I.A. Brătescu-Voineşti, Mihail Dragomirescu, Dimitrie Evolceanu, I.S. Floru, Petre P. Negulescu, I.A. Rădulescu-Pogoneanu, Fr. Robin.

1 Ianuarie 1900 – 31 Decembrie 1901

Comitetului din formaţia a III-a li se adaugă următorii membri: Gr. Antipa, I. Bogdan, D. Bungeţeanu, C. Litzica, P. Missir, L. Mrazec, A. Naum, D. Onciul, St. Orăşanu, Erm. Pangrati, I. Paul, Al. Philippide, M. Săulescu, N. Voinov, N. Volenti.

1900

Mai tîrziu, în 1900 intră în comitet şi V. Babeş şi I.A. Bassarabescu.

1901

I.A. Brătescu-Voineşti demisionează din comitet.

VII. 1902-1906

Director I. Bogdan, cu următorul comitet: C. Alimăneşteanu, Gr. Antipa, T. Antonescu, X. Basilescu (m. 1904), G. Bogdan-Duică, I.A. Bassarabescu, A.C. Cuza, M. Dragomirescu, D. Evolceanu, I.S. Floru, N. Iorga (din 1906), C. Litzica, S. Mehedinţi, P. Missir, L. Mrazec, G. Murnu, A. Naum, P.P. Negulescu, D. Onciul, Şt. Orăşanu (m. 1905), Erm. Pangrati, I. Paul, Al. Philippide (demisionează în 1905), C. Rădulescu-Motru, I.A. Rădulescu-Pogoneanu, Fr. Robin, M. Săulescu, N. Voinov, N. Volenti.

VIII. 1907-1923

Director Simion Mehedinţi, cu un hiatus datorat Războiului de Reîntregire, 1916-1918, cînd revista îşi întrerupe apariţia.

1924 – 20 Februarie 1939

Director Al. Tzigara Samurcaş.

De la 20 Februarie 1939 – 1 Iulie 1944

Director I.E. Torouţiu.

Epoca dintre 1885, după strămutarea revistei şi directorului ei în Capitală, pînă în 1900 foaia junimistă îşi afirmă, cum remarcă şi Tudor Vianu în capitolul Junimea (Scriitori români, vol. II, Ed. Minerva, 1970) un precumpănitor caracter universitar. Drumul prin Convorbiri devine drumul către Universitate. Este epoca în care se stabileşte pentru trei sau patru decenii de aci înainte configuraţia Universităţii, mai cu seamă a celei bucureştene şi în care, din cenaclul Junimii, se desprind figurile cele mai proeminente ale ştiinţei şi oratoriei universitare. În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul istoriei şi al ştiinţelor na­turale. Pe lîngă vechii membri, el cuprinde acum pe: Gr. Antipa, I. N. Bazilescu, I. Bogdan, L. Mrazec, A. Naum, D. Onciul, Şt. Orăşanu, E. Pangrati, I. Paul, A. Philippide, G. Litzica, S. Mehedinţi, P. Missir, D. Bungetzianu, M. Seulescu, D. Voinov şi N. Voletti. Nume de vechi colaboratori se amestecă deci cu altele noi, mai puţine din sferele literare mai multe din cele savante şi universitare.

În acest interval Convorbirile primesc şi colaborările lirice, dar şi traducerile tinerei glorii de peste munţi, George Coşbuc.

După 1900 conducătorul comitetului redacţional este I. Bogdan, alături de care aflăm, pe lîngă cei deja nominalizaţi, şi pe Gr. Antipa, I.N. Bazilescu, L. Mrazec, A. Naum, D. Onciul, Şt. Orăşanu, E. Pangrati, I. Paul, A. Philippide, C. Lizica, S. Mehedinţi, P. Missir, D. Bungetzianu, M. Seulescu, D. Voinov, N. Volenti.

Pînă în 1900 revista îşi perpetuează caracterul ei tradiţional literar şi filosofic, după cooptarea lui I. Bogdan şi preluarea de către acesta a directoratului (1902-1906), Convorbirile, devin, cum precizează şi Tudor Vianu în capitolul amintit, o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se disting, alături de propriile studii ale lui Bogdan, acele ale lui D. Onciul, N. Iorga, Şt. Orăşanu, G. Bogdan-Duică, C. Em. Krupenski etc. Şi de unde vechile lupte ale Convorbirilor fuseseră purtate pe teme de cultură generală, acum este vremea polemicilor erudite ale lui Bogdan împotriva lui Gion, ale lui Iorga împotriva lui Xenopol şi Tocilescu, ale causticului erudit, Şt. Orăşanu împotriva lui Pompiliu Eliade, Frédéric Damé, O. G. Lecca etc.

Structura revistei suferă modificări vizibile, în prim plan trecînd, în locul literaturii, studiile de istorie.

La finalul numărului din decembrie 1906 este inserată o Înştiinţare prin care directorul îşi anunţă retragerea: „Subsemnatul, fiind împovărat cu câteva lucrări personale ce nu-mi mai îngădue să mă ocup de redactarea Convorbirilor Literare, mă retrag, cu începutul anului viitor, delà direcţiu­nea acestei reviste, rămânând însă colaboratorul ei, împreună cu cei mai mulţi din actualii membrii ai comitetului de redac­ţie. Direcţiunea Convorbirilor Literare a fost încredinţată co­legului nostru S. Mehedinţi, căruia au a se trimete de aci înainte toate manuscriptele destinate Convorbirilor, precum şi revistele, ziarele sau alte publicaţiuni ce au schimb cu această revistă.

Mulţămind celor ce m’au ajutat, în curs de şapte ani, să duc mai departe această revistă, care şi-a împlinit cu cinste al patruzecilea an al existenţii sale, fără să se abată delà principiile sănătoase ale fundatorilor ei, îi rog pe toţi să continue a da acelaş sprijin – aş dori chiar un sprijin mai statornic – noului director.

Bucureşti, 15 Dechemvrie 1906

Semnat: Ioan Bogdan.

Totuşi, seria I. Bogdan nu-i lipsită de prezenţa unor scriitori importanţi: M. Sadoveanu, Şt.O. Iosif, Ioan Slavici, Ilarie Chendi, D. Anghel, Em. Gârleanu, Brătescu-Voineşti, Mihai Dragomirescu, George Coşbuc, I.A. Bassarabescu, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Lazăr Şăineanu, G.T. Kirileanu, G.Dem. Teodorescu, Duiliu Zamfirescu, Tiktin.

În 1906, numerele 3-5 marchează intrarea în al 40-lea an de existenţă a Convorbirilor literare. Numărul se deschide cu Amintiri din Junimea ale lui Iacob Negruzzi, capitolul: Convorbiri literare, Titu Maiorescu scrie despre Octavian Goga şi volumul său Poezii apărut în 1905, ca despre evenimentul literar al anului, avem dintre fondatorii Junimii, saluturi din partea lui P.P. Carp, T. Rosetti dar şi a lui N. Gane. Tot în numărul aniversar semnează Mihail Dragomirescu o încercare de nou articol program, Direcţia noastră literară, cam prolix, dar în linia generală junimistă. Avem un scurt istoric al contextului naşterii Junimii şi revistei în care au fost de la debut atacate formele fără fond: „Această formă fără fond, această manifestare superficială fără substrat sufletesc, acest manierism şi neadevăr, era ţinta ironiei ce pornea din sânul Junimei; dar fiindcă e greu să se deosibească forma de fond, cei ce se simţeau izbiţi de săgeţile ieşene au pu­tut uşor – mai cu seamă că aveau superficialitatea spiritului public cu dânşii – să înfăţişeze Junimea ca o societate de cosmopoliţi, care nu despreţuesc numai falsul sentiment naţional, ci chiar sentimentul naţional însuşi”.

Pentru a continua peste cîteva zeci de rînduri, în linia maioresciană: „Şi din momentul ce avea datoria să întrebuinţeze mijloacele cele mai potrivite pentru exprimarea simţirii lui, el trebuia să aibă mai întâi de toate o adâncă cunoştinţă a comorilor naturale ale limbii româneşti, singura în stare ca să exprime o simţire ro­mânească. Acesta este întreg fundamentul acelui râs al societăţii Junimea, când se citea vre-o odă naţională searbădă, şi aceasta este ideea de căpetenie a Criticelor d-lui Maiorescu, care a dus cu atâta succes lupta în contra mediocrităţilor, ce se adăposteau sub răbdătoarea mantie a naţionalismului. Pentru triumful acestei idei s’au înfiinţat Convorbirile literare. Ros­tul lor în mişcarea noastră literară acesta a fost: izgonirea falsităţii sentimentale din poezie, ori de ce natură ar fi fost intenţiile scriitorului; – şi întronarea în poezie a adevărului simţirii cu toate cerinţele de formă trebuincioase desăvârşitei lui exprimări.

Sub steagul acestei idei s’au desvoltat ori s’au perfecţionat scriind la Convorbiri literare mai în­tâi Alecsandri în a doua perioadă, Iacob Negruzzi, Naum, Gane, Slavici, şi, mai presus de toţi, Eminescu, alături cu figura, unică în felul său, a lui Creangă mai apoi, Volenti, Ascanio, Vlahuţă şi cel mai artist decât toţi, Caragiale; – şi, în fine, mai mult sau mai puţin conştient – poeţii, noveliştii şi dramaturgii mai noi, Coşbuc, Popovici-Bănăţeanu, N.I. Basilescu, Brătescu-Voineşti, Murnu, Bassarabescu, Leonescu, Nanu, losif, şi cel mai elegant decât toţi, Duiliu Zamfirescu. Ei au fost, la deosebite epoce, exemplificarea vie a marelui adevăr, susţinut de Convorbirile literare prin organul critic al d-lui Maiorescu, şi prezenţa operelor lor în coloanele acestei reviste arată cu evidenţă rostul ei literar”.

Fără a adăuga noi elemente la direcţia nouă, bine şi de mult instituită prin pana lui Maiorescu, criticul de serviciu al Convorbirilor conchide: „Ţinând socoteala de acest fapt, putem da vechiului principiu, veşnic nou în esenţa lui, al Convorbirilor, o nouă formulare. Poezia nu e chestiune de conţinut – ci de formă, bine înţeles în limitele unui sentiment totdeauna adevărat. Poetul îşi poate alege orice materie de inspiraţie; ceea ce însă i se cere – după ce a fost absolut liber în alegerea materiei – este de a realiza într’însa frumosul, adică a-i da o formă, prin care să se exprime cu claritate senti­mentul, ce se leagă în mod natural de acea materie. Ţăran şi orăşan, din viaţa de sus sau cea de jos, – din mijlocul naturii sau din mijlocul vieţii sociale, – din sferele nobile ale simţirii sau din cele vulgare, – una ţi se cere, poetule: să fii artist adevărat. Acesta este crezul nostru, şi cu el pornim mai departe la muncă, fiind siguri că toţi scriitorii, cari în creaţiunile lor iubesc mai întâiu de toate adevărul artistic, ne vor însoţi”.

La finalul numărului jubileu, 3-5/1906, citim, Din partea direcţiunii: „Spre a nu întârzia prea mult apariţia acestui număr jubiliar, anunţată pentru luna Martie, am fost siliţi, cu părere de rău, a amâna pentru numerele viitoare publicarea articolelor trimise de d-nii : D. Onciul, C. Meissner, I. T. Merci, Dr. G. Marinescu, I. Bianu, I. A. Rădulescu-Pogoneanu, I. Floru, C. Litzica, II. Chendi, Gr. Taitsan, G. M. Murgoci, Em, Gârleanu, I. Petrovici, A. Lăpedatu, V, Pârvan, C. Moisil, Tr. Bratn, N. Dobrescu, I. Valaori, G. Alexici ş. a.

Cu ocazia aceasta, mulţămim tuturor celor ce s-au grăbit a răspunde la apelul nostru din 31 Ianuarie a.c. sau ne-au trimis felicitări; mulţămim în special Societăţii Academice România Jună din Viena…”

În articolul Un nou articol program, format din trei părţi: După 71 ani, Însemnări din trecut şi Încrestări pentru viitor, I.E. Torouţiu consemna în numărul 1, ianuarie 1939 – cînd prelua directoratul revistei, în partea a doua cîteva observaţii privind activitatea lui Mihail Dragomirescu şi scăpările lui critice, scăpări ce au determinat pe Maiorescu să-i refuze direcţiunea în favoarea lui Simion Mehedinţi.

Un exemplu de inadecvare, ca să ne exprimăm elegant, este afirmaţia că: „O poezie bună de-a lui Cerna, face mai mult decît toate poeziile acestui cîntăreţ al Ardealului”; cîntăreţul fiind Octavian Goga.

„Urmărind viaţa Convorbirilor literare, spune I.E. Torouţiu, şi scrutând atitudinea personalităţilor care se succedau la conducerea revistei după indicaţia acelui Spiritus regens, care a rămas totdeauna Titu Maiorescu, se va înţelege uşor pentru ce noua vacanţă de la sfârşitul anului 1906 a fost încredinţată lui Simion Mehedinţi şi nu lui Mihail Dragomirescu, criticul şi estetul, care dăduse probe şi de putere constructivă şi, la nevoie, distructivă, în activitatea sa de la Convorbiri literare.

Şi tot aici, ultimul director interbelic al foii junimiste îndreptăţeşte decizia lui Maiorescu: „Alegerea lui S. Mehedinţi ca director al Convorbirilor literare a fost – un fapt care se încadra în tradiţia atât a revistei, cât şi a societăţii Junimea. Noul conducător vine în timpul frământărilor din viaţa socială, lupta pentru limba românească a lui N. Iorga din 1906, răscoalele ţărăneşti din 1907 – şi de efervescenţă în literatură: Sămănătorul, Luceafărul (Transilvania), Junimea Literară (Bucovina), Ramuri, Viaţa Românească, Neamul Românesc, Vieaţa Nouă, apoi Convorbiri [critice]”.

Numărul pe ianuarie 1907 se deschide cu articolul Către cititori, semnat Redactor, dar scris probabil de noul director Simion Mehedinţi, unde se consemnează: „Azi, istoria nu mai lipseşte. Avem opere în adevăr remarcabile, iar direcţiunea d-lui I. Bogdan a reprezentat în viaţa revistei noastre o epocă de reală înflorire a studiilor din această specialitate. Apoi, paralel cu publicaţiunile Academiei şi cu scrierile istoricilor ajunşi la maturitate, au mai ieşit din seminariile d-lor D. Onciul şi N. Iorga multe schiţe şi chiar cîteva lucrări mai întinse, care dovedesc mai presus de orice îndoială că în istoriografie am intrat definitiv pe calea cea bună. Convorbirile au căpătat de pe urma acestor studii o însemnătate nouă, iar preţioasa colaborare a d-lui Bogdan şi a celorlalţi istorici e o garanţie că revista va răsfrînge şi de aici înainte această latură a mişcării noastre literare”.

Noua direcţiune îşi propune a reprezenta, se înţelege, mai mult partea literară, fără a renunţa la literatura ştiinţifică propriu-zisă; perpetuînd vechiul criteriu în alegerea colaboratorilor: desăvîrşita libertate în marginile talentului şi onestităţii ştiinţifice. „Ca şi în trecut, va putea scrie la această revistă oricine are ceva de spus şi o poate spune cu demnitatea literară cuvenită. Talentului trebuie să-i acordăm prerogativa de a fi fără rezerve, totdeauna şi către toţi”.

Se crede de cuviinţă a se sublinia, ca principiu, „să fii însă – acesta este esenţialul. Căci fiecare, dacă e «cineva» îşi are locul şi rostul său deplin în armonia creaţiunii ştiinţifice”.

Convorbirile îşi propun a fi, sub direcţiunea lui S. Mehedinţi, deschise în continuare tuturor scriitorilor de seamă, din toate hotarele pămîntului românesc.

Tot aici crede necesar a preciza: „După ce am trecut de timpurile naive, cînd scrisul oricui era considerat ca operă de preţ literar, numai pentru bunele sale intenţii cu privire la poporul românesc, am ajuns, cred, la destulă maturitate, spre a înţelege că literatura şi politica sînt două sfere de activitate deosebită. E un adevăr cîştigat, că literatura trebuie să fie liberă de orice amestec cu ale politicii; iar dacă unii mai vînează încă interesul politic sau alte interese personale îmbrăcîndu-se în haina literaturii, aceasta e o rătăcire, care se va pedepsi de la sine, ca orice atitudine dubioasă”.

Cuvîntul Către cetitor al noii direcţiuni se încheia cu: „Tradiţia va fi deci urmată şi întărită în toate direcţiile potrivit cu nevoile timpului. Acestea sînt speranţele noastre. Şi cu acest gînd, revista ale cărei începuturi de acum 40 de ani se depărtează tot mai mult de domeniul liniştit al istoriei, cu credinţa în viitor, adresează tuturor scriitorilor care nu atîrnă de nimeni decît de talentul lor, îndemnul de a o sprijini printr-o colaborare dezinteresată şi de a transmite astfel urmaşilor nu numai un organ de o deplină libertate literară în marginea frumosului, dar şi de o desăvîrşită libertate a cugetării ştiinţifice, filosofice şi politice în marginea adevărului”.

Revista se va afla sub direcţia lui Simion Mehedinţi (geograf, teoretician al culturii, etnograf şi pedagog) pînă la sfîrşitul lui 1923, cu un hiatus datorat Războiului de Reîntregire (1916-1918), cînd Convorbirile îşi întrerup apariţia. În ianuarie 1919 îşi reiau apariţia şi primul număr din anul LI se deschide cu articolul Spre altă jumătate de veac – semnat tot Redacţia şi scris, probabil, tot de S. Mehedinţi. Textul încearcă a răspunde la întrebarea: ce menire poate avea de aici înainte cea mai veche publicaţie literară a Românilor? După o destul de largă trecere în revistă a mersului nostru prin istorie pînă la realizarea României întregite, se crede necesar a se menţine „cît mai viu spiritul critic în ordinea socială. După cenzura literară a lui Maiorescu, prin care am ajuns să deosebim talentul de mediocritate, e mare nevoie de o cenzură morală, care să ne ajute nu numai a despărţi adevărul de eroare în măsurile de organizare socială, dar totdeauna de a distinge la timp pe oamenii care cugetă cinstit dintre cei fără cinste.

Atîta numai, că opera aceasta de verificare morală e neasemănat de grea. Pentru critica literară a fost de ajuns un singur om. Pentru cea socială, în lipsa unei mari personalităţi politice, munca de veghe necurmată va trebui să fie îndeplinită de toţi oamenii corecţi, care au o reală dragoste de binele obştesc. Convorbirile vor ţine paginile lor deschise oricărei conştiinţe drepte şi luminate, care, strîmtorată de minciunile convenţionale, va simţi nevoia să caute scăpare în publicitate. Cînd răposatul Aurel Popovici a avut de spus un adevăr care nu plăcea tuturor, aici l-a spus. Cînd economistul Garoflid a simţit nevoia – deşi era inspector general al agriculturii – să arate că chestia agrară e mai grea decît şi-o închipuiau sferele oficiale în 1907, tot aici şi-a publicat luminoasele sale studii… Singura noastră ţintă e, pe cît se poate, afirmarea punctului de vedere ştiinţific în chestiile sociale şi potenţarea vieţii poporului nostru pe căile drepte ale muncii şi culturii”.

Vorbind despre viitorul naţiunii afirmă: „îl credem capabil de a trăi printre celelalte neamuri ale lumii, nu numai prin buna stare economică şi ştiinţă, ceea ce este onorabil, dar şi printr-o artă originală, ceea ce este nemurirea însăşi. Pentru cei care au acest gînd, poporul românesc nu e o plebe zoologică, gata de a fi plecată şi îndemnată spre imitarea orişicui, adică a oricărei mode străine, ci e fiinţa tainică a viitorului, înaintea căreia se închină toată viaţa noastră de azi”.

O altă prioritate a revistei după reîntregire va fi: munca pentru unificarea limbii şi păstrarea caracterului ei propriu… „Convorbirile literare, după cum s-au împotrivit odinioară celor ce voiau să schimonosească limba, latinizînd-o, tot aşa vor căuta acum să îndrepte ochii tinerilor scriitori tot către graiul poporului, temperînd pe cît se poate tendinţa de înnoire pripită.

Vom căuta deci, alături de unitatea formală a statului, să păstrăm şi să întărim unitatea reală a cugetului şi a simţirii prin răspîndirea aceleiaşi limbi literare. Căci limba nu e numai un mijloc mecanic de a stabili legături de la om la om, ci e un organism viu şi înviorător mai ales prin conţinutul ei, adică prin operele care reprezintă sufletul unui popor. Iar în această privire, Convorbirile literare au o veche şi bogată tradiţie. Timp de o jumătate de veac, revista întemeiată de Junimea a fost mereu un organ de unificare naţională. Alături de Alecsandri, Negruzzi, Eminescu, Creangă, Maiorescu şi alţi scriitori din ţară, în paginile revistei au ieşit la lumină: Popa Tanda al lui Slavici, Nunta Zamfirei a lui Coşbuc, În lume a lui Popovici Bănăţeanu, poeziile în dialect ale lui Vlad de la Marina, începuturile lui Şt.O. Iosif, studiile lui Aurel Popovici şi Gheorghe Popovici (Bucovineanul) şi ale altor scriitori de peste hotare, cum le ziceam pînă ieri. – Am pomenit numai pe cei morţi. De-am înşira şi pe cei care sînt în viaţă, lista ar fi cu mult mai lungă.

Prin urmare, tradiţia care ne-a adus pe toţi la aceeaşi limbă literară şi ne-a ţinut în atingere cu limba şi literatura poporului, trebuie mai mult decît orişicînd păstrată şi întărită”.

În încheierea gîndului prin care se marcau 50 de ani de neîntreruptă apariţie citim: „Astfel, păşind pragul unei alte jumătăţi de veac, colaboratorii Convorbirilor au temeinică nădejde că moştenirea primită de la generaţia trecută va fi mereu sporită.

Cu toată pornirea negustorească a timpurilor din urmă, care i-a făcut pe unii scriitori mai tineri să spună ubi et orbi că ei scriu «pentru bani şi pentru slavă», noi rămînem credincioşi tot concepţiei senine a întemeietorilor şi prietenilor acestei reviste care n-au scris nici pentru bani, nici pentru slavă, ci pentru adevăr şi frumos.

Cu acest gînd, lucrînd împrejurul unui organ care prin vechimea lui a devenit bunul comun al tuturor iubitorilor de cultură românească, cei care îngrijesc azi revista au siguranţa că scriitorii care înţeleg rostul vremurilor de azi, vor ajuta cu aceeaşi căldură, ca şi în trecut, cea mai veche foaie literară a românilor. Ba nădăjduim într-o colaborare şi mai vie, deoarece timpurile de apăsare au încetat, iar neamul nostru, intrat în faza maturităţii, e chemat să-şi dea acum toată măsura puterilor ca factor în cultura Europei”.

La numărul 1, ianuarie 1920, anul LII, în articolul de deschidere Altă generaţie, după o rapidă punctare a realizărilor publicaţiei junimiste de-a lungul timpului, cel care semnează sub anonimatul generic Redacţia (probabil S. Mehedinţi) scrie: „Fie ca în 1967, urmaşii noştri să poată serba într-un stat românesc de cel puţin 40 de milioane, centenarul revistei întemeiată în Moldova ciuntită de la 1867. Dorim poeţilor şi prozatorilor de atunci să fie mai senini decît Alecsandri, mai străluciţi decît Eminescu, mai drepţi decît Maiorescu, mai populari decît Creangă şi mai artişti decît Caragiale”.

Cine ar fi gîndit la 1920 că ghilotina comunistă va devia dramatic drumul nostru în istorie!”

A cincea epocă a Convorbirilor, cum o periodizează Tudor Vianu, coincide cu lunga direcţie a lui S. Mehedinţi, în timpul căreia arhiva de cercetări istorice se completează cu una de filosofie, unde apar contribuţiile gînditorilor, la începuturile lor atunci: I. Petrovici, G. şi M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian. Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait Cerna, a cărui colaborare începuse însă de sub direcţia anterioară. În latura îndrumării critice nimic nu poate fi pus alături de marea epocă ieşană şi nici de dezvoltarea ei ulterioară prin contribuţia unui P.P. Negulescu şi Mihail Dragomirescu. Apariţia lui E. Lovinescu este de scurtă durată, rostul criticului urmînd să se precizeze mai târziu şi aiurea.

Lovinescu va fi constant colaborator, între 1910-1914, al Convorbirilor din seria Mehedinţi, aici îşi publică, între altele unul dintre textele sale teoretice definitorii: A zecea muză: critica. În Critice V, 1922, publică un text: S. Mehedinţi, în care este foarte dur şi nu lipsit de ironie cu adresă la activitatea acestuia în general şi mai ales ca director al Convorbirilor: „D. Mehedinţi nu aparţine literaturii prin incompetenţa cu care conduce Convorbirile literare; nu aparţine ştiinţii prin manualele sale didactice destinate şcolilor urbane şi rurale; nu aparţine politicii militante prin rarul contact cu puterea. Prin introducerea relativismului în noţiuni integrale, el este totuşi un conducător literar, un om de ştiinţă şi un bărbat politic; critica e redusă la talentul de a scrie-frumos, ştiinţa la calităţi didactice, politica la ora­torie. Disociate cele mai adese, aceste însuşiri coexistă în d. Mehedinţi. Neîndestulătoare în sine, ele devin pozitive prin raportare: d. Mehedinţi scrie prea frumos pentru un om de ştiinţă; e prea didactic pentru un om de litere; iar pentru un bărbat politic, are talente literare şi ştiinţifice, în adevăr impunătoare. Insuficient, dar multiplu, el e necesar unui început de cultură nediferenţiată încă şi figurează cu cinste la Academie, la Universitate, pe banca guvernului sau în fruntea unei reviste venerabile.

Valorificat prin totalitatea activităţii, renunţăm de a-l urmări pe d. Mehedinţi în diversele ei categorii. Omiţîndu-i, deci, opera variată şi inconsistentă, şi cu riscul de a ieşi din cercul îndeletnicirilor noastre pur literare, nu vom fixa aici decît interesantul caz psihologic al unui om ce ne apare în atitudinea echivocă a unui ambiţios, deşi ambiţia lui n-a depăşit limitele normale şi, oricum, e mai justificată decît la mulţi alţii. Indulgentă, în genere, cu arivismul politic, opinia publică e prea riguroasă cu acest bărbat de o relativă consecvenţă şi decenţă publică şi privată”.

Nota însoţitoare este încă mai zdrobitoare şi-l include şi pe urmaşul acestuia la cîrma Convorbirilor, Al. Tzigara-Samurcaş: „Nu poate exista un sentiment mai dureros decît sentimentul celor ce iau în mînă un număr din Convorbiri literare, venerabila strajă a începuturilor literaturii noastre. Credeam că o dată cu d. S. Mehedinţi s-au mistuit toate posibilităţile incompetenţii puse de împrejurări în fruntea unei reviste condamnate ani de zile de a se face singură din alăturarea unor articole ştiinţifice sau isto­rico-literare lingă operele poetice ale d-lui Eugen Ciuchi sau lingă stihurile unui magistrat, în care se preamăreau meritele cărţii verzi a lui T. Maiorescu cu ocazia războiului balcanic. Calvarul Convorbirilor literare nu s-a sfîrşit însă nici cu retragerea d-lui S. Mehedinţi în sînul preocupărilor sale didactice; incompetenţa lui gravă a fost înlocuită cu incompetenţa zâmbitoare a d-lui Al. Tzigara-Samurcaş. Ce legătură putea fi între acest cunoscător de oua vopsite şi literatură este încă o problemă fără soluţie, deoarece şi pentru d. Tzigara-Samurcaş, ca şi pentru d. Mehedinţi, o poezie rămîne tot un zgomot inoportun ca un geam spart sau ca o salvă de artificii într-o sală de bal. Situaţia Convorbirilor nu s-a schim­bat, deci, cu nimic, sub raportul literar ea continuă a fi inexistentă şi va fi mereu aşa pînă ce conducătorii vor înţelege că o revistă adevărată nu e o juxtapunere de material eterogen oricare ar fi el, ci o masă omogenă organizată prin prestigiul şi competenţa unui singur animator. La conducerea revistelor literare n-au ce căuta istoricii, geografii sau colecţionarii cusăturilor naţionale, ci critici cu un ideal estetic determinat, cu experienţă şi competenţă literară şi, mai presus de toate, cu simţul contemporaneităţii, căci a imita pe răposaţi înseamnă a ignora elementul esenţial al per­sonalităţii lor, adică simţul pururi prezent al viabilului”.

Diatribele şefului de la Sburătorul (revistă onorabilă, dar care, trebuie să recunoaştem, are merite mult sub cele ale Convorbirilor, şi care nu s-a ridicat la înălţimea dezideratelor lui Lovinescu, deşi revista îndeplinea, nu-i aşa, condiţia ce o enunţase el mai sus) ar putea fi provocate de neşansele proprii de accedere la o catedră universitară – Convorbirile în epocă fiind recunoscute ca o rampă sigură către Universitate. Sunt urmări cărora le cade victimă Simion Mehedinţi, în fond cu totul nevinovat în frîngerea drumului criticului către o catedră universitară şi cu totul exagerate în ce priveşte competenţa în realizarea Convorbirilor.

În Primăvara literară, publicată la Alcalay în 1914, S. Mehedinţi adună mare parte din paginile publicate de la preluarea Convorbirilor, în principal editorialele. Prefaţa ce însoţeşte culegerea este lămuritoare în ce priveşte scopul editării; sînt pagini privitoare la mişcarea literară dintre anii 1905-1914. Din capul locului sîntem lămuriţi asupra scopului urmărit de Convorbiri literare: „Ţinta deosebită a celei mai vechi reviste române a fost de a îndruma cultura noastră pe căi adevărate şi de a pune la îndemînă scriitorilor un organ de manifestare artistică, liber de orice alte preocupări”. Recunoaşte că noua direcţie „şi-a formulat chiar din cei dintîi ani principiile sale călăuzitoare prin discuţia de idei cuprinsă în Critice. Aşa că sarcina urmaşilor a devenit după aceea mai mult etică: să apere normele de apreciere, dobîndite prin atingerea cu cultura europeană, şi să păstreze nestinsă flacăra iubirii de ideal, aşa cum fusese păzită sub privegherea întemeietorilor revistei şi a întîiului ei director, Iacob Negruzzi.

De la o vreme însă, preocuparea etică a dobîndit chiar un fel de precădere. Căci cei izbiţi de asprimea criticelor din Convorbiri, neputînd nega adevărul, şi neavînd nici destulă seninătate spre a-l respecta, au căutat să se răzbune, aruncînd revistei ponosul: că vrea să descurajeze pe literaţii români; că e o şcoală de pesimism, de cosmopolitism şi de alde astea. Aşa că, după înlăturarea neadevărului literar, trebuiau respinse acum şi aceste neadevăruri de ordine morală”.

Şi într-adevăr preocuparea etică va fi o constantă a celui de-al treilea director al vechii reviste române. Cu atît mai mult cu cît autorul Terrei considera estetica o chestie de geniu, pe cînd etica o chestie de disciplină individuală.

Coordonarea revistei va fi şi un prilej, cum şi subliniază, pentru ctitorul şcolii naţionale de geografie de a-şi exprima în paginile Convorbirilor cîteva păreri cu privire la cultura românească. Pagini ce vor fi adunate în cîteva volume, între care şi cel la care facem trimitere.

Comemorarea lui P. Cerna îi prilejuieşte lui S. Mehedinţi cîteva constatări pertinente. La poetul atît de prematur dispărut remarcă fericita împerechere dintre talent şi acea potrivire superioară a vieţii, pe care o numeşte caracter, de unde va concluziona: dacă talentul poate fi privit ca floarea vieţii, caracterul e însăşi cununa talentului.

De altfel, în Puteri nouă, publicat în ianuarie 1914, lasă a se înţelege unele gînduri ce-l preocupau pe diriguitorul Convorbirilor în ce-l priveşte pe Panait Cerna şi viitorul revistei, neîmplinite de dispariţia, în 1913, dintre cei vii a poetului. (Intenţii ce vor fi dezvăluite într-o notă la Premise şi concluzii la Terra, carte publicată abia în 1946). Aici sînt notaţi şi colaboratorii din acel moment ai Convorbirilor. Dacă în ramura ştiinţifică semnau Gr. Antipa, I. Atanasiu, Ionescu-Buzău, Tr. Lalescu, N. Leon, I. Simionescu şi D. Voinea, mişcarea filosofică era reprezentată de P.P. Negulescu, I.A. Rădulescu-Pogoneanu, I. Petrovici, D. Gusti, C. Antoniade, N. Djuvara, A. Antoniade şi M. Florian. Fapte ce-l îndreptăţesc să afirme că ar fi destul şi atît spre a dovedi că, alături de colaboratorii mai vechi, s-au adăugat an după an puteri nouă, care au ţinut revista noastră la nivelul nevoilor culturii româneşti de pînă astăzi.

Rezervat în atitudine, impune revistei evitarea polemicilor cu epitete din sfera nomenclaturii zoologice. Cît priveşte legătura dintre bătrîni şi tineri, o aşază sub semnul tradiţiei şi continuităţii, orice pagină adăugată la revista în care au scris Alecsandri, Negruzzi, Creangă, Conta, Eminescu şi Maiorescu, o consideră operă de afirmare a însăşi vieţii neamului din care faci parte. Văzînd puterile nouă care se adaugă, se declară mulţumit totodată şi de faptul că cea mai veche revistă română a devenit o moştenire obştească a generaţiilor viitoare, care o vor transmite astfel din mînă în mînă, ca organ de liberă manifestare literară, tuturor celor ce au un real interes pentru cultura poporului românesc.

Spre optimism încheie volumul Primăvara literară cu afirmarea accentuată a fibrei sale de autentic moralist, în care principiile şi preceptele morale însoţesc, cu obligaţie, caracterele tari:Nu numai prietenii, ci şi duşmanii sînt de folos omului în adevăr spornic. Dacă prietenii îi dau însufleţire şi avînt, vrăjmaşii îi dau o rectitudine mai mare şi-l ţin deştept asupra ţintei finale. Norocul cel mare în viaţă e să ai, alături de prietenii ideale, şi cîteva duşmănii reale. Sau: în lumea morală, acţiunea este egală cu reacţiunea. Binele real aduce totdeauna bine. Răul e totdeauna rău – pentru cel ce l-a săvîrşit, şi va fi ispăşit cu siguranţă, chiar dacă făptuitorul l-ar fi făcut singur, în taina cea mai adîncă a nopţii. Prin urmare, singura răutate ce ne poate întîmpina în viaţă, e aceia care izvorăşte din sufletul nostru; după cum şi singurul bine mai trainic este iarăşi acela, pe care ni-l facem noi înşine.

În capitolul care încheie Premise şi concluzii la Terra (1946), Vindecare şi împăcare, încearcă să explice cum şi de ce geograful s-a apropiat de asemenea şi de literatură. Şi, ca argumentaţie, face cîteva constatări. Prima: Arta este o vindecare. Următoarea: arta este oglinda cea mai dreaptă a sufletului etnic, context în care defineşte arta, drept „o întrupare şi fixare concretă a sufletului etnic, începînd cu creaţia anonimă numită folclor, şi culminînd cu opera personală a individualităţilor celor mai reprezentative ale neamului. Arta devine astfel un testament în faţa veşniciei şi de aceea este solemnă ca şi moartea.

Cităm integral nota care încheie Vindecare şi împăcare, pentru importanţa ei în istoria literară şi în special în viaţa istorică a Convorbirilor literare: „Cînd istoricul I. Bogdan, simţindu-se obosit n-a putut duce mai departe publicarea Convorbirilor literare (Luceafărul din Sibiu chiar anunţase încetarea revistei cu sfîrşitul anului 1906), dorinţa întemeietorilor acestui organ literar a fost ca el să continue. Au decis deci să încredinţeze nu numai direcţia, dar şi actul de proprietate celui ce scrie aceste rînduri. Răspunsul profesorului de geografie a fost însă negativ. După multe dezbateri, argumentul hotărîtor a fost dat de Maiorescu: «Voiţi să înceteze? Bine, foarte bine… Numai să nu vină vremea, să voiţi a vă spune liber părerile şi să n-aveţi unde…». (Cuvintele au uneori un înţeles cu totul scăzut, dacă nu vezi şi fizionomia celui ce le-a pronunţat).

Ştiind cît de mult consideraţiile personale pot să întunece adevărul şi să lovească interesele unei naţiuni, înţelegînd deci nu numai amărăciunea, dar şi dreptatea observării lui Maiorescu, cel designat să primească direcţia revistei s-a supus, mărturisind însă din capul locului hotărîrea de a trece cît mai repede sarcina asupra unui literat. Tînărul poet Cerna i se părea cel mai indicat şi prin talent şi prin temperamentul său etic, străin de vanitate şi de alte vulgarităţi ale vieţii. Din nefericire, moartea lui Cerna şi turburările Europei întregi au întîrziat împlinirea acelei dorinţe. Îndată ce a fost posibil, direcţia a fost trecută asupra colaboratorului care se ocupase de cronica artistică, punînd în evidenţă arta populară (interesantă şi pentru etnografi), apoi asupra scriitorului bucovinean, prof. Torouţiu, cel mai bun cunoscător al trecutului Junimei. Marea sa colecţie de documente privitoare la Convorbirile Literare aminteşte fapta altui bucovinean, Eudoxiu Hurmuzaki, sub al cărui nume Academia Română a publicat un vast material de informaţie pentru istorici. În ce priveşte proprietatea revistei Convorbiri Literare, aceasta a fost trecută prin act legalizat (20 Februarie 1945) Academiei Române. Fiind cea mai înaltă «Instituţie etnopedagogică», Academia este cea mai potrivită să asigure libertatea de cugetare şi de exprimare, – ultimul gînd al întemeietorilor Junimei şi al Revistei Convorbiri Literare. Cea mai înaltă instituţie culturală a neamului se cuvine să îngrijească tot ceea ce înseamnă vindecarea neajunsurilor ce împiedecă realizarea idealului băştinaşilor acestui pămînt”.

Trecerea Convorbirilor cu act legalizat, pe 20 februarie 1945, în proprietatea Academiei Române n-a reuşit să elimine interdicţia de tipărire a revistei impusă de ocupantul sovietic. A trebuit un sfert de veac pînă ce Uniunea Scriitorilor din România a reuşit să relanseze la Iaşi, în mai 1970, Convorbiri literare.

I.E. Torouţiu, în articolul amintit, contrar opiniei lovinesciene devastatoare, face o cuvenită reparaţie: „Colecţia revistei de la 1907 până la 1923, cu golul din timpul războiului, dovedeşte că S. Mehedinţi şi-a meritat locul pentru care l-a destinat Titu Maiorescu: respectul principiilor clasice în judecarea realizărilor literare şi în valorificarea ştiinţei caută necontenit specificul etnic, a cărui fundamentală originalitate este singura în măsură să deştepte interes universal şi de durată”.

Regretatul istoric literar Nae Antonescu a publicat în actuala serie a Convorbirilor literare, de-a lungul a patru numere, noiembrie-decembrie 2000 şi ianuarie-februarie 2001, un amplu şi documentat studiu: „Revista Convorbiri literare – perioada interbelică”.

Cu anul 56 al publicaţiei, conducerea redacţiei va fi preluată de istoricul de artă Al. Tzigara-Samurcaş. În primul număr pe ianuarie-februarie 1924, articolul de deschidere Către cetitori este semnat de fostul director, S. Mehedinţi, cu numele său şi nu ca pînă atunci: Redacţia. După o recapitulare a istoriei şi faptelor afirmate în programele revistei, face cîteva consideraţii privind Convorbirile care „nu se leagă nici de numele, nici de interesele vreunei persoane, şi nu caută să ademenească pe nimeni cu vreo răsplată materială. Ele vor să trăiască numai atîta cît va putea trăi şi idealul în sufletul celor ce reprezintă cultura poporului românesc. Iar, pe temeiul experienţei din trecut, avem credinţa neclintită că bine va prisosi şi în viitor asupra răului. Cei cu adevărat aleşi din fiecare generaţie nu pot rătăci drumul”.

Al. Tzigara-Samurcaş, împreună cu arhitectul Al.M. Zagoritz se impuseseră încă sub direcţia lui Mehedinţi, cu studiile lor de artă românească veche şi populară. Din păcate, cum precizează şi Tudor Vianu în capitolul amintit, nici noua direcţie nu izbuteşte însă să impună revista în rolul ei de altădată. Din trunchiul „Junimii” şi al Convorbirilor se desprind însă, la diferite intervale, ramuri noi prin publicaţiile lui N. Petraşcu, C. Rădulescu-Motru, M. Dragomirescu.

Revistele la care face trimitere autorul Esteticii sunt nominalizate şi comentate de I.E. Torouţiu în articolul inaugural de la preluarea direcţiei revistei, după cum urmează: Literatura şi Arta Română a lui N. Petraşcu (fost director cîteva luni al Convorbirilor); Convorbiri critice a lui Mihail Dragomirescu; Arhiva lui A.D. Xenopol. Altele au fost deja nominalizate.

În Către cititori, ce deschide numărul 2, ianuarie 1939, anul LXXII, Al. Tzigara-Samurcaş, la predarea ştafetei, face cîteva precizări: „Cu satisfacţia de a fi asigurat viitorul revistei, anunţăm azi încredinţarea direcţiei în mâinile noii generaţii sub conducerea d[omnu]lui profesor I.E. Torouţiu, membru corespondent al Academiei Române, care prin valoroasele şi voluminoasele sale publicaţii, apreciind rostul Junimii în mişcarea de renaştere a limbii şi literaturii române, va şti să ducă mai departe făclia veşnic vie a gândirii junimiste.

Şi încheie într-o notă încrezătoare: „Cu conştiinţa împăcată a datoriei împlinite de-a lungul celor 15 ani de grele încercări, editoriale mai ales, pe care le-a străbătut revista, sun­tem fericiţi a putea ura noii generaţii tot succesul cuvenit Convorbirilor literare, care, prin vechimea şi rolul lor istoric, se clasează printre instituţiile naţionale cele mai de seamă ale intelectualităţii româneşti.

18 februarie 1939”.

Cînd în 1919 revista intră în al 51-lea an şi se deschide cu articolul Spre o altă jumătate de veac, într-un context cu totul schimbat, într-o Românie reîntregită între hotarele ei, directorul foii S. Mehedinţi îşi afirmă încrederea că, în următorii ani, colaboratorii Convorbirilor au o temeinică nădejde că moştenirea primită va fi mereu sporită. De semnalat este asumarea continuării programului cultural istoric afirmat de Vatra anului 1894 şi a Sburătorului din 1901, un program nu întru-totul conform direcţiei noi, fără a lipsi apelul la tradiţia revistei în cultivarea limbii române culturale: „Timp de o jumătate de veac, revista întemeiată de Junimea a fost mereu un organ de unificare naţională şi prin urmare, tradiţia care ne-a adus pe toţi la aceeaşi limbă literară şi ne-a ţinut în atingere cu limba şi literatura poporului, tre­buie mai mult decît orişicînd păstrată şi întărită” (Nae Antonescu, Convorbiri literare, noiembrie, 2000).

Structura revistei după reîntregire nu suferă schimbări notabile; Cuprinsul inserează creaţiile literare, poezie şi proză, articole culturale, probleme de educaţie şi numeroase contribuţii cu privire la evoluţia filosofiei universale şi româneşti. Urmează Cronica literară şi ştiinţifică: fapte, recenzii, reviste, cronica şcolară, dramatică, bibliografie, cronica din provincie, cronica financiară, economică, istorică, artistică, juridică, socială.

Între poeţi, merită semnalată prezenţa în continuare a lui Vasile Voiculescu, care a şi debutat în 1912 în Convorbiri literare. Mai semnează, între alţii: Al.T. Stamatiad, E. Bocuţa, Vladimir Streinu. Poezia sub directoratul lui S. Mehedinţi de după 1919, cum remarcă şi Nae Antonescu în articolul amintit, este destul de puţin reprezentativă şi la fel şi proza. Sunt de remarcat comentariile literare, dar mai ales cele filosofice semnate între alţii de Petre Andrei şi Mircea Florian. În perioada directoratului S. Mehedinţi, revista a fost cu prioritate una culturală şi mai puţin literară.

Nici seria Al. Tzigara-Samurcaş n-a strălucit la capitolul literatură, cu unele excepţii notabile; semnează poeţi precum Ion Pillat, Ion Minulescu, Nichifor Crainic, Victor Eftimiu, Emil Isac, Emil Gulian, Eugen Jebeleanu, Mihai Moşandrei. În anul 1934 se observă, cum notează şi Nae Antonescu, un real reviriment în poezia publicată în Convorbiri literare, motivat şi de prezenţa unui nou comitet de redacţie format din fruntaşii noii generaţii: Mircea Eliade, Emil Cioran, Ion I. Cantacuzino, Mircea Vulcănescu, Petru Manoliu.

Între poeţi vor mai fi prezenţi: Radu Gyr, Aron Cotruş; proză semnată: Mircea Eliade, Cezar Petrescu, Horia Stamatu. Numerele 5-8/1927 sunt dedicate Basarabiei, număr în care avem şi un necrolog la moartea vechiului colaborator al Convorbirilor, Vasile Pârvan.

Sunt prezente numeroase articole de istorie literară care au ca temă operele clasicilor: Titu Maiorescu, M. Eminescu, V. Alecsandri, I.L. Caragiale, I.Al. Brătescu-Voinescu, Panait Cerna.

Între colaboratori mai semnalăm pe: D. Caracostea, Ioan Slavici, Paul Zarifopol. Continuă să semneze studii: Mircea Florian, G. Adamescu, O.C. Tăslăuanu, C. Rădulescu-Motru. Mai sunt prezenţi în această serie: Constantin Noica, Anton Holban, Nicolae Crevedia, Fr. Şirato, Al. Busuioceanu. Din nefericire, Al. Tizigara-Samurcaş n-a avut, ca să-l cităm tot pe Nae Antonescu, antene sensibile pentru a înţelege neliniştile „Generaţiei”: „Aceşti scriitori erau consideraţi prea revoluţionari, în gînd şi faptă, specialistul în artă ţărănească era prea obsedat de latura istorică documentară, aspect ce frîna o reală reflecţie meditativă şi desigur faptul că directorul revistei avea prea puţină înţelegere pentru literatura contemporană. Astfel Al. Tzigara-Samurcaş a ratat o mare ocazie de a moderniza revista” (Convorbiri literare, decembrie 2000).

Plecaţi de la Convorbiri literare, vor înfiinţa revista Criterion, cu o existenţă efemeră, între octombrie 1934 februarie 1935.

În Către cetitori, ce deschide numărul 1, ianuarie 1939, anul LXXII, Al. Tzigara-Samurcaş predă, cum am menţionat, ştafeta noului director, I.E. Torouţiu.

Textul de despărţire al fostului director este urmat de amplul articol al lui I.E. Torouţiu, După 71 ani…, format din două părţi: Însemnări din trecut şi încrustări pentru viitor, unde prima parte punctează paşii revistei şi descendenţilor ei, gen Convorbiri critice, Literatura şi Arta Română etc., iar în a doua sînt fixate direcţiile ce vor fi urmate. Afirmînd Sînt la post, între altele va preciza: „Mijlocitori cumpătaţi întru lumea cetitorilor şi parnasul creatorilor, vom apela mereu la intervenţia legilor esteticii pentru apropierea extremelor; fără prejudecăţi, abandonînd simpatii personale şi reprimind resentimente, ne vom spune cuvîntul onest, fără cuvinte mari, faţă de critica doctă plină de menajamente, coterii şi reciproce îndatoriri, care umflă baloane de eroi spirituali din personagii meschine şi ridicole”.

Între meritele ultimului director interbelic al foii junimiste a fost editarea între 1931-1946 a cunoscutei şi recunoscutei serii de Studii şi documente literare, vol. I-XIII, adevărat tezaur al culturii române. În introducerea la volumul V al seriei de Studii, I.E. Torouţiu notează: „Ceea ce Biblia înseamnă pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lumii, caută să însemne Studiile şi documentele literare pentru zeii pămînteni ai literaturii româneşti”. Primele opt volume cuprind corespondenţa membrilor Junimii, în principal legată de redacţia Convorbirilor literare (Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Simion Mehedinţi, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, B.P. Hasdeu, Duiliu Zamfirescu şi mulţi, mulţi-alţii); următoarele patru opuri se ocupă de cercul de la „Sămănătorul” (N. Iorga şi corespondenţii săi), iar „ultimul” cuprinde indicele ge­neral. A fost şi este considerată cea mai impunătoare operă de istorie literară şi, totodată, cea mai bogată culegere de scrisori literare româneşti. Academia Română îl va răsplăti pentru această realizare monumentală prin acordarea titlului de Membru corespon­dent, în şedinţa sa din 24 mai 1936.

În ce priveşte seria Torouţiu a „Convorbirilor”, între scriitorii tineri şi bătrîni, cărora le-a deschis paginile, s-au aflat şi Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica. Primii doi sînt prezenţi şi într-un medalion al convorbiriştilor publicat într-un număr din 1938. Pe regretatul profesor Al. Husar l-am aflat semnînd curent în seria Torouţiu, fapt pe care (fiind în vizită la actuala redacţie a revistei – propunea o nouă colaborare) i l-am semnalat. A confir­mat şi, îmi amintesc cu emoţie ce mi-a spus, la observaţia mea, că prin domnia sa, prezent cu diverse cola­borări şi în actuala serie, vechile Convorbiri sînt legate, continuate şi în actualitate: „Da, mi-a răspuns. Am colaborat la seria Torouţiu şi am dat noroc cu directorul Convorbirilor de atunci şi acum… dau noroc cu actualul director…”. Ce mai întemeiată dovadă a continuităţii am putea afla peste timp, peste vicisitudinile bolşevismului, întru perenitatea bătrînei reviste junimiste?!!

În 1939 dedică cîteva sute de pagini, cumulînd numerele 6-9 ale Convorbirilor literare, comemorării semicentenarului de la plecarea în lumea drepţilor a lui Eminescu. Nu-i singura dată din această serie cînd Convorbirile sînt dedicate unor personalităţi junimiste”.

Între semnatarii la numărul dedicat poetului naţional, aflăm pe: N. Iorga, C. Rădulescu-Motru, Gh. Bogdan-Duică, Aron Cotruş, Romulus Demetrescu, Ramiro Ortiz. Numărul 7-12/1940 este dedicat Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei, unde vom remarca în deschidere discursul de recepţie în Academia Română a lui Liviu Rebreanu, Laudă Ţăranului român.

Alături de Director, în această serie din 1939 există şi doi redactori: Alexandru Ionescu şi Teodor Al. Munteanu, la care se alătură de la numărul 7/1941 şi italienistul Şt. Cuciureanu.

Deşi era răspîndită ideea că ultimul număr interbelic al Convorbirilor literare a fost cel din martie 1944, atît Nae Antonescu, dar cu osebire Nicolae Scurtu, acribios istoric literar, cu un consistent volum de Contribuţii la istoria revistei „Convorbiri literare” (1939-1944) (Ed. Timpul, 2015) afirmă, iar cel de al doilea confirmă prin reproduceri, ca ultimul număr interbelic cel din iulie 1944.

Volumul document, al lui Nicolae Scurtu, redă cîteva articole din numerele 4, 5, 6 şi 7 (cu coperţile facsimilate) semnate de: Alex. Lapedatu, I. Petrovici, G. Ursu, Vladimir Dumitrescu, Constantin Noica, Ovidiu Papadima, P.P. Negulescu, Mihail Manoilescu. Istoricul bucureştean deschide volumul cu o Inscripţie, articolele semnate de Al. Tzigara-Samurcaş şi I.E. Torouţiu la predarea-primirea ştafetei la direcţiunea revistei din numărul 1/1939. Avem şi o exhaustivă bibliografie a numerelor aprilie-iulie 1944, numere practic necunoscute publicului larg şi, să recunoaştem, nu mai puţin celui de specialitate. Între semnatarii din aceste numere aflăm, la poezie pe: Valeriu Anania, George Tutoveanu, Iulian Vesper; studii şi articole, pe lîngă cei deja consemnaţi mai sus, semnează: Traian Brăileanu, Radu Rosetti, I.E. Torouţiu…

Nicolae Scurtu redă şi o evocare a revistei Convorbiri literare (1939-1944) semnată de ultimul dintre redactorii revistei încă în viaţă, la acel moment, Şt. Cuciureanu, în revista Cronica, 2, nr. 11, 28 martie 1967 din Iaşi, cînd se împlinea un centenar de la apariţia primului număr al foii junimiste. Este narată preluarea revistei de către Torouţiu, cîteva întîlniri în redacţie cu, între alţii: Al. Brătescu-Voineşti, G. Tutoveanu, N. Dunăreanu, G. Murnu… Menţionează iniţierea publicării romanului lui I. Agârbiceanu, Vîltoarea, în numărul 7/1941. Şi concluzionează, în mare măsură conjunctural (să reţinem că erau în timpul comunismului): „Astfel, din 1939 până în 1944, I.E. Torouţiu a încercat impulsionarea spre mai departe a bătrânei reviste. Întinerirea ei, însă, în împrejurările de atunci, cu toată contribuţia materială şi vigoarea, uneori mai puţin co­nexă la obiectiv, a directorului, nu şi-a atins decât parţial scopul”.

Vor continua să semneze în seria Torouţiu: V. Voiculescu, Aron Cotruş, Ion Pillat, Radu Gyr, Mihai Beniuc, N. Crevedia, George Murnu, G. Tutoveanu, Ion Şiugariu, Vintilă Horia, Ovid Caledoniu, Teofil Lianu, Vasile Posteucă, Coca Farago, George Drumur, Iulian Vesper, Traian Chelariu şi mulţi, mulţi alţii. Cum remarcă Nae Antonescu, în numărul pe ianuarie 2001 din actuala serie Convorbiri literare: „Rareori o revistă a publicat un atît de frumos buchet liric. Merită să amintim că această emulaţie a revistei Convorbiri literare poate fi raportată la acelaşi interes pentru poezie a Universului literar, exact în aceeaşi perioadă a anilor 1938-1944. Se poate afirma că revista Convorbiri literare din perioada interbelică a fost un competent atelier liric, sprijinitor al tinerei poezii româneşti din acea vreme”.

Filosofia continuă să fie prezentă concomitent prin nume deja inserate mai sus. A lipsit cronica literar curentă, nu a fost distinct şi sistematic susţinută în spaţiul foii. Altfel, revista a avut o bună receptare în presa din perioada interbelică.

Seria Torouţiu va înceta cu numărul pe iulie 1944. Ocupantul sovietic va dispune interzicerea apariţiei Convorbirilor pe considerente ideologice, fiind apreciată drept reacţionară. Cu toate încercările şi eforturile depuse de S. Mehedinţi şi Al. Tzigara-Samurcaş, între 1907-1939, de revenire la coordonatele seriei iniţiale a lui lacob Negruzzi, în care preponderentă să fie literatura, paginile vor continua să fie acoperite de ample studii de filosofie şi istoria artei. Situaţia nu se va schimba esenţial nici sub direcţia lui I.E. Torouţiu – preferate fiind studiile de istorie literară privind opera vechilor junimişti.

Negoiţescu în Istoria literaturii române vol. I (1800-1945) Ed. Minerva, 1991, în capitolul Junimea, considera că literatura publicată în revista Convorbiri literare a promovat direcţia nouă, avînd baza cea mai solidă în Poezia lui Eminescu, căreia i s-au adăugat apoi, în decursul timpului, proza lui Creangă şi Slavici, comediile lui Caragiale şi, în cele din urmă, romanele lui Duiliu Zamfirescu…”.

După cum remarcăm la această cuprinzătoare trecere în revistă a perioadei clasice a Convorbirilor literare (martie 1867-iulie 1944), în pofida succesiunii a diferiţilor directori la cîrma periodicului după predarea ştafetei de către Iacob Negruzzi, direcţia junimistă, noua direcţie fundamental estetică impusă de prima serie prin condeiul de lumină a lui Titu Maiorescu şi pusă în operă de marii clasici ai literaturii naţionale se va perpetua şi conserva nedezminţit spre marele folos al literelor române. Spiritul Junimii impus de iniţiatori, recunoscut şi preluat de generaţiile succesive şi-a avut în Convorbiri literare un spaţiu inspirator şi determinant întru construcţia literaturii române moderne.

Revista indexata EBSCO