Apr 18, 2017

Posted by in Ex libris

  Constantin Coroiu – Scriitor, nu disident

Cu Virgil Tănase am făcut cunoștință la Iaşi pe la mijlocul anilor ’90. L-am reîntîlnit tot la Iaşi în 2001cînd revenise aici de la Paris pentru a pune în scenă „O scrisoare pierdută” la Teatrul Naţional, unde odinioară îşi trecuse examenul de diplomă, la absolvirea Institutului, cu „Burghezul gentilom”. Teatrul românesc – inclusiv cel din Iaşii lui Asachi, Alecsandri şi al atîtor mari actori şi regizori care l-au slujit prin vremuri şi vremuiri – nu mai era şi nu mai este nici astăzi, mai ales astăzi, cel de altădată, adică cel din deceniile postbelice, cînd regizori de autentică anvergură europeană realizaseră ceea ce Virgil Tănase numeşte „joncţiunea fericită între tradiţia şcolii ruse şi căutările oamenilor de teatru din Occident”. Spectacolul cu „Scrisoarea pierdută” a avut atunci, în 2001, succes, ceea ce nu-i puţin lucru dacă ţinem seama de exigenţele publicului ieşean, educat şi pretenţios, dar şi dacă avem în vedere nivelul din ce în ce mai modest al trupei Naţionalului din capitala Moldovei. Înaintea premierei scriitorul în ipostază de regizor îmi declara: „… nu vreau să văd, de pildă, în Pristanda (se practică asta mult în Occident) un ofiţer nazist, în Trahanache – un secretar de partid sau în Zoe – o patroană de bordel… Mă feresc de astfel de actualizări şi comentarii regizorale pe marginea textului. Viziunea mea este modestă. Şi dacă cineva mi-ar face complimentul de a spune că e cinstită, eu aş fi foarte mulţumit”. I-am făcut, cred, într-o cronică din „Adevărul literar şi artistic” acest meritat compliment.

Prozator, dramaturg, eseist, traducător, regizor,  Virgil Tănase, care şi-a scris şi îşi scrie literatura deopotrivă în română – „limba minunată pe care Dumnezeu mi-o dăduse din născare” – şi în franceză s-a vrut şi se vrea,  dincolo de luptele sale mai mult ori mai puţin circumstanţiale cu regimul politic de dinainte de căderea „cortinei de fier”, scriitor. O spune tranșant: „Scriitor, şi nu disident. Scriitor, şi nu diligent apărător al drepturilor omului. Scriitor şi nu martor într-un proces fie el chiar istoric, şi de care nimeni nu mai are nevoie de îndată ce s-a pronunţat sentinţa”.

De ce? Fiindcă, la urma urmelor, toate trec inexorabil, literatura însă are şansa să rămînă, să dureze. Este ceea ce au crezut şi cred prozatori de prim plan ai literaturii noastre postbelice precum Marin Preda, Augustin Buzura sau Nicolae Breban, oponenţi ai puterii comuniste înainte de toate prin literatura lor. Breban are dreptate să susţină că împotriva unei puteri şi a unei ideologii opresoare mult mai eficient decît un manifest, un memoriu sau o acţiune de propagandă este un roman, această „specie apoteotică a literaturii”, cum o defineşte Virgil Tănase. La un moment dat, el îl citează pe André Gide  pe  care l-a citit încă pe cînd era adolescent: „Ceea ce simţi este întotdeauna adevărat”. Or, numai în roman poţi spune cu adevărat tot ce simţi. Dar pentru asta, trebuie să lupţi, cum se vede şi cum s-a văzut în toate epocile istorice, nu doar cu cuvîntul, ci şi cu cenzurile, între care, nu o dată, cea mai dură nu este cenzura politică, în fine, să rişti şi chiar să suporţi multe rigori şi constrîngeri, precum el însuși, să fii catalogat „element duşmănos” de o putere sau alta. Iar, uneori, să fii nevoit să alegi exilul, care, ştim, ne-o spun cei ce l-au studiat psihologic, sociologic sau din alte perspective, e ca o moarte, şi astfel să te convingi sur le vif ce adîncă este o veche vorbă româneacă: nimeni nu te creşte! Mai ales într-o altă ţară şi într-o limbă străină, chiar dacă stăpîneşti bine respectiva limbă şi chiar dacă ţara e Franţa, iar locul unde ai adăstat este Parisul  – „capitala intelectuală a lumii”, cafeneaua universală unde şi-au dat întîlnire „toţi oamenii mirabili” din toate colţurile planetei.

Cu o biografie deloc monotonă, dimpotrivă, mai degrabă furtunoasă, exclus şi reprimit în UTM, dat afară din facultate cu o zi înainte de căsătorie, betonist pe şantierul Combinatului siderurgic de la Galaţi etc., Virgil Tănase ajunge într-un Paris unde se izbeşte de cam aceleaşi lucruri ca în România despre care sperase că a scăpat: o cenzură neiertătoare, o presă care minte şi manipulează, o administraţie la fel de birocratică – „amîndouă solidare în efortul de a sfărîma indivizii pentru a-i transforma într-o pastă socială care poate fi modelată după voie, fără nici o rezistenţă…” şi multe altele. Dezamăgiri are şi în ceea ce priveşte viaţa culturală, de pildă teatrul, incomparabil, ca nivel valoric, cu cel românesc.  Pînă şi regizori ce aveau la activ spectacole memorabile în România, ca Lucian Pintilie de pildă, se complac să producă la Paris reprezentaţii derizorii. La Comedia Franceză, spectacolele sînt, şi nu de azi, de ieri, „prăfuite şi reci, cu actori îndrumaţi să conferenţieze sau să se scălîmbîie aiurea”. Acolo, Virgil Tănase este nevoit, pentru a-şi întreţine familia, să presteze diverse munci de jos, inclusiv cea de portar la un imobil de lux în care locuiesc vedete intangibile şi oameni bogaţi, dar preocuparea sa numărul unu, vitală în toate sensurile, o constituie scrisul. Datorită familiei nu se simte totuşi singur în singurătatea zgomotoasă a Parisului: „…Doamne, cîtă singurătate în acest oraş unde vîrtejul e atît de gigantic şi de iute încît cei care vor să supravieţuiască n-au timp de tine – nici de ei, de altfel; unde vîltoarea scoate la suprafaţă, pentru cîteva clipe, nume şi titluri, idei şi opinii, deîndată răsucite spre adînc ca să lase locul altora, la fel de spumante şi de fulgerătoare; acest oraş unde primejdia cea mai cumplită este de-a socoti că mişcarea e trăire şi că rostul mării e de-a produce clăbuci”.

   În „romanul adevărat”, cu formula autorului, „Leapşa pe murite”, pe care l-am comentat în „Cultura” la apariție, Virgil Tănase, referindu-se la grupul oniric, căruia îi aparţine, afirmă că, după ştiinţa sa, onirismul este „singurul curent literar în adevăratul înţeles al cuvîntului constituit în ţările comuniste”. Nu ştiu cîtă dreptate are, oricum singurul nu înseamnă neapărat şi o judecată de valoare. Onirismul – cum îl defineşte el – „avea o identitate comună prin refuzul realismului plat”. Noţiunea de „realism plat” mi se pare discutabilă. După cum discutabil este şi faptul că regimul comunist ar fi fost mai sever cu scriitorii onirişti, decît cu cei realişti, ceea ce ar discredita, în opinia lui Virgil Tănase – „teza comodă a unei literaturi pe care Nicolae Breban o consideră <<evazionistă>>”. Nu o discreditează deloc. Literatura oniricilor era, într-adevăr, percepută de ideologii vremii ca evazionistă, dar mult mai deranjantă pentru ei era literatura realistă, spre a rămîne la acești termeni generali și susceptibili de multe nuanţări. Evazionismul intra în conflict cu estetica marxist-leninistă, pe cînd realismul intra în coliziune cu politica. Oniriştii, care nu aveau nici pe departe audienţa de care se bucurau şi se vor bucura mereu realiştii,  nu puteau face vreo gaură în cerul puterii, pe cînd cei din urmă erau temuţi fiindcă reprezentau un pericol cît se poate de… real pentru puterea comunistă.

Jurnalele, memoriile, corespondenţa, confesiunile în dialog etc. ale unor intelectuali, scriitori, artişti, aparţinînd diasporei sau care au cunoscut bine diaspora (G.Uscătescu, Dumitru Ţepeneag, Matei Călinescu, Nicolae Breban, Gellu Ionescu, Valeriu Anania şi mulţi alţii), constituie cele mai credibile surse privind exilul românesc. Frapează starea de dezbinare a acestuia, dar mai ales lipsa de responsabilitate a unei apreciabile părţi a lui.  Virgil Tănase se referă în cartea amintită la exilul românesc de la Paris mai mult tangenţial, numai cînd contextul o impune, dar nu mai puţin critic. La Paris îi cunoaşte pe cei mari, în primul rînd pe „americanul” Mircea Eliade cu care leagă chiar o prietenie. Eliade nu discută politică, dar, atenţie, pune multe întrebări, este preocupat de mersul lucrurilor în ţară, de viaţa culturală, intelectuală din România, îl interesează oamenii – „cine sînt, ce fac, ce scriu”. În rest, caractere diferite, destui viteji care „ca să răscumpere pasivitatea lor din România şi uneori avantajele avute prin părinţii pe care acuma îi reneagă, sînt mai catolici decît papa, înverşunaţi şi excesivi”.

La ceasul cînd Virgil Tănase începe să descopere realităţile exilului românesc de la Paris, aşa cum era şi cum este el, nu mitizat, adică „vechiul exil”, cum îl numeşte, acesta îi apare împărţit în două privind atitudinea şi însemnătatea lui în Franţa. O parte formată din „cîteva personalităţi recunoscute, dar care, din motive diverse, voiau să facă uitată obîrşia lor românească şi care nu considerau că au a se implica în luptele noastre”. În cealaltă parte, mulţi intelectuali, unii de calitate, dar total necunoscuţi, ei fiind ocupaţi cu diverse afaceri. Scriind doar în publicaţiile exilului, practic ei nu existau. Posturile de radio „Europa liberă” şi „Libertatea” erau total necunoscute în Occident. Virgil Tănase detestă „neroziile, înverşunările excesive şi exigenţele irealiste ale celor care, la adăpost în Occident, cereau unor oameni ca toţi ceilalţi un eroism suicidar şi gratuit”. Totul devenea însă de o maximă gravitate atunci cînd „patrioţii” din afară recurgeau la incitări şi mistificări pe teme precum cea a statutului minorităţilor naţionale din România cărora – vezi Doamne! – nu li s-ar respecta drepturile – „un subiect care merge la public şi mai ales la presă”. Ceea ce nu mai era o luptă cu Ceauşescu ori cu regimul politic din ţară, ci o acţiune dintre cele care intră în categoria crimelor împotriva statului român. În concepţia lor, „orice mijloc e bun ca să stîrnim opinia publică împotriva lui Nicolae Ceauşescu, chiar dacă <<colateral>> dăm apă la moară celor care, numeroşi la Paris, ar vrea ca Transilvania să fie desprinsă de România”. Aceasta, chipurile, ar fi însemnat o „manipulare tactică” necesară pentru a servi cauza. Manipulaţi ei înşişi, vajnicii luptători la adăpostul exilului eludau un adevăr de neclintit pe care îl reaminteşte Virgil Tănase: „fiinţa unei ţări şi a poporului care o locuieşte este infinit mai vastă decît dictatorul său vremelnic”.

Cu experienţa sa trăită intens, dramatic, scriitorul ajuns acum la vîrsta memoriilor ştie bine ce spune!

Revista indexata EBSCO