Apr 18, 2017

Posted by in MOZAIC

Traian D. LAZĂR – O mlădiţă din neamul Creangă

 

Poetul Stelian Ungureanu este, pe linie maternă, descendent din neamul Creangă. O spune poetul şi o reafirmă Napoleon Creţu, secretar general la Ministerul Educaţiei Naţionale în 1943, prefaţatorul volumului de debut al poetului. Pînă la finalizarea investigaţiilor de arhivă pe care le întreprindem pentru clarificarea ascendenţilor poetului, vom acorda credit acestor aserţiuni. Din examinarea arborelui genealogic selectiv al familiei lui Ion Creangă întocmit de Teodor Tanco (vezi Lumea Transilvană a lui Ion Creangă, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1989), s-ar părea că Stelian Ungureanu este fiul Silviei Creangă, nepoata lui Ion Creangă.

Avînd gradul de sublocotenent, Stelian Ungureanu a participat la războiul din 1941-1944. Gradul de sublocotenent atestă un anumit nivel al studiilor şi familiarizarea cu literatura, dar nu avem informaţii asupra eventualelor lui publicaţii înainte de război. Putem presupune şi o anumită înzestrare nativă, care s-a declanşat sub impactul faptelor (evenimentelor) şi emoţiilor trăite în război. Poeziile din volumul debutului său, Troiţe în furtună, Tipografia Universul, 1943, cuprind note precizînd locul şi data unde au fost scrise (concepute).  Putem astfel reconstitui drumul de luptă al poetului: „Prut, 22 iunie 1941”; „la Nistru, 8 august 1941”; „Freundenthal, 12 septembrie 1941”; „Dalnic, 17 septembrie 1941”; „Odesa, 18 octombrie 1941”.

A fost rănit în luptele pentru cucerirea Odesei şi evacuat de pe linia frontului, probabil la unul dintre spitalele din zona frontului şi apoi la un spital din interiorul ţării. A fost decorat cu unul dintre cele mai înalte ordine militare române, Ordinul Steaua României şi cu Crucea de Fier germană. Soţia sa, Alexandra l-a îngrijit în spital, ca rănit, timp de un an şi şase luni (octombrie 1941 – martie 1943). În timpul spitalizării, şi-a definitivat şi publicat   volumul de poezii menţionat.

În împrejurări asupra cărora mai întreprindem investigaţii, poetul a înmînat (trimis?) reginei mamă Elena, la  19 aprilie 1944, un exemplar al volumului său de debut, cu dedicaţia autografă: „Majestăţii Sale Regina Mamă Elena, care luptă cu conştiinţa alături de noi şi suferă din tot sufletul pentru rănile noastre sîngerînde. Vă asigurăm Maiestate, că nu este inimă românească, care să nu fi simţit alinarea, iar ochii noştri îndreptaţi către Atotputernicul imploră domnie îndelungată, fericită, să fiţi cît mai mult călăuza destinului nostru. Să trăiţi Majestate. St (sau lt deci locotenent?) Ungureanu. Sinaia 19/IV 944”.  Am descoperit volumul în biblioteca Serviciului Judeţean Prahova al Arhivei Naţionale, cu paginile netăiate, deci necitit, fiindu-i primul cititor.

Hermeneutica textelor atestă că poetul are anumite abilităţi compoziţionale, nu este chiar un începător într-ale poeziei, utilizînd tehnici şi forme variate de versificaţie.

Poezia Troiţe în furtună care dă titlul volumului, tratează în tehnică eseistică tema  efectelor  regimului bolşevic din Rusia asupra religiei şi a populaţiei. Ateismul s-a năpustit devastator asupra instituţiilor religioase: „S-a ars Ierusalimul şi sîngeră pămîntul/… Biserici se dărîmă şi troiţele se frîng”. Oamenii „pustiiţi de viaţă nu mai rostesc cuvîntul,/ de patrie de mamă, – în turmă ei se strîng”. Rusia şi-a pierdut rolul de centru al ortodoxiei: „Tu, Răsărit, ce odată ai fost altar credinţii,/ ai devenit infernul”. Războiul împotriva regimului bolşevic se poartă în numele credinţei: „Aici învinge crucea şi cei care o poartă”. În onoarea celor căzuţi în acest război sfînt – poetul foloseşte frecvent în alte poezii termenul de cruciadă – se înalţă troiţe „înfipte în morminte cu candele aprinse”. La ele îngenunchează „vitejii armatei neînvinse”.

În tehnică demonstrativă, adecvată subiectului abordat, este scrisă poezia Nistrul. În consens cu doctrina oficială a epocii, autorul argumentează dreptul românilor de stăpînire asupra teritoriului transnistrean. Nistrul a fost, odată, hotarul Moldovei către tătari: „Ai fost hotar odată puhoaielor păgîne,/ Adeseori Ştefan aici făcea dreptate”. Dar n-a fost hotar al românităţii căci ea s-a extins dincolo de Nistru: ‚N-ai fost hotar de ţară…”. Pe „transnistrenele plaiuri sînt „moldoveneşti sate” şi „s-aud aceleaşi graiuri”, se joacă „aceleaşi hore”, „şi clopote se-ngînă cu cele din Abrud”. Teritoriul transnistrean este, deci, „Pămîntul ţării noastre” …„Şi Ţările Române/ Pînă la Bug să fie stăpîne-n libertate”.

Cele mai multe dintre poeziile volumului sînt scrise în tehnică narativă şi se referă la acţiunile militare de trecere a Prutului şi înaintare spre Odesa. Sînt relevate, din unghiuri variate, aspecte ale războiului, trăirile autorului şi ale ostaşilor din timpul luptelor sau a perioadelor de calm pe linia frontului. Tonul textului este adecvat sentimentelor luptătorilor: eroic, mistic etc.

Poetul priveşte spaţiul acţiunii şi trăirilor sale din perspective multiple, în principal din ipostaza de luptător.

Ca luptător pentru reîntregirea teritorială a ţării afectată de cedările teritoriale din iunie şi august 1940, poetul se referă la „pămîntul Regatului sfărmat”. Şi speră că „vitejii Regelui Mihai” , conduşi de „Mareşalul, iubit, desrobitor” vor reface graniţele iar, „Tu, Românie Mare, să fii aceeaşi mamă/ Bătrînă şi vitează, aşa precum erai”. (poezia 22 iunie 1941)

Speranţa reîntregirii teritoriale este susţinută de trecutul (dreptul) istoric: Ştefan cel Mare şi ostaşii săi, „din criptele învechite”, renasc la luptă. După pilda lor se ridică la luptă urmaşii, „cruciaţi ai omenirii şi de glorii purtători”. Intervine şi Mihai Viteazul, simbolul Unirii: „Capi de ostaşi şi de curteni/ Vă ordon să se adune, toată ţara la oştire,/ Să zdrobim odată lanţul fraţilor transilvăneni”. În consens cu tradiţia folclorică şi natura ajută la înfăptuirea reîntregirii teritoriale: Oltul îşi sapă albia astfel încît să se reverse în Tisa, „să ne fie de hotar”. (Poezia Evocare) Sînt invocaţi şi  munţii „Carpaţi, cu braţe egale,/ cetatea noastră de ne-nvins”: „Întindeţi braţul să s-adune/ din nou hotarul românesc”. (Poezia Munţii noştri)

În ipostaza de luptător pentru credinţă (cruciat), poetul exprimă satisfacţia că în oraşul Odesa, după izgonirea bolşevicilor: „A tale catedrale vestesc o nouă viaţă/… Şi crucea mîntuirii te va avea în pază”.

El aminteşte de ostaşii porniţi la atac, făcîndu-şi semnul crucii pentru a alunga „gîndul negru de moarte”. Ostaşul căzut în luptă rămîne „Ca o troiţă frîntă şi singură sub soare”. (Ora „H”) Dorinţa unui asemenea ostaş căzut, ce-şi înfăţişează soarta în versuri amintind Mioriţa, se finalizează cu îndemnul: „Să mergem înainte şi moartea să nu plîngem,/ Să ne păstrăm pămîntul şi să-l lăsăm moşie/ Să mergem înainte… să ne luptăm… să-nvingem. (Dorinţa unui Dorobanţ) Ea exprima, desigur, şi opţiunea poetului, grav rănit.

Revista indexata EBSCO